Normal Autistic Film este un documentar
ceh care urmăreşte portretele unor copii diagnosticaţi cu autism în
forme şi grade diverse. Filmul evită livrarea clişeului unei lumi foarte
dure care nu acceptă autiştii şi, mai degrabă, porneşte de la
stabilirea unei prietenii neaşteptate între copiii autişti şi
spectatori. Înainte să devină obiecte de studiu, copiii aceştia sunt
prezentaţi în nişte momente simple, casnice, intime şi cu o tipologie
foarte uşor identificabilă cu a cuiva care nu s-a născut sub auspiciul autismului (chit că e adolescenta deprimată sau copilul naiv-înţelept sau copilul hipertalentat şi pasionat).
Cred că cea mai frumoasă chestie pe care o face regizorul e că nu trasează conceptul de ei şi de noi, nu marchează clar alteritatea, nu propune un studiu al unui grup interesant de studiat, ci formează nişte baze comune, umane între spectator şi protagonişti, independent de orice analiză, curiozitate personală în legătură cu boala sau fetişizare a copilului-geniu (fiindcă mulţi dintre cei diagnosticaţi cu această boală au simţuri sau talente supradezvoltate). Filmul nu prezintă medici, nu include prea multă teoretizare sau prea multă speculaţie pe marginea bolii, ci descrie nişte oameni cu care e posibil să comunici din diverse puncte de vedere - chit că sunt pasiunea, umorul, pesimismul sau fantezia - şi care au nişte crize în vieţile lor relativ compatibile cu crizele unui om psihic sănătos.
Nu aş vrea să fiu lipsit de respect şi să spun că filmul sugerează că a avea o formă de autism e în vreun fel echivalent cu a avea, de exemplu, diabet. Spun doar că (şi ăsta este una dintre cele mai bune lucruri pe care le fac festivalurile de film ca One World Romania) construieşte nişte portrete generatoare de idei şi de câmpuri de idei la care spectatorul nu ar ajunge, cel mai probabil, altfel. De exemplu, autismul în opinia publică este în general egal cu o retardare socială cuplată cu o exacerbare a unor talente sau abilităţi, idee de care cred că e foarte greu să te îndepărtezi, o dată ce e vehiculată şi acceptată în cultura în care trăieşti. Filme ca Normal Autistic Film te determină să te gândeşti: şi dacă? Şi dacă de fapt autismul e senzorial şi psihic altă formă de receptare şi abordare a lumii externe? Dacă această formă e neinteligibilă doar fiindcă e în afara sistemului de comunicare cel mai popular între oameni, nu fiindcă e în urma lui?
Două lucruri mi-au displăcut la o primă vizionare, dar ulterior m-am simţit ruşinat de reacţia mea. Prima oară mă gândeam că criza e mai mult sugerată decât expusă şi că asta e o falsificare totală, fiindcă e un film despre autişti, nu poţi să faci un film despre autişti şi doar să sugerezi criza, iar mare parte a filmului să fie doar despre aspecte empatizabile şi umane, că altfel nu te-ai mai uita la ceva cu subiectul ăsta specific. Ulterior, mi-am dat seama că e o perspectivă foarte îngustă: să decizi că momentele pe care un om nu le poate controla sunt "mai el" şi "mai adevărul" decât cele pe care le poate controla, numai fiindcă omul dat are o formă de boală / diferenţă (serios că slashul e bun şi că e o discuţie ştiinţifică în desfăşurare) numită autism.
Al doilea lucru este că filmul face uz recurent de nişte cadre regizate (care, în mod drăguţ, par a fi gândite împreună cu protagoniştii), clar estetizate şi care constituie un soi de poezie a copiilor, chit că legată de păreri despre lume sau direct despre condiţia de autism (exemple: doi copii în geci colorate stau sprijiniţi de o piatră, copil în pod pare că joacă o piesă de teatru etc.) În prima fază, simţeam că sunt prea dese şi că nu menţin într-un fel caracterul documentaristic, că o dau într-o lirică frumoasă, dar nenecesară. Asta e o altă problemă de recepţie - într-un film oarecare de ficţiune, poate nu te deranjează montajele pe muzică şi sunt emoţionante. Atunci de ce într-un film despre copii autişti, asta devine abatere de la subiect şi nu sondare a realului, a autismului, a chestiei pentru care te uiţi? De ce personaje fictive, reviste, reportaje, celebrităţi au dreptul la estetizări cool, dar o descriere a unor asemenea copii în acest fel poate să îţi dea senzaţia de nesincer sau de abatere de la subiect?
Eu nu spun că dacă o să veniţi să vedeţi filmul, o să credeţi ca mine şi o să vă fie ruşine. Spun doar că nu e vorba numai de o receptare instantă (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut), e vorba de faptul că spectatorul îşi pune întrebări sau că filmul ar putea să îi declanşeze întrebări - de ce îi place ceva sau de ce nu - în locul unei simple enunţări.
Eu vă chem la film, One World Romania vă cheamă la film şi dacă vă simţiţi curioşi în legătură cu o experienţă directă din stilul de viaţă al cuiva cu ceva care sună destul de îndepărtat şi intransigent şi cu porţi de fier ca autismul, veniţi la Normal Autistic Film şi, poate, porţile or să se deschidă.
Cred că cea mai frumoasă chestie pe care o face regizorul e că nu trasează conceptul de ei şi de noi, nu marchează clar alteritatea, nu propune un studiu al unui grup interesant de studiat, ci formează nişte baze comune, umane între spectator şi protagonişti, independent de orice analiză, curiozitate personală în legătură cu boala sau fetişizare a copilului-geniu (fiindcă mulţi dintre cei diagnosticaţi cu această boală au simţuri sau talente supradezvoltate). Filmul nu prezintă medici, nu include prea multă teoretizare sau prea multă speculaţie pe marginea bolii, ci descrie nişte oameni cu care e posibil să comunici din diverse puncte de vedere - chit că sunt pasiunea, umorul, pesimismul sau fantezia - şi care au nişte crize în vieţile lor relativ compatibile cu crizele unui om psihic sănătos.
Nu aş vrea să fiu lipsit de respect şi să spun că filmul sugerează că a avea o formă de autism e în vreun fel echivalent cu a avea, de exemplu, diabet. Spun doar că (şi ăsta este una dintre cele mai bune lucruri pe care le fac festivalurile de film ca One World Romania) construieşte nişte portrete generatoare de idei şi de câmpuri de idei la care spectatorul nu ar ajunge, cel mai probabil, altfel. De exemplu, autismul în opinia publică este în general egal cu o retardare socială cuplată cu o exacerbare a unor talente sau abilităţi, idee de care cred că e foarte greu să te îndepărtezi, o dată ce e vehiculată şi acceptată în cultura în care trăieşti. Filme ca Normal Autistic Film te determină să te gândeşti: şi dacă? Şi dacă de fapt autismul e senzorial şi psihic altă formă de receptare şi abordare a lumii externe? Dacă această formă e neinteligibilă doar fiindcă e în afara sistemului de comunicare cel mai popular între oameni, nu fiindcă e în urma lui?
Două lucruri mi-au displăcut la o primă vizionare, dar ulterior m-am simţit ruşinat de reacţia mea. Prima oară mă gândeam că criza e mai mult sugerată decât expusă şi că asta e o falsificare totală, fiindcă e un film despre autişti, nu poţi să faci un film despre autişti şi doar să sugerezi criza, iar mare parte a filmului să fie doar despre aspecte empatizabile şi umane, că altfel nu te-ai mai uita la ceva cu subiectul ăsta specific. Ulterior, mi-am dat seama că e o perspectivă foarte îngustă: să decizi că momentele pe care un om nu le poate controla sunt "mai el" şi "mai adevărul" decât cele pe care le poate controla, numai fiindcă omul dat are o formă de boală / diferenţă (serios că slashul e bun şi că e o discuţie ştiinţifică în desfăşurare) numită autism.
Al doilea lucru este că filmul face uz recurent de nişte cadre regizate (care, în mod drăguţ, par a fi gândite împreună cu protagoniştii), clar estetizate şi care constituie un soi de poezie a copiilor, chit că legată de păreri despre lume sau direct despre condiţia de autism (exemple: doi copii în geci colorate stau sprijiniţi de o piatră, copil în pod pare că joacă o piesă de teatru etc.) În prima fază, simţeam că sunt prea dese şi că nu menţin într-un fel caracterul documentaristic, că o dau într-o lirică frumoasă, dar nenecesară. Asta e o altă problemă de recepţie - într-un film oarecare de ficţiune, poate nu te deranjează montajele pe muzică şi sunt emoţionante. Atunci de ce într-un film despre copii autişti, asta devine abatere de la subiect şi nu sondare a realului, a autismului, a chestiei pentru care te uiţi? De ce personaje fictive, reviste, reportaje, celebrităţi au dreptul la estetizări cool, dar o descriere a unor asemenea copii în acest fel poate să îţi dea senzaţia de nesincer sau de abatere de la subiect?
Eu nu spun că dacă o să veniţi să vedeţi filmul, o să credeţi ca mine şi o să vă fie ruşine. Spun doar că nu e vorba numai de o receptare instantă (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut), e vorba de faptul că spectatorul îşi pune întrebări sau că filmul ar putea să îi declanşeze întrebări - de ce îi place ceva sau de ce nu - în locul unei simple enunţări.
Eu vă chem la film, One World Romania vă cheamă la film şi dacă vă simţiţi curioşi în legătură cu o experienţă directă din stilul de viaţă al cuiva cu ceva care sună destul de îndepărtat şi intransigent şi cu porţi de fier ca autismul, veniţi la Normal Autistic Film şi, poate, porţile or să se deschidă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu