Un spital parizian. Secţia sa de chirurgie. O muncă de documentare de doi ani. Un film, Burning Out,
despre viaţa unor oameni (chirurgi, anestezişti, asistente, personal
administrativ) în pericol de epuizare, de pierdere a plăcerii de a face
meseria pentru care s-au pregătit ani şi ani, de rătăcire a sensului propriei cariere.
Trecutul, evocat cu nostalgie moderată. Viitorul, refuzând să îşi arate vreun contur familiar. Prezentul, o stare de fapt angoasantă, un cumul de frustrări, de nevroze, de aproape-depresii. Programul hiper-încărcat, obsesia profitului financiar, rentabilizare pe baza ruperii legăturilor de echipă (chirurg - anestezist - asistentă) de dragul interşanjabilităţii (cuvântul ăsta e cumplit şi de scris, nu doar de înţeles) angajaţilor.
Oamenii protestează, conducerea comandă un audit, auditul adună cifre şi face recomandări pe care conducerea le urmează. Doar că cifrele reprezintă doar o parte o problemei. Şi nici măcar cea mai importantă. Dovadă că angoasele continuă.
"Cel mai crunt lucru e lipsa de comunicare", spune, la un moment, unul dintre medici. Priveşti înspre directoarea spitalului. O femeie puţin trecută de 40 ani, frumoasă, încercănată. Nu emană suficienţă ori nesimţire. Şi totuşi, are mereu altă treabă decât discuţia cu oamenii. E mereu grăbită să termine şedinţele, să plece, să meargă în altă parte. Unde?
Angajaţii asamblează o cutie de carton şi se invită reciproc să îşi treacă nemulţumirile şi soluţiile pe câte o foaie de hârtie. Finalul filmului prezintă rezultatele pseudo-referendumului. Adevăratul audit începe abia de la ultimul cadru al documentarului. În lipsa unei conduceri care să se ocupe de lucrurile cu adevărat importante, medicii, anesteziştii şi ceilalţi decid că schimbarea poate fi provocată chiar de ei.
Curios, în biletele din cutie, nimeni nu vorbeşte de bani. Se vorbeşte de programul de lucru, de respectul reciproc, de etica şi de satisfacţia muncii, de multe altele. Nici un cuvânt despre salarii. În acelaşi timp, e de presupus că nimeni nu diluează substanţele dezinfectante şi nici nu ţepuşază contractele spitalului.
Pentru un spectator român, filmul e un fel de amintire din viitor. Un viitor în care problemele prezentului mioritic vor fi cel mult nişte ciudăţenii bune de trecut la rubrica Fapt Divers. Până însă să ajungem să ne confruntăm cu adevăratele probleme ale lumii în care ne-ar plăcea să trăim, ne pierdem vremea şi vieţile filozofând doct pe tema "e sau nu în închisoare locul hoţilor?".
Fiecare vârstă a democraţiei, a societăţii libere, a capitalismului mai mult sau mai puţin sălbatic are dilemele şi cearcănele ei, canaliile şi eroii ei, mizeriile şi fericirile ei. Protagoniştii şi realizatorii Burning Out le tratează cu onestitate, demnitate şi curaj. Noi facem mişto de câteva săptămâni de Tolontan pentru că, după ce ne-a dezvăluit în zeci de articole cât de departe suntem de lumea de mai sus, a citit greşit un număr, asumându-şi rapid eroarea, cerându-şi scuze, dar insistând că, şi corectată, cifra dezvăluie tot o realitate aberantă.
Trecutul, evocat cu nostalgie moderată. Viitorul, refuzând să îşi arate vreun contur familiar. Prezentul, o stare de fapt angoasantă, un cumul de frustrări, de nevroze, de aproape-depresii. Programul hiper-încărcat, obsesia profitului financiar, rentabilizare pe baza ruperii legăturilor de echipă (chirurg - anestezist - asistentă) de dragul interşanjabilităţii (cuvântul ăsta e cumplit şi de scris, nu doar de înţeles) angajaţilor.
Oamenii protestează, conducerea comandă un audit, auditul adună cifre şi face recomandări pe care conducerea le urmează. Doar că cifrele reprezintă doar o parte o problemei. Şi nici măcar cea mai importantă. Dovadă că angoasele continuă.
"Cel mai crunt lucru e lipsa de comunicare", spune, la un moment, unul dintre medici. Priveşti înspre directoarea spitalului. O femeie puţin trecută de 40 ani, frumoasă, încercănată. Nu emană suficienţă ori nesimţire. Şi totuşi, are mereu altă treabă decât discuţia cu oamenii. E mereu grăbită să termine şedinţele, să plece, să meargă în altă parte. Unde?
Angajaţii asamblează o cutie de carton şi se invită reciproc să îşi treacă nemulţumirile şi soluţiile pe câte o foaie de hârtie. Finalul filmului prezintă rezultatele pseudo-referendumului. Adevăratul audit începe abia de la ultimul cadru al documentarului. În lipsa unei conduceri care să se ocupe de lucrurile cu adevărat importante, medicii, anesteziştii şi ceilalţi decid că schimbarea poate fi provocată chiar de ei.
Curios, în biletele din cutie, nimeni nu vorbeşte de bani. Se vorbeşte de programul de lucru, de respectul reciproc, de etica şi de satisfacţia muncii, de multe altele. Nici un cuvânt despre salarii. În acelaşi timp, e de presupus că nimeni nu diluează substanţele dezinfectante şi nici nu ţepuşază contractele spitalului.
Pentru un spectator român, filmul e un fel de amintire din viitor. Un viitor în care problemele prezentului mioritic vor fi cel mult nişte ciudăţenii bune de trecut la rubrica Fapt Divers. Până însă să ajungem să ne confruntăm cu adevăratele probleme ale lumii în care ne-ar plăcea să trăim, ne pierdem vremea şi vieţile filozofând doct pe tema "e sau nu în închisoare locul hoţilor?".
Fiecare vârstă a democraţiei, a societăţii libere, a capitalismului mai mult sau mai puţin sălbatic are dilemele şi cearcănele ei, canaliile şi eroii ei, mizeriile şi fericirile ei. Protagoniştii şi realizatorii Burning Out le tratează cu onestitate, demnitate şi curaj. Noi facem mişto de câteva săptămâni de Tolontan pentru că, după ce ne-a dezvăluit în zeci de articole cât de departe suntem de lumea de mai sus, a citit greşit un număr, asumându-şi rapid eroarea, cerându-şi scuze, dar insistând că, şi corectată, cifra dezvăluie tot o realitate aberantă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu