În parte, cel puţin dacă ne gîndim la numeroasele opere de caritate creştine, această tăcere se explică şi prin discreţia binefăcătorilor, recomandată chiar de Isus. Acesta din urmă îşi îndeamnă explicit ucenicii să nu facă publicitate în jurul faptelor lor bune, pentru a-i aduce prin ele slavă lui Dumnezeu şi a nu-şi pierde ”răsplata din ceruri”. Totuşi, în pofida carității discrete a binefăcătorilor credincioși, datoria morală a jurnaliștilor este să încerce să reflecte, atîta cît e posibil, întregul adevăr social, în loc de a sacrifica simţul proporţiilor și a zugrăvi numai actele de violență pentru a avea mai mult rating.
Dincolo de deontologia jurnaliștilor, în blogosferă și în mediile sociale există o pasiune de a posta detalii violente extrase din cărțile sfinte și recitite prin reframing, ca și cînd acea religie, sau figurile ei venerate, ar prescrie violența și răzbunarea. De cele mai multe ori, e vorba de episoade auxiliare, lipsite de putere normativă. Iudaismul se ghidează după Legea mozaică, nu după masacrul comandat de profetul Samuel regelui Saul ca un ”război sfînt” împotriva amaleciților, sau după derivele vindicative absurde ale profeților Ilie și Elizeu, primul față de închinătorii la idoli, cel de-al doilea față de cei patruzeci și doi de copii sfîșiați de urși care s-au amuzat răutăcios pe seama cheliei sale.
Moise primind tablele Legii, Marc Chagall, 1963 (domenul public)
La fel, deși Profetul Mahomed a condus campanii militare și nu s-a
sfiit să-și îndemne armata compusă din beduini convertiți către noi și
noi cuceriri ”pentru islam”, în contextul Evului Mediu timpuriu, Coranul
conține enunțuri normative mult mai benigne decît cele pe care le
decupează, într-adevăr, nu numai cei nerăbdători să demonstreze
”violența intrinsecă a islamului”, ci și jihadiștii de astăzi.Fundamentalismul religios este o realitate prezentă în toate religiile. O explicație psihologică a succesului său este că fundamentaliștii oferă de multe ori o naraţiune mai seducătoare şi accesibilă decît teologii oficiali. De pildă, naraţiunea reducţionistă a Statului Islamic poate fi reformulată în cîteva cuvinte: datoria adevăratului credincios este să facă voia lui Allah ucizind necredincioşi. E ca într-un film cu hoţii şi vardiştii în care “soldaţii califatului” sînt invitaţi să joace, devenind peste noapte staruri şi eroi. Dar realitatea este că deși ideologia wahabistă de sorgine saudită, răspîndită în ultimele decenii prin talibani, Al Qaeda şi propaganda Statului Islamic, a alimentat jihadismul la nivel global, viața celor mai mulţi musulmani se desfăşoară în ritmuri care nu au legătură cu extremismul. Există într-adevăr nedreptăți în comunitățile musulmane, mai ales din cauza structurii ultra-patriarhale a familiilor care nu oferă nici o autonomie femeilor – a existat de altfel o îndelungată dispută în filozofia politică, între multiculturaliști și liberali, exact pe această temă.
Totuși, dacă ne referim la tifosul fanatismului religios care conduce la acte de violență, acesta nu-i contaminează de obicei pe musulmanii cei mai tradiționaliști, ci pe proaspeți convertiți închipuiți – sau pe simpli delincvenți, cum se întîmplă în ”al patrulea val” al terorismului islamic. Jihadismul militant este o prescripție obligatorie a islamului doar în mințile surescitate de violența nihilistă ale fanaticilor islamiști ce sînt vedetele presei mondiale. Aceasta nu înseamnă, pe de altă parte, că nu ar fi loc pentru o precizare mai clară a contextelor, în cadrul teologiei islamice: dacă Profetul a predicat și a condus el însuși campanii militare în epoca în care a trăit, acest tip de exemplu nu are o valoare absolută și atemporală.
Presa omite de obicei, așa cum sugeram, consemnarea acțiunilor religioase caritabile. Îmi vine în minte rapid efortul de alfabetizare a copiilor refugiați din Siria în Liban coordonat de Malala Yousafzai, adolescenta musulmană care a primit Premiul Nobel pentru pace. Sau orfelinatele catolice, sau eforturile călugărițelor misionare de a ajuta persoane vulnerabile în ”ţări dificile” sau cu grad mare de risc, precum Kenya, Columbia, Filipine sau India. Sau grija pentru copii ai străzii din București a unor călugări misionari catolici ai Maicii Tereza de Calcutta. Dacă presa insistă mai mult asupra Inchiziţiei, terorismului islamic și terorismului creştin al unei secte din Uganda, acest gen de fapte riscă să nu aibă nici un ecou.
Contactul cu realitatea vieţii oamenilor religioşi este de obicei o experiență diferită de perceperea lor superficială, mediată doar de mass-media amatoare de știri senzaţionale. Desigur, este o lume imperfectă, şi mulți oameni religioși sînt departe de a fi sfinți. Există și excese de gesticulație pioasă, așa cum vedem, de pildă, în unele locuri sfinte ale islamului sau la mănăstirile ortodoxe din România. Dar de aici pînă la violenţă și extremism e de obicei o cale lungă. Imaginea individului convertit care devine din senin fanatic şi violent, deși coroborată cu cazurile de jihadiști ”proaspeți” pentru care și Europa a devenit un teatru de acțiune, este, în ipostaza ei generalizată, mai curînd un produs al fundamentalismului secular. Dacă citești narațiunea seculară obișnuită, caracterizată prin decupaje din context, recitite într-o cheie polemică, ”toate religiile îndeamnă (sic!) la violență”. Abraham era pe punctul de a-și sacrifica fiul, Vechiul Testament e plin de acte de răzbunare și violență îngăduite, dictate sau direct orchestrate de profeți, Apocalipsul după Sf. Ioan descrie un Isus cu ochii ”ca para focului” și ”o sabie ascuțită cu două tăișuri” care îi iese din gură. Citite literal și simplist de bloggerul x sau chiar de un autor secular mai titrat, care omite contextul și valorile epocilor în care au scris autorii biblici, toate aceste imagini sînt într-adevăr terifiante. Dar ele nu au, repet, valoare normativă în cadrul iudaismului și creștinismului – iar multe dintre ele, cum sînt imaginile din Apocalips, au o valoare simbolică. De pildă, Isus în ipostaza sa de judecător apocaliptic, desfide apocatastaza (iertarea necondiționată a tuturor și mîntuirea universală – cum ar fi dacă Hitler și Stalin ar fi ”colegi de paradis” cu Mahatma Gandhi și Maica Tereza?), dar este același cu Mîntuitorul care iartă și vindecă.
Dincolo de faptul că violenţa este un păcat şi că, în multe biserici creştine cel puţin, se înalţă rugăciuni insistente pentru pace şi solidaritate fraternă, convertirile religioase (din nou, mă refer în special la creștinism) induc de obicei un entuziasm care poate într-adevăr să inspire o apologetică soft – nu un prozelitism cu arma în mînă, ca pe timpul lui Bartolomé de las Casas. Dar, în epoca relativismelor de tot felul, aproape orice pledoarie pentru “un adevăr” poate trece drept bigotism. Totuși, excesele retorice nu sînt totuna cu violenţa și nu orice propagandă religioasă seamănă cu cea a Statului Islamic sau a conducătorilor cruciadelor medievale.
Chiar şi celebra “Bible Belt”, zona plină de “bigoţi fundamentalişti protestanţi” din sudul Statelor Unite, este mai curînd un construct al presei americane ataşate de secularism. Împărtășesc sincer o parte din valorile liberale ale acestei prese și grija pentru persoanele expuse unui brainwashing fundamentalist în unele culte protestante. Și e adevărat că există, în statele americane din Sud, “mega-churches” şi predicatori ce ameninţă cu focurile iadului, cu un discurs ce pare uneori copiat după predicile din Evul Mediu. Totuși, realitatea pare să fie şi acolo mai complexă. De pildă, în oraşele mai mici din numita “Bible Belt”, există o respectabilitate convenţională și o peer pressure ce impun de obicei mersul la o biserică. Unii predicatori de succes tună şi fulgeră împotriva ”adversarilor credinței”, dar au și mulți enoriași care se gîndesc probabil la altceva în timpul predicilor lor și continuă să le frecventeze bisericile doar din conformism social sau din teama de a fi sancționați de comunitate dacă nu mai sînt văzuți duminica la acele biserici. Multe biserici protestante de acest gen practică într-adevăr activismul social, promovînd agresiv valori conservatoare, în polemică cu ateii liberali, homosexualii etc. Totuși, e o exagerare să ne închipuim că, în ”Bible Belt”, ești întîmpinat la tot pasul de evanghelici bigoți care citează din Biblie la fiecare frază și lipesc peste tot postere apocaliptice cu triumful mesianic asupra ateilor și homosexualilor.
Există, pînă la violenţa fizică, o formă psihologică de violenţă care o încurajează pe cea dintîi: violenţa urii. De unde provine ea? Din interiorul omului: din complexe, din frica de alteritate. Ea se poate naşte, cum remarcă călugărul trapist american Thomas Merton, şi din excesul de activism politic. De pildă, ironia este că activiştii pacifişti cei mai zeloşi ajung să-i urască pe cei care poartă sau susţin războaie, devenind ei înşişi violenţi, cel puţin la nivel psihologic. Adevărata pace porneşte din împăcarea cu sine şi cu ceilalţi – din inima omului.
Activismul politic poate duce într-adevăr la ură şi în cazul oamenilor religioşi. Ura de homosexuali (Sodoma și Gomora) a evanghelicilor activiști care citesc Biblia literal nu este singulară. De pildă, budiştii naţionalişti din Sri Lanka au devenit violenţi din momentul în care au început să militeze pentru idei etnocratice. Budiştii care rămîn contemplativi – i.e. majoritatea călugărilor budiști – sînt cu totul străini de violenţă. La fel se întîmplă şi în islam. Misticii sufiști contemplativi sînt la fel de diferiţi de jihadişti precum mieii de lupi. Nici misticii creştini autentici nu au de obicei legătură cu promovarea violenţei – pacifistul declarat Thomas Merton e numai un exemplu.
Pe la începuturile creștinismului, Augustin se opunea constrîngerilor și violenței împotriva ereticilor, urmînd a-și revizui apoi poziția, după ce și-a luat mai în serios rolul episcopal. În pofida reacției sale umane inițiale față de violență, filozoful convertit devenit episcop a ajuns în final să reproducă practicile deja instituite în bisericile creștine ale timpului de a bate, aresta, tortura și executa grupurile de eretici – din motive de ”eficacitate”. Adeziunea instituționalizată față de ”adevărul ultim” poate naște uneori asemenea monștri. Chiar și Tereza de Àvila, marea mistică spaniolă, regretă pe un ton sfîșietor, în scrierile sale, răspîndirea ”ereziei luterane”, dar nu consemnează, din cîte știu, nici un regret pentru masacrele din Franța împotriva hughenoților din 1562 (masacrul de la Vassy) și 1572 (Noaptea Sfîntului Bartolomeu), cu care este contemporană. Să nu fi auzit oare de aceste masacre? Să le fi considerat legitime, pentru salvarea ”adevărului doctrinar” prin distrugerea ereticilor?
Masacrul de la Vassy, gravură de Franz Hogenberg, sfîrșitul sec. al XVI-lea (domeniul public)
Cred totuși că religia în sine, în dimensiunea ei gratuită și contemplativă,
care nu fetișizează o doctrină și o biserică, nu conduce de obicei la
violenţă. Întîlnirea cu ”sacrul natural”, cum îl numește eseistul Marius
Iosif, sau ”experiența revelatoare”, în idiomul lui Virgil Podoabă,
transformă de obicei o ființă umană, predispunînd-o către înțelepciune
și bucurie – în nici un caz către pasiuni întunecate și morbide. Pentru
ca violenţa religioasă să fie posibilă, este nevoie şi de alte
ingrediente. Unul din ele poate fi, cum am văzut, adeziunea doctrinară
față de ”adevărul ultim”, care face de multe ori casă bună cu predicarea
unicității unei biserici sau unui grup religios. Orice outsider care
crede în mod diferit în divinitate este un eretic al cărui suflet ar
trebui salvat chiar și prin constrîngere și execuție. Acesta este
prozelitismul hardcore, violent, căreia i-au căzut victime
chiar și Toma de Aquino, cel mai mare geniu al Scolasticii, ce a
justificat în teologia sa exterminarea ereticilor, și Bernard de
Clairvaux care a predicat, e drept că la ordin papal, A Doua Cruciadă.În 1Samuel 15,33 citim aceste cuvinte, în contextul în care regele Saul îl cruțase pe Agag, regele amaleciților (o nație care se împotrivea israeliților), stîrnind mînia profetului Samuel care îi poruncise lui Saul, în numele Domnului oștirilor (Iahve-Sabaoth), să-i extermine pe toți amaleciții: ”Samuel a tăiat pe Agag în bucăți înaintea Domnului”. Aceste cuvinte, care sună ca un episod brutal dintr-un conflict naționalist-fundamentalist contemporan, uimind prin energia violentă cu care profetul Samuel îl ”taie în bucăți” pe adversarul poporului său, sugerează că activismul politic, naţionalist sau etnic e un alt ingredient cheie care poate conduce, împreună cu zelul religios militant, la o reacţie explozivă. În toamna lui 2015, tineri zeloți ultra-catolici polonezi de extremă dreaptă mărșăluiau zgomotos în mai multe orașe poloneze cu slogane naționaliste, amenințînd că vor redeschide Auschwitz-ul și vor repune în funcțiune camerele de gazare naziste pentru imigranții musulmani. Naționalismul și ura de alteritatea culturală au alimentat astfel de sentimente extremiste, nu religia catolică în sine. Alți catolici polonezi au mărșăluit de altfel, în aceeași perioadă – foarte pașnic și civilizat – pentru ospitalitatea față de imigranți.
Samuel ucizîndu-l pe Agag, regele amaleciților, Rombout van Troyen, ulei pe pînză (domeniul public)
Prin contrast, ca să ilustrez importanța unei ”experiențe revelatoare”, legenda spune că Sf. Francisc de Assisi ar fi “auzit un glas” ce l-a îndemnat să se întoarcă din cruciada în care pornise. A ascultat acel îndemn şi s-a întors la Assisi. Mai tîrziu, aflat pe drumul convertirii, avea să ajungă la o biserică în paragină din San Damiano, lîngă Assisi. Legenda spune mai departe că acolo a învăţat să fie contemplativ și a fost ”trimis” să ”repare biserica în ruină” (întreaga Biserică catolică)… Mai departe, discipolul său cel mai luminat, Sf. Anton de Padova, a predicat la rîndul său împotriva ereziilor. Dar a făcut-o cu puterea cuvîntului și – spune mai departe legenda – cu ajutorul unor miracole.
Anton de Padova predică în fața peștilor, gravură de autor anonim dintr-un codice din secolul al XV-lea, Actus beati Francisci et sociorum eius – I fioretti di san Francesco dʹAssisi (domeniul public)
Este aceasta o violență? Cred că numai printr-o ”violență hermeneutică”. Refuzînd violența cruciată, misticul Sf. Francisc a descoperit ceea ce astăzi Biserica catolică numește ”civilizația iubirii”. Atît de mult încît actualul papă, care și-a ales chiar numele sfîntului de la Assisi, este criticat, de multe ori chiar de co-religionarii săi catolici, pentru ”excesele” sale de omenie, ospitalitate și pacifism.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu