Legat de distributie, se vorbeste mult in ultimul timp despre posibilitatea introducerii unui pret fix al cartii. Ideea are sustinatorii si opozantii sai. In majoritatea tarilor europene functioneaza de multa vreme acest sistem, conform caruia cartile pot fi vandute doar la pretul fixat de editura. Retailerii nu pot face reduceri sau, cel putin, nu prea mari. Sustinatorii ideii arata ca pretul fix ingaduie librariilor mici sa supravietuiasca alaturi de marii distribuitori, iar editurile pot publica cu mai putine riscuri carti valoroase, dar mai putin vandabile. Opozantii cred ca pretul fix creste pretul cartii in mod artificial si ca piata este singura care trebuie sa decida pretul. Statul poate sustine creativitatea si educatia.
Puteti gasi aici un studiu edificator. Iar aici o prezentare pe scurt.
*
Cum mai merge piața de carte în România? Stăm mai bine? Românii citesc mai mult? Statisticile zic că europenii citesc ceva mai mult decât înainte și că piata a crescut un pic.
O fi o veste bună ca piața la noi e staționară? Dar, cam așa e. Important este faptul – foarte dificil de obținut – că suntem sincroni cu ce se întâmplă în Europa și în lume, atât în literatură, cât și în non-fiction. Dacă apare afară o carte care a avut succes, sau care se bucură de un oarecare interes, e o mică batalie pe ea, și se traduce. Plus că există mai multe feluri de a publica autorii români, așa că, în fiecare an intră titluri noi. Acum, să fim serioși, titlurile noi să nu le măsurați după ISBN-urile date de Biblioteca Națională. Aici e chiar distractiv. Biblioteca Natională a dat ultima dată, în ultimul an pe care îl știu, cred că 2015 sau 2014, 37 000 de ISBN-uri. M-am dus la băieții de la Difuzare și le-am zis, „voi câte ați primit în librărie?”, „Vreo 7-8000”. Restul sunt fantome.
Aici intră și literatura de pușcărie, nu?
Acelea-s doar câteva sute… Sigur chestiunea a avut rolul ei, a scos în fața opiniei publice această problemă. Apar tot felul de broșurele care se numesc cărți și care folosesc la diverse lucruri. Nu numai pentru câteva zile de libertate, ci și pentru un grad 2, un grad 1, un doctorat, un post de profesor. Mai faci acolo 50 de exemplare. Cea mai mare editură din țară ca număr de titluri este o editură din Craiova care publică 1500 de titluri, de câteva ori cât Humanitas, cărți pe care nu le găsești prin librării, pe nicăieri. Să revin. Dacă intri într-o librărie bine amenajată, te sufocă informația. Sunt foarte multe titluri și foarte bune – bine, nu toate. Editorii tot dau titluri noi. Există și backlistul – adică titluri care se vând constant, pot să vă dau exemple de cărți care se vând din anii 90 constant. Cu toate acestea, numărul de cititori, pe de-o parte, și cifra de afaceri, pe de altă parte, nu au o creștere consistentă. Am discutat recent cu Simona Kessler, care știe cel mai bine ce se vinde, cât se vinde. Și-mi spunea că de vreun an și ceva a început să se încălzească. Deci să sperăm că va crește.
Tirajele sunt mici…
Eu zic acum să fim mulțumiți că e cât de cât staționar, cu ușoară tendință de creștere.
Aveți un profil al cititorului în România?
Nu, pentru asta trebuie bani…
Există poate doar câteva sute de mii de cititori…
Nu, sunt cam un milion trei sute de mii de cititori, din socotelile noastre. Prin cititor nu înțeleg unul care cumpără o carte din greșeală. Dacă te uiți pe Facebook, este o librăreasă foarte haioasă, care tot spune diverse poante despre ce se întâmplă într-o librărie. Cititori constanți, într-un fel sau altul, sunt vreun milion și ceva, iar dacă umblăm la medii, la statistici– dar nu prea imi plac, desi sunt cumva din meseria asta – un român mediu da pe an cam 4-5 euro pe carți. Cât un pachet de țigări.
Sunt cărțile scumpe dupa ce a scăzut TVA-ul…
Da, dl ministru Ionuț Vulpescu, prin insistențele lui, a scăzut TVA-ul la carte de la 9 la 5%, dar trebuie să spunem că, în același timp, a scăzut TVA-ul general de la 24 la 20. Eu când plătesc TVA-ul, plătesc diferența între ce vând și ce cumpăr. Desigur, a fost importantă aceastaă scădere. Bine ar fi să fie zero, cum e în Marea Britanie, una dintre piețele mari, nu cea mai mare, dar una dintre piețele mari europene. Acolo TVA-ul este zero.
Care sunt obstacolele cele mai importante de care vă loviți dvs ca editori de carte, în România, pe piața românească?
Vreți să fiu filozof sau să fiu pragmatic?
Pragmatic.
Atunci o să fiu întâi filozof. Primul lucru de care ne lovim este ca n-avem definiții. Nu știm ce înseamnă autor, nu știm ce înseamnă editor, nu știm ce înseamnă carte. Dacă am ști asta, atunci o mulțime de lucruri s-ar curăța. N-ar apărea 37 000 de titluri, n-ar fi tot românul poet șamd. Societatea nu și-a însușit aceste definiții. Plus că, în legătură cu editorii, dacă întrebați chiar oameni de cultură, o să vedeți că e foarte greu să vă spună cam ce fac editorii. Am văzut recent un traducător foarte onorabil care, pe Facebook, începuse să facă socoteli: că de ce nu ia el 10 dolari pe pagina tradusă. Si spunea, editura face-drege. Nu stia să socotească, dar nu asta e problema. Problema e lipsa acestor definitii si lipsa intelegerii de către public a afacerii. Acum, redevenind pragmatic. Cel mai grav lucru de care ne lovim, vorbesc de industria de carte, dar cred ca nu numai de industria de carte, este decăderea fenomenală a importanței educației la noi. Înainte, țin minte, bunicul și străbunicul, iși trimiteau copiii la școală, cu greu, cu hâr-cu mâr, îi făcea învățători, popă, jandarm, ceva de felul ăsta. Incerca să urce. La noi, uitați-vă la ce se întâmplă. Analfabetismul funcțional este în plină creștere. Dacă analizați diverși parametrii funcționali, acesta, al analfabetismului, are creșterea cea mai mare. Lipsa de importanță a educației adevărate în viața unui om e lucrul care ne atinge cel mai mult. De ce? Fiindcă vrem sau nu vrem, cititul e parte a educației – mai mare, mai mică, aici părerile sunt împărțite. Nu prea poți să-ți faci o educație de pe Wikipedia. Al doilea lucru, zic eu, este pirateria. Este un mod de scurgere a produselor pe care noi le oferim, fara ca sa ne revină nouă nimic. Pirateria e și ea de mai multe feluri. Există o cultura la noi, chiar la intelectuali adevărați, de genul, “mi-a trimis și mie cineva pe Facebook pdf-ul ăla, il citesc..”. În America există o educație a ceea ce înseamnă drepturi de autor, piraterie șamd. Al treilea lucru este modul de relaționare cu instituțiile statului privind cultura în general, cultura scrisă în special. Sunt țări care – atunci când au intrat în Uniunea Europeană – au negociat ca diversele moduri de sprijin al culturii să nu fie considerate ajutor de stat. La noi nu e așa. Nu avem o lege a sponsorizării. Se aplică o contabilitate care ne face foarte rău, de pildă dacă eu am niște cărți și le țin în depozit, se zice că ala e venitul meu. Relațiile între cultură și administrație sunt complicate. E greu de explicat. Și, last but not least, lucrul care e o consecință a tot ce am spus, distribuția. Distribuția este acum așa: Bucureștiul, aproape 50%. Așa ceva nu se poate. Te duci la 20 km de Iași și găsești un sat în care copiii nu au văzut niciodată o carte, decât la televizor. Acasă n-au cărți, biblioteca nu există. În satul lui Marin Preda, biblioteca are operele lui Marx și Engels. Dacă faceți o hartă a milionului acela de cititori, a modului în care sunt plasate distribuțiile directe, distribuțiile prin librarii, vedeți niște pete albe îngrozitoare. O să-mi spuneți că există distribuția online care e în creștere, bine, dar e un mic paradox, care de fapt nu e paradox. Ca sa comanzi online trebuie să fii într-un orășel mare ca să ai acces la Internet, să ai puțină pricepere…
Să ajungă curierul acolo…
În Ardeal stăm mai bine, dar Moldova și sudul țării…
E o idee care se vehiculează în ultima vreme în România, cea a prețului fix al carților. În Europa sunt doar vreo cinci-șase țări în care nu există această lege a prețului fix, plus tarile din Est. Există argumente și de-o parte, și de alta. Care ar fi beneficiile și argumentele contra unei astfel de legi?
Mă puneți într-o poziție dificilă. Era un banc, să nu preluăm mecanic experiența țărilor capitaliste avansate. Una este când vorbești despre ce se întâmplă pe piața germană, care e de o sută de ori cât piața noastră, și alta e când discuți aici.
Să vedem ce ar însemna o astfel de lege.
Legea prețului fix nu este o noțiune unitară, care se aplică peste tot la fel. Sunt variații foarte mari, de la o tara la alta. În primul rând durata în care prețul este fix, variațiile pe care le poți face, cine le poate face, sunt multe, multe amănunte. Fiecare țară s-a organizat în așa fel încât lucrurile să funcționeze. De fapt, despre ce e vorba? E vorba de a elimina încercările de a o obține un profit rapid pe seama autorilor și editorilor, pe de-o parte. Iar pe de altă parte, acel profit rapid se reflectă puțin și asupra editorilor și a autorilor. Eu am un grup de editori care care susțin foarte puternic să mergem, să rugăm guvernul să aibă inițiativă legislativă pe tema asta, și am un alt grup de editori, care spune, în niciun caz să nu facem asta, pentru că ne distrugem pe un an, un an și jumate cash-flow-ul.
Dar ce înseamnă preț fix? Cum functionează?
Ce înseamnă pret fix? Sa va dau un exemplu: o carte editura o scoate cu 30 de lei. Imediat ce o pui pe piață, oricine poate să dea discount în funcție de posibilități: ori are el subvenții și alte șmecherii, câstigă poate din altă parte, și poate să dea cu 5 lei, ori are un rabat de la editură. Sau are o listă întreagă de cărți, la unele ca să facă volum, face reduceri, la altele nu, și compensează șamd. Prețul fix inseamnă că editura spune ca volumul e 30 de lei, toată lumea trebuie să vândă cu 30 de lei. Cu excepții: ai voie 5% în jos, in anumite situații. Editura poate oricând să schimbe prețul , cu un preaviz de o lună-două.
In felul acesta se creeaza condiții egale pentru toate canalele de distribuție. Într-un fel asta e justificat, nu poți să obligi libraria care plătește o mulțime de angarale, să faca ceea ce face cel care distribuie online. Fiindcă are alt tip de cheltuiala. Dar, una peste alta, avantajele și dezavantajele sunt subiecte în discuție, toată vara asta s-a discutat în diverse locuri. Există încercări de proiecte, nu există niciunul care să aibă asentimentul jucătorilor. Dar se fac legi și fără asentimentul jucătorilor. Din punct de vedere al editorilor, grija cea mai mare este producerea unui gap de cash flow, pe o perioadă scurtă. De ce? Fiindcă nu vor mai veni banii din reduceri. Oamenii se uită cât costă o carte și așteaptă când o să fie reducere.
Dar pe termen lung?
Pe termen lung, corect… sau pe o piață mare, cum e a nemților. Pe o piață mare editorul are puterea să reziste din așa ceva. La noi ce faci când o editura trăiește din trei cărți?
Am uitat să vă spun una dintre dificultățile noastre, faptul că există o directivă europeană, nu stau acum să caut numărul exact, care obligă statul să finanțeze bibliotecile în așa fel încât să plătească pentru autori și editori, pentru cărțile pe carebibliotecile le împrumută. Statul ce face acum? E galaton pe banii noștri. In ce sens? Biblioteca publică cumpără o carte și o citesc 30 de oameni. E o problemă socială. În țările dezvoltate, lucrul ăsta e rezolvat. La noi există un proiect pentru treaba asta, de îți pui mâinile în cap…
Piata de e-book-uri este, în România, foarte mică.
Neglijabilă.
TVA-ul la e-book-uri e foarte mare, 20%. E o inițiativă la Comisia Europeană, să se găsească o soluție să aducă TVA-ul la nivelul cărților tipările. Poate să crească piața asta?
Nu cred că doar TVA-ul este cel care afectează piața. Uitați-vă pe toate site-urile, e-book-ul costă mai puțin decât cartea tipărită, chiar dacă TVA-ul e mai mare. Din cauză că editorul nu are alte cheltuieli și se compensează. Ce spuneți este o problemă reală în țările unde ponderea cărților electronice este mare. Există această inițiativă și e o luptă foarte puternică și pentru, și împotriva ei. Cei care sunt împotrivă zic că asta va crea un precedent pentru o mulțime de alte lucruri. Dar, din câte am înțeles eu de la ultimele discuții de la Federația Europeană a Editorilor, sunt șanse să apară o directivă europeană de reducere a TVA. Dar, asta nu înseamnă că statele o vor aplica imediat, e doar o directivă. Noi avem nu știu câte pe care nu le-am aplicat în România. Tendințele la Uniunea Europeană nu sunt foarte simpatice pentru piața de carte din cauza lobby-ului marilor distribuitori Amazon, Google șamd. În principal ei vor să miște greutatea părții financiară de la conținut la servicii. Ei sunt buni pe servicii. Conținutul e făcut de săracii autori. Cel puțin deocamdată, comisarul care se ocupă de așa ceva, nu prea înțelege exact. I-am trimis o mulțime de scrisori, toate editurile din Europa, în care i-am explicat că, în cultura scrisă cel puțin, conținutul este cel important. Sigur că și serviciile sunt utile.
Să vorbim un pic și de lucruri mai vesele. S-a schimbat cumva structura vârfurilor de vânzări. A apărut un alt tip de best-seller-uri scrise de români. Dvs știți cel mai bine pentru că ați avut la Curtea Veche vânzări foarte bune cu autori romani…
Sa nu vorbim de fata aceea (Irina Binder) din Brașov, cu fluturii ei, cu care a înnebunit lumea. Asta ca să nu fiu pro domo.
Probabil că cel mai rau este pentru autorii așa-ziși serioși de la noi, care se uită cu jind. Am avut nu știu câți care mi-au spus: câți bani a luat Marian Godină? Da, dacă stai și muncești un an, un an jumate sa faci o carte, un roman sau o carte de proză scurtă și la sfârșit te trezești cu vreo 500 de euro din toată chestia asta… Iar cutare stă și scrie câteva nopți niște chestii drăguțe, are mulți cititori pe blog, și vinde 60 000 de exemplare. Dar, eu cred că e bine ce se petrece. De ce? Nu vreau să spun că eu am pornit cu această idee, vorbesc doar de prima mea experiență, cu cartea auto-biografică a președintelui Iohannis, Pas cu pas, care a fost o carte de campanie, facută într-un tiraj mic. Când a câștigat, ne-am trezit într-o miercuri, la Gaudeamus, că a venit atâta lume încât am blocat celelalte edituri… I-am spus președintelui că durează să semneze cartile tuturor. Mi-a spus, nu mă scol de aici până nu semnez tot. Si a stat până la nouă și jumatate și a semnat. Ce vreau să spun: oamenii care au venit să ia cartea lui Iohannis, marea lor majoritate nu veniseră niciodată la un târg de carte. Deci, e un mic avantaj. Măcar au aflat că există, măcar știu unde e și poate unii dintre ei vor mai veni și altădată. Același lucru și despre celelalte cărți. Povestea cu bloggerii, cu facebook, și-a produs ca orice domeniu, vedetele. Unul are 10 000 de accesări lunare, și unul are trei milioane. Cel care are 3 milioane de accesari, sigur, nu unice, dar are trei milioane de accesări lunare, e cineva… și atunci, mai mulți ne-am gândit, poate omul vrea să fie și pe hărtie. Dl. Marian Godină e un tip foarte inteligent și foarte curajos, atenție, aici, e important… e curajos. Dintre cititorii carții lui Marian Godină, Flashuri din sens opus, foarte puțini erau din cei care mai cumpăraseră carți, cel puțin de la noi. Din nou, același lucru: se lărgește…
Aria cititorilor…
Ceea ce e un lucru foarte bun. O să publicăm în curând și o carte a unui foarte cunoscut chef bucătar, Hădean, și sper că și acolo se va întâmpla la fel. Am publicat, inainte de Marian Godină, cartea lui Radu F Constantinescu, unul dintre cei mai buni bloggeri de la noi, cu un alt public decât al lui Marian Godină. Fiecare astfel de autor își are marea majoritate a cititorilor într-o anumită zonă. Au apărut aceste vârfuri, despre care pot să spună academicii că asta nu e literatură, nici autorii n-au pretins asta. Iși are rostul ei și această activitate, trezește o întreagă categorie de oameni, că există pe lumea asta si cartea. (L.P.)
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu