INTERVIU cu Bogdan Tătaru-Cazaban, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun și Ordinul Suveran de Malta: „Pentru mine, două dimensiuni au fost prioritare: cultura și educația”

Aflat astăzi la finalul misiunii sale la Vatican, ambasadorul Bogdan Tătaru-Cazaban s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit. Între realizările domniei sale care au condus, în ansamblu, la o vizibilă intensificare a relațiilor României cu Sfântul Scaun, pot fi enumerate: vizitele câtorva importanți cardinali în România, semnarea în premieră a unui parteneriat între Universitatea București și Universitatea Laterană, pregătirea terenului pentru recunoașterea reciprocă a diplomelor de studii ș.a.m.d. Fără îndoială, în plan politic, Vaticanul continuă să joace un rol pe cât de discret pe atât de important, astfel încât prezența la ambasada noastră a unei personalități foarte apropiate prin deschiderea spre universalul credinței, prin pregătire universitară și rafinament a constituit un avantaj tonic și determinant. Într-o lume din ce în ce mai aspru încercată de reflexele pseudo-religioase ori de intrumentările politice ale fenomenului religios, diplomația primește astfel din partea unor asemenea diplomați un plus de dinamism, de inteligență (spirituală) și o mai limpede aderență la Real…
MARIUS VASILEANU: Domnule ambasador, pe data de 3 august ați avut întâlnirea de rămas bun cu Papa Francisc. Cum a decurs și cum ați trăit acest moment, la încheierea mandatului?
BOGDAN TĂTARU-CAZABAN: Cu firească emoție, conștient de onoarea pe care am avut-o, de a-mi reprezenta țara la Sfântul Scaun, și de privilegiul de a-l putea întâlni personal, pentru ultima dată în calitate oficială, pe Papa Francisc. Întâlnirea de rămas bun nu are dimensiunile protocolare ale audienței de prezentare a scrisorilor de acreditare; este, într-un fel, mult mai personală și mai concentrată. După cum se știe, Papa Francisc are marele dar al comunicării vii, autentice, atente, astfel încât am avut prilejul de a atinge câteva puncte esențiale, vorbindu-i de România, mulțumindu-i pentru generozitate și pentru sprijinul pe care îl primesc din partea Bisericii Catolice comunitățile noastre religioase din diaspora, majoritar ortodoxe, și exprimându-mi speranța că proiectele în curs, la care am lucrat, se vor împlini în viitorul apropiat.

V-ați început mandatul în septembrie 2010. Acum, la final, vă rog să-mi spuneți care au fost principalele realizări în raport cu prioritățile pe care le-ați avut din start?

Am avut predecesori foarte buni. Prin urmare, am avut lucruri de continuat și de împlinit. Unul dintre ele, de care mă bucur foarte mult, este crearea unui lectorat de limbă, cultură și civilizație românească la Institutul Pontifical Oriental în baza unei foarte bune colaborări cu Institutul Limbii Române. Este pentru prima dată când un astfel de proiect se va desfășura în sistemul de învățământ pontifical – o șansă importantă pentru promovarea culturii române și pentru relațiile inter-universitare. Pentru mine, două dimensiuni au fost prioritare: cultura și educația, ținând seama de profilul Sfântului Scaun, dar și de potențialul și prestigiul pe care le are învățământul universitar pontifical. În 2012 a fost semnat primul acord de colaborare între o universitate din România – Universitatea din București – și o universitate a Sfântului Scaun – Universitatea Laterană, iar în 2016 primul document interministerial – un Memorandum de înțelegere între Ministerul Culturii și Consiliul pontifical al Culturii, al cărui unic scop este susținerea colaborării și a schimburilor culturale. Aș adăuga aici un eveniment care a avut loc în 2011, cu sprijinul esențial al Institutului Cultural Român, condus de H.-R. Patapievici: este vorba de „momentul București” al programului coordonat de Cardinalul Gianfranco Ravasi, „Curtea Neamurilor. Dialogul dintre cei ce cred și cei ce nu cred” – vorbim despre realizarea pentru prima dată în România a unui program cultural propus de un organism al Sfântului Scaun. După inaugurarea de la Paris, a avea Bucureștii pe această hartă prestigioasă a reprezentat un succes notabil în colaborarea cu Sfântul Scaun. Constantin cel Mare, Francisc din Assisi, Constantin Brâncuși, Vladimir Ghika, Andrei Scrima și Ioan Petru Culianu au constituit, de asemenea, figurile centrale ale colocviilor sau conferințelor pe care le-am putut organiza în acești ani. Sunt doar câteva ilustrări ale unui parcurs care, treptat, își arată roadele, așa cum se va petrece, sper, curând, în beneficiul studenților români, și cu proiectul, aflat în lucru, de recunoaștere reciprocă a titlurilor de studii.

A fost o perioadă marcată și de aniversări importante pentru relațiile bilaterale, dar și de evenimente majore ale Bisericii Catolice. Cum s-au reflectat acestea în relația cu România?

Față de ritmul, să spunem, obișnuit al vizitelor, mă bucur să pot spune că acești ani au adus o intensificare notabilă și, cred, o vizibilitate sporită a relației României cu Sfântul Scaun. Am avut, este drept, priviegiul de a pregăti aniversarea a 25 de ani de la restabilirea relațiilor diplomatice cu Sfântul Scaun. În 2015 Președintele României a fost primit de Papa Francisc, marcând la cel mai înalt nivel împlinirea unui sfert de veac de colaborare, iar Cardinalul Secretar de Stat, Pietro Parolin, a prezidat evenimentul aniversar organizat de Ambasada noastră, o dată cu lansarea unui volum despre relațiile bilaterale, publicat de Libreria Editrice Vaticana. Aș dori să amintesc și aniversarea a 15 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea printr-un eveniment desfășurat cu participarea Cardinalului Angelo Sodano, Decanul Corpului Cardinalilor, și a Mitropolitului Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, cât și expoziția „Ioan Paul al II-lea și România”, pe care am vernisat-o în 2011, la Accademia di Romania, cu prilejul beatificării primului Episcop al Romei care a vizitat țara noastră, la care a participat ministrul Teodor Baconschi. Dacă ar fi să mă refer la momentele majore ale Bisericii Catolice din ultimii ani, aș sublinia că România a fost reprezentată la cel mai înalt nivel la inaugurarea pontificatului Papei Francisc – pentru prima dată în istorie la nivel de Șef de stat –, cât și, la nivel de ministru, la canonizarea Papei Ioan Paul al lI-lea. Între 2010 și 2014 au avut loc primele beatificări ale personalităților catolice victime ale persecuției comuniste. Ambasada noastră a însoțit aceste evenimente din viața Bisericii Catolice din ţară prin colocvii organizate la Accademia di Romania, împreună cu postulatorii cauzelor de beatificare, sau la Institutul Francez – Centre Saint-Louis. De asemenea, anul 2013, proclamat „An al Credinței” de Papa Benedict al XVI-lea, a fost ilustrat prin seria de conferințe despre Conciliul Vatican II și receptarea sa în contemporaneitate, organizată împreună cu Colegiul pontifical „Pio Romeno”, în urma căreia a rezultat o carte, recent apărută la Editura Vaticană, sub patronajul Congregației pentru Bisericile Orientale.

Ați avut șansa de a fi fost ambasadorul României când la conducerea Sfântului Scaun au fost Papa Benedict al XVI-lea, și, ulterior, Papa Francisc. Cum ați perceput cele două pontificate?

Am trăit, fără îndoială, o perioadă istorică din viața Bisericii Catolice, pe care am încercat să o prezint publicului din țară de fiecare dată când am fost invitat. Nu se mai întâmplase din secolul al XV-lea ca un Papă să se retragă (iar contextul de atunci fusese cu totul altul), așa cum nu mai avusese loc până în 2013 o alegere a unui Papă de pe continentul american. Însă caracterul istoric al perioadei nu este dat doar de această dimensiune evenimențială. Pentru Papa Benedict al XVI-lea, fin analist al modernităţii şi al raporturilor acesteia cu credinţa, definitorii sunt nu doar enciclicele pe care a dorit să le consacre celor trei virtuţi teologice – iubirea, speranţa şi credinţa –, ci şi procesele de reformă internă şi de transparentizare care aveau să fie continuate în manieră decisă de succesorul său, Francisc. Prin alegerea actualului Papă, Biserica Catolică a făcut încă un pas istoric, recunoscând vitalitatea spirituală a Americii Latine şi totodată caracterul global al creştinismului catolic. La acestea se adaugă marca profund pastorală a celui care a ales să se numească Francisc pentru prima dată în istoria de peste două mii de ani a Romei creştine. Numele său este simbolul unui întreg program, definit prin smerenie, grijă faţă de săraci şi marginalizaţi, simplitate, fraternitate, într-o lume zguduită de violenţă, de multe ori motivată religios. Papa Francisc are o vocaţie de reformator, dar întâi de toate de reformator spiritual, ceea ce înseamnă, în Biserică, un echilibru foarte fin între tradiţie şi înnoire, între clasic şi modern. Dincolo de deciziile cerute de evoluțiile interne ale Bisericii Catolice, cred că asistăm, cu Papa Francisc, la un stil care îşi propune să aibă în centru relaţia personală, ca mediu vital al credinţei, şi nu instituţia, a cărei utilitate trebuie just dimensionată.

Cum este percepută Biserica Ortodoxă Română (BOR) la Vatican? Care sunt astăzi relațiile BOR cu Biserica Catolică în condițiile revigorării relației Vaticanului cu Patriarhia Moscovei și ale desfășurării recentului Sinod Panortodox din Creta?

Nu se poate uita faptul că Biserica Ortodoxă Română a fost prima, în istorie, care a făcut pasul invitării Papei Ioan Paul al II-lea, creând astfel premisele unuia dintre cele mai mari evenimente care au avut în centrul lor România. Vizita de atunci nu a fost doar ceea ce se numește în limbaj tehnic un „moment bilateral”, ci deschiderea unui orizont de fraternitate și de speranță pentru noul mileniu. Prezența Papei Ioan Paul al II-lea la București a fost, într-adevăr, istorică și a marcat un parcurs inițiat în 1964 prin întâlnirea de la Ierusalim dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagora, parcurs care a cunoscut în februarie 2016 o nouă etapă prin întrevederea dintre Papa Francisc și Patriarhul Kiril. Este vorba de ramificații ale unei mișcări de revenire la co-prezență, pentru că timp de secole cele două Biserici au evoluat separat și polemic. Însă de peste 50 de ani, participăm la o cu totul altă vârstă a relațiilor care își propun, preliminar, întâlnirea spirituală și conlucrarea practică. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a bucurat de o atenție specială din partea Bisericii Catolice și a fost salutat de Papa Francisc. Pozițiile exprimate de Biserica Ortodoxă Română, privitoare la necesitatea unei practici sporite a sinodalității inter-ortodoxe, au fost clar reflectate și apreciate. Pe de altă parte, o dimensiune importantă a Bisericii Ortodoxe Române este prezența sa numeroasă în diaspora, unde comunitățile sale au primit, de cele mai multe ori, un sprijin esențial din partea episcopatului catolic pentru a-și putea exprima cu demnitate credința. Această colaborare la bază reprezintă un rod concret al dialogului și al redescoperirii alterității. Este și un prilej de cunoaștere reciprocă. Făcând vizite frecvente în parohiile românești din Italia, în marea lor parte găzduite în biserici catolice, am putut constata cum aceste relații de solidaritate se reflectă și într-o cunoaștere mai aprofundată a ortodoxiei și în stimularea interesului pentru patrimoniul cultural și spiritual al României. A fost, pentru mine, o experienţă cu adevărat îmbogăţitoare. Ceea ce am încercat să promovăm în spațiul dialogului, împreună cu Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, a fost tocmai o mai bună cunoaștere a spiritualității ortodoxe românești. Mă bucur să evoc aici, pentru ecoul avut, care sper să conducă la o prezență mai consistentă pe piața italiană a cărții, a colocviului dedicat în 2014 părintelui N. Steinhardt, la Institutul Pontifical Oriental, în continuarea celui dedicat părintelui A. Scrima, organizat de predecesorul meu, ambasadorul Marius Lazurca.

Ați fost simultan ambasadorul României pe lângă Sf. Scaun şi Ordinul Suveran de Malta. Întrucât este un fapt mai puțin cunoscut: vă rog să ne spuneți câte ceva despre relația României cu Ordinul de Malta și despre ceea ce Dvs. ați realizat în acest sens.

Anul acesta am sărbătorit 25 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice, moment pe care am dorit să-l marcăm printr-un eveniment de diplomație publică, realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român. Principele și Marele Maestru al Ordinului Suveran de Malta ne-a găzduit la Villa Magistrală, în singura biserică din Roma proiectată de Piranesi, și ne-a onorat cu participarea sa, iar Cvartetul românesc „ConTempo”, stabilit în Irlanda, a oferit un splendid concert. Sunt relații a căror consistență este dată de implicarea socială, umanitară, pe planul asistenței medicale, dar și al programelor educaționale, din partea membrilor și voluntarilor Serviciului de Ajutor Maltez din România. Ordinul Suveran de Malta, ca subiect de drept internaţional, practică, în continuarea unei prestigioase tradiţii ospitaliere, o diplomaţie umanitară, fiind prezent în multe zone afectate de conflicte şi de dezastre naturale. Cooperarea noastră, în ultimii 25 de ani, a venit în întâmpinarea persoanelor defavorizate, a celor cu dizabilităţi şi a celor în vârstă sau aflate în condiţii dificile – o muncă desfăşurată cu devotament, pe care am încercat să o reflectăm şi în cartea pe care, împreună cu primul meu colaborator, Mihail Banciu, am publicat-o recent în limba italiană, „Romania e il Sovrano Ordine di Malta. 25 anni dal ripristino dei rapporti diplomatici”. Poate că ar fi de folos să și traducem în limba română una dintre istoriile importante ale Ordinului Suveran de Malta pentru a avea o perspectivă asupra contextului în care am dezvoltat aceste relaţii.

Știm că Papa Francisc a agreat o vizită în România, ca răspuns la invitația statului român, cu acordul Sf. Sinod al BOR. Există șanse ca această vizită papală să fie concretizată într-un viitor previzibil?

Cred că realizarea unui astfel de proiect nu poate fi decât benefică pentru țara noastră și, în plan mai larg, pentru creștinismul european. Papa Francisc are o mare sensibilitate pentru spiritualitatea ortodoxă, pentru viziunea ortodoxă asupra sinodalității, pe care a recomandat-o cu diferite prilejuri, și pentru națiunile care și-au păstrat credința în mijlocul tribulațiilor istorice. Există bune rațiuni pe care România și Bisericile din România le pot oferi. E important ca semnele întrezărite să întâlnească, pentru a rodi, condiții favorabile.