Regina Ana - O regină de basm
Principesa Ana de Bourbon-Parma, în timpul războiului
Regina Ana a României nu este un personaj de basm, deşi ar fi putut să fie.
A existat aievea, până luni, 1 august 2016. Nu este un personaj de basm, deşi viaţa Ei a avut ceva din măreţia unei piese shakespeariene: dramatism, decizii extreme luate în contrast cu firea blândă, sfinţită de credinţa în Hristos.
Strănepoată de regi şi a unei împărătese, se căsătorise în 10 iunie 1948, la Atena, cu un rege român, Majestatea Sa Regele Mihai I, înrudit cu familiile cele mai nobile ale Europei, un tânăr rege ce fusese izgonit nu de români, ci de agenţii Armatei Roşii, chiar în ziua sărbătoririi unui sfert de secol de la fondarea Uniunii Sovietice: 30 decembrie, cea mai neagră zi din istoria României şi a ţărilor cedate lui Stalin.
Nu cred că se poate vorbi de predestinare, ci de alegerea Ei. Până atunci lucrase ca vânzătoare, într-un magazin din New York, ca infirmieră şi şofer pe ambulanţe, în campaniile antinaziste comandate de generalul De Gaulle, primind, pentru actele ei de curaj, Crucea de Război, cea mai înaltă distincţie franceză. Bătăliile neîncetate cu soarta o căliseră. Prin căsătorie se confrunta, însă, cu două probleme noi: era regina legitimă a unei ţări în care Stalin impusese republica (pentru prima dată în istoria ţării) şi religia copiilor ei. Dacă a reuşit să se înfrângă şi să-şi boteze micile principese în religia ortodoxă (decizie grea pentru o credincioasă catolică), urcarea pe Tron s-a dovedit a fi fost un vis amânat. Încă din 25 decembrie 1990, când l-a însoţit pe Majestatea Sa Regele Mihai în prima revenire în România, a remarcat că Moscova Roşie avea o imensă legiune de cerberi care veghea la păstrarea sistemului de guvernământ republican hotărât de "Tătuc". Căzuse doar Ceauşescu, dar comunismul era încă viu în noua pleiadă de conducători ai ţării. Exista o singură speranţă pentru regalitate: care era opinia poporului despre Familia Regală? Răspunsul aveau să-l afle regina şi regele în vizita lor din 1992, de Paşti, când 1.000.000 de oameni au ieşit în stradă să-şi ovaţioneze Suveranul. Visul amânat s-a împlinit chiar dacă revenirea definitivă în ţară s-a petrecut abia în 1997, când în locul lui Iliescu a venit în fruntea republicii nelegitime profesorul Emil Constantinescu. Atunci, Familiei Regale i s-a permis accesul necondiţionat în România şi i s-a reactivat cetăţenia retrasă de sovietici. De atunci, Regina Ana a vizitat, neobosită, toate regiunile ţării, până de curând interzise, bucurându-se de mulţimile ieşite în cale, de privirile înlăcrimate ale oamenilor, pe care, la rândul Ei, le bucura cu liniştea şi bunătatea angelică pe care le răspândea. S-a îndrăgostit definitiv de aceşti oameni, cărora le era regină, dar pe care nu-i cunoscuse decât din poveşti. În definitiv, ei, oamenii, erau Tronul moştenit din negura vremurilor, şi nu scaunul aurit din palat. Şi poate că tot cu gândul la ei a şi adormit, până la marea Judecată de-apoi. Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească!
A existat aievea, până luni, 1 august 2016. Nu este un personaj de basm, deşi viaţa Ei a avut ceva din măreţia unei piese shakespeariene: dramatism, decizii extreme luate în contrast cu firea blândă, sfinţită de credinţa în Hristos.
Strănepoată de regi şi a unei împărătese, se căsătorise în 10 iunie 1948, la Atena, cu un rege român, Majestatea Sa Regele Mihai I, înrudit cu familiile cele mai nobile ale Europei, un tânăr rege ce fusese izgonit nu de români, ci de agenţii Armatei Roşii, chiar în ziua sărbătoririi unui sfert de secol de la fondarea Uniunii Sovietice: 30 decembrie, cea mai neagră zi din istoria României şi a ţărilor cedate lui Stalin.
Nu cred că se poate vorbi de predestinare, ci de alegerea Ei. Până atunci lucrase ca vânzătoare, într-un magazin din New York, ca infirmieră şi şofer pe ambulanţe, în campaniile antinaziste comandate de generalul De Gaulle, primind, pentru actele ei de curaj, Crucea de Război, cea mai înaltă distincţie franceză. Bătăliile neîncetate cu soarta o căliseră. Prin căsătorie se confrunta, însă, cu două probleme noi: era regina legitimă a unei ţări în care Stalin impusese republica (pentru prima dată în istoria ţării) şi religia copiilor ei. Dacă a reuşit să se înfrângă şi să-şi boteze micile principese în religia ortodoxă (decizie grea pentru o credincioasă catolică), urcarea pe Tron s-a dovedit a fi fost un vis amânat. Încă din 25 decembrie 1990, când l-a însoţit pe Majestatea Sa Regele Mihai în prima revenire în România, a remarcat că Moscova Roşie avea o imensă legiune de cerberi care veghea la păstrarea sistemului de guvernământ republican hotărât de "Tătuc". Căzuse doar Ceauşescu, dar comunismul era încă viu în noua pleiadă de conducători ai ţării. Exista o singură speranţă pentru regalitate: care era opinia poporului despre Familia Regală? Răspunsul aveau să-l afle regina şi regele în vizita lor din 1992, de Paşti, când 1.000.000 de oameni au ieşit în stradă să-şi ovaţioneze Suveranul. Visul amânat s-a împlinit chiar dacă revenirea definitivă în ţară s-a petrecut abia în 1997, când în locul lui Iliescu a venit în fruntea republicii nelegitime profesorul Emil Constantinescu. Atunci, Familiei Regale i s-a permis accesul necondiţionat în România şi i s-a reactivat cetăţenia retrasă de sovietici. De atunci, Regina Ana a vizitat, neobosită, toate regiunile ţării, până de curând interzise, bucurându-se de mulţimile ieşite în cale, de privirile înlăcrimate ale oamenilor, pe care, la rândul Ei, le bucura cu liniştea şi bunătatea angelică pe care le răspândea. S-a îndrăgostit definitiv de aceşti oameni, cărora le era regină, dar pe care nu-i cunoscuse decât din poveşti. În definitiv, ei, oamenii, erau Tronul moştenit din negura vremurilor, şi nu scaunul aurit din palat. Şi poate că tot cu gândul la ei a şi adormit, până la marea Judecată de-apoi. Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu