Cea care vinde fericirea într-o carte

Numele ei ar putea fi "Soare", dacă ar putea ar călători cu rulota în fiecare zi, celor mai apropiaţi oameni le-ar recomanda să citească cărţile ei, are un zâmbet tatuat de viaţă pe faţă şi o motivaţie puternică: fericirea. Ea este Laura Baban, scriitoarea fericirii.

Păşeşte prin lume "niciodată singură". În faţă o aşteaptă mereu Andrei - iubitul, fotograful şi personajul ei de carte iar din spate o urmăreşte permanent Tic - "umbra ei creaţă" (un bichon veşnic căutător de pietre). Toţi trei călătoresc, îndrăznesc iar ea dă mai departe, prin scris, din extazul pe care îl trăieşte.
Şi-a dat demisia şi a plecat în Islanda. S-a mutat în Germania, a fost bonă de căţei, a revenit în România şi a petrecut o lună pe o bicicletă tandem. A scris patru cărţi până acum iar tatuajul cu punct şi virgulă îi aminteşte să nu se oprească.

Poate că sunt cadoul perfect, poate că sunt poveştile pe care le spui în loc de "noapte bună", poate că sunt gura de aer pe care ai uitat să o respiri, poate că merită să le citeşti tu şi să îţi faci o părere. Până atunci am cotrobăit prin amintirile Laurei. I-am luat la despicat poveştile, am deschis larg ferestrele şi am dat peste o Laura cu ochii în lacrimi de dor de Andrei:

Daniela Pasare: Mulţumesc, Laura pentru că ai acceptat invitaţia mea.
Laura Baban: Cu mare bucurie.

D.P.: Aş vrea să încep în forţă. De aceea mă voi îndrepta spre rădăcinile tale. Cum era Laura când era copil? Cum se simţea atunci viaţa?
L.B.: Am avut o copilărie foarte fericită. Cred că se vede asta şi din adultul care sunt azi. Ne construim temelia în copilărie.

D.P.: Am auzit zilele trecute într-un interviu că în spatele copiilor-lumină stau părinţi-soare. Părinţii tăi s-au încadrat în zona asta?
L.B.: Clar. Părinţii mei sunt doi sori. Am avut o copilărie fericită, completă, rotundă. Aveau timp pentru ei, aveam şi noi timpul nostru de copii, dar şi timp mamă-fiice, tată-fiice. Au o relaţie frumoasă. Am învăţat de la ei cum să iubeşti un om, cum să te împaci cu el. Exemplul este primul învăţător.

D.P.: Ce se întâmplă atunci când nu ai norocul să te naşti într-o familie frumoasă?
L.B.: Cât eşti mic sunt ai tăi de vină. Dar când creşti poţi găsi puterea de a te schimba şi de a te lupta. De exemplu, eu când am fost mică şi obeză, ai mei au fost de vină, dar când am crescut, eu am fost de vină. E o lupta mai mare, e mai greu să lupţi contra ceea ce nu ai avut, dar nu e imposibil. Sunt atât de multe exemple de oameni care s-au construit singuri şi acolo e victoria mai mare.

D.P.: Cum au reacţionat părinţii tăi când ţi-ai dat demisia şi ai plecat voluntar în Islanda?
L.B.: Ei nu mi-au impus niciodată încotro să mă duc. Tot timpul au stat pe margine şi au încercat să mă înţeleagă. Nu a fost uşor. De obicei au spus "Ai grijă de tine."
Înveţi de la părinţi toată viaţa. Acum un an le-am zis că mă mut într-o rulotă. Pentru ei cel mai important e să mă vadă fericită. Iar atunci când nu voi mai fi fericită, ei vor fi primii la care voi fugi să caut un răspuns. Ei sunt piramidele mele.

D.P.: Apropo de rădăcini, de la cine ai moştenit darul pentru scris?
L.B.: Nimeni din familie nu scrie (zâmbind). Mama este o persoană sensibilă care m-a îndrumat către cărţi.

D.P.: Şi ce cărţi iubeai când erai copil?
L.B.: Am citit cărţile din Biblioteca pentru toţi. Le-am luat pe rând. Apoi am descoperit Contesa de Segur. Erau nişte cărţulii mici şi roşii pe care mama mi le cumpăra o dată pe an, de ziua mea. Vreo şapte ani de zile aşa mi-am petrecut zilele de naştere: citind de dimineaţa până seara. Apoi Cireşarii! De acolo mi-am luat şi cireşarul meu: pe Tic!

D.P.: Te-ai întrebat vreodată de ce scrii?
L.B.: Fiindcă trebuia să scot din mine surplusul acela de fericire pe care uneori îl plângi, alteori îl râzi isteric. De multe ori şi emoţiile puternice pozitive trebuie să se reverse pe undeva. La mine s-au revărsat prin scris. Eu de fiecare dată am scris când am simţit. De asta atunci când ne întorceam din călătoriile noastre nu mâncam, nu beam.

D.P.: Aşadar... scrisul este..?
L.B.: Pentru mine scrisul înseamnă fericire şi cred că reuşesc să transmit fericire. Pentru fiecare om scrisul înseamnă ceva personal. La mine se leagă cel mai mult de cuvintele "fericire" şi "împreună".

D.P.: Există vreun cuvânt preferat în viaţa ta?
L.B.: HAI! Am şi tatuaj. Este motto-ul nostru. Pentru că "hai" înseamnă musai doi, înseamnă "hai să ne împăcăm", "hai să facem dragoste", "hai să plecăm", "hai să ne întoarcem", "hai să ne vedem".

D.P.: Ai scos până acum patru cărţi iar într-un interviu spuneai că singura comparaţie pe care trebuie să o facem vreodată este cea cu noi înşine. Cum te-au schimbat aceste patru cărţi?
L.B.: După ce am terminat de scris prima carte, mi-am spus că eu nu voi mai scrie nimic. M-am speriat de oamenii care mi-au deschis direct pieptul şi mi-au citit cele mai dragi amintiri. M-am speriat deşi ştiam la ce mă înham. Dar am văzut că am făcut un pic mai bine în jur. Şi atunci mi-am făcut un tatuaj după ureche cu un punct şi o virgulă cu promisiunea mea că voi continua.

D.P.: Mai există timp, Laura? Pentru noi, pentru citit, pentru călătorii?
L.B.: Este timp pentru toate. Mai ales pentru oameni. Am învăţat să am răbdare cu fiecare fiindcă fiecare este o lume şi ai nevoie să te dai un pas înapoi ca să-l înţelegi pe celălalt. Nu suntem centrul lumii noastre. Nu tot timpul.

D.P.: Ce crezi că îţi lipseşte acum?
L.B.: Eu am nevoie să învăţ să dau înapoi ce mi-au dăruit ceilalţi şi să am eu grijă de ei: de bunica, de părinţi, de un căţel, peste câţiva ani de un copil. Poate de asta investim în noi: pentru a fi cea mai bună variantă pentru cei pe care îi iubim şi cărora vrem să le dăruim ce am învăţat noi de la lume.

D.P.: Cum pot oamenii să fie mai buni?
L.B.: Să fie mai fericiţi. Eu cred că oamenii fericiţi sunt un pic mai buni cu ceilalţi.