Furăciune

În România, oamenii din Republica Moldova au reputație de săraci. În Republică, cei din România au reputație de hoți: „Noi sîntem haiduci, voi sînteți țigani!”, credo-ul național din RM, înseamnă exact asta, deși nu-i ușor de înțeles. Nici eu n-am înțeles, până nu mi-a explicat Dmitri.
În România, bulgarii au reputație de capsomani (capsoman = persoană foarte încăpățânată și complet lipsită de umor). În Bulgaria, românii au reputație de hoți: „Rumânia, țap țarap!” am auzit de sute de ori în uitații ani ’90, cînd făceam bișniță între Varna și București. N-aș fi înțeles niciodată sensul expresiei, dacă nu mi-l explica, jenată, Stiliana.
În România, sârbii sînt văzuți ca cei care-au pierdut trenul, datorită apetenței lor exagerate pentru violență. În Serbia, în schimb, românii au o imagine aproape bună: sînt priviți ca niște omuleți mărunței, negricioși, foarte fricoși, înzestrați însă cu un supranatural dar al înșelăciunii (în general) și-al hoției (în particular). Dacă nu m-ar fi lămurit Zoran, n-aș fi sesizat bogăția de sensuri al expresiei „Rumunschi curva!”; cînd e vorba de integrarea europeană, expresia trebuie înțeleasă ca un laudatio, nu în mod ofensator. Sigur, acesta e un caz particular.
În România nu există o unanimitate de păreri în privința ucrainienilor (țara lor e prea proaspătă pe hartă, în primul rînd, și complet necălcată de turiștii români, în al doilea rînd), iar în Ucraina există nu una, ci două convingeri despre români. Generația mai tînără nu știe și nu vrea să știe nimic, în afară de repetarea frustrantului refren „De ce românii sînt în UE și noi nu?!”, iar generația mai vîrstnică știe una și bună. Că românii fură. N-am văzut vreun român (în afară de mine) nici în Odessa, nici în Lvov, nici în Kamianeț, dar m-am văzut limpede prin ochii tulburi ai pensionarilor ucrainieni: unul d-ăla din România, un hoț.
Cred că e foarte clar că, din Ungaria mai departe, spre vest și spre nord, părerea generală despre caracterul național al românilor nu se modifică, sau, în sfîrșit, nu se modifică în bine. Pe lîngă „chestia” cu furatul, se mai adaugă „chestia” cu cerșitul, dar cam atît; în rest, nimeni n-are vreo idee despre România. Exact abordarea care există în România în privința Kîrgîstanului, de pildă, dar nu despre specificul național al kirghizilor e vorba acum.
Ci despre felul în care se văd românii pe ei înșiși. Sincer să fiu, habar n-am cum se văd românii, pentru că eu nu-s „românii”, sînt doar eu singur, așa că n-am să-mi dau cu părerea, ca invitații televiziunilor, ci am să dezgrop patru amintiri.
E februarie 2016, sînt la Londra, unde am găsit ceva de muncă, un contract pe perioadă determinată. Locuiesc în nord-estul extrem al orașului, în Chingford, că-i mai ieftin, și lucrez destul de aproape, în Haringey (noroc porcesc). Mai puțin noroc am la cazare: într-o casă-tip, cu cinci camere, sîntem 14 persoane, majoritatea muncitori (meșteri pe șantier, necalificați pe șantier, spălători de vase, spălători de geamuri, faianțari, menajere, plus ciudații: un asistat social și o elevă de liceu, tată și fiică). N-ar fi așa rău, anii trecuți am nimerit și mai prost, numai că de data asta colocatarii mei fură. Nu fură unul de la altul, Doamne ferește! Pot să-mi las portofelul în bucătăria comună, peste noapte, și nu-mi ia nimeni nimic din el, îl găsesc cum l-am lăsat (dacă nu mi-l rod șobolanii, că-i cam veche casa, iar proprietăreasa n-are bani de deratizare). Băieții au alt obicei: după ce vin seara de pe șantier, se spală, mănîncă, stau de povești pînă după miezul nopții, apoi ies la furat: haine, încălțăminte, cosmetice, piese auto, conserve, hrană congelată… mă rog, tot ce le cade sub mînă, dar întotdeauna și alcool. Lăzi de bere și sticle de whisky. Eu îi cert, dar ei se justifică cu temei: „Păi bine, Mihai, cum să dăm banii pe băutură? D-aia ne rupem oasele pe șantier, ca să spargem banii aiurea, în loc să-i trimitem în țară, la copii? Plus că de bani avem nevoie și noi aici, pentru iarbă”. Asta se întîmplă în fiecare vineri noapte. Pînă sâmbătă seara se consumă tot, iar duminică toată lumea se îmbracă frumos și se duce la biserică. Eu nu mă duc, stau și ascult poveștile aiuritoare ale lui Neluțu, singurul care nu merge nici la biserică, dar nici la furat (îi e frică de expulzare, că el are deja cazier): aflu cum în 1997, un colonel de poliție a măturat pe jos, la propriu, cu un general de armată care nu voia să-l repartizeze pe Neluțu (recrut, 19 ani, de profesiune zugrav de case român) la unitatea de pază a platformei petroliere de la Pitești: „Îți dai seama”, mă dumirește Neluțu, „ăla era loc de trei mii de dolari pe lună, banul jos! Și nu făceam nimic, doar închideam ochii la furăciune, atît! Bine, că din ăia trei mii, dădeam și la colonel, partea lui, ca să fie bine”. Îmi dau seama. Și eu eram soldat în termen în 1997. Primeam soldă aproape doi dolari pe lună (la paritatea de-atunci).
E iulie 2008, sînt la Paris, am găsit de muncă în Montmartre, unde și locuiesc. Debarasez la mese, se cîștigă bine, dar e cam greu cu cazarea: dorm pe jos, pe o saltea întinsă în bucătăria unei garsoniere de la ultimul etaj, pe Rue Albert (care „rue” asta nu e de fapt o stradă, ci o scară). Noaptea este foarte cald; ies la ore mici și m-amestesc în turma de drogați și pierde-vară care stau pe trotuar, în fața barului No Problemo (la baza scării Rue Albert, colț cu Rue Sarte). Cer și eu o bere, dar sînt o față nouă, așa că patronul-barman mă iscodește; cînd află că-s român, nu-mi dă bere, iese la mine c-un bătac de baseball și mă gonește de la tejghea și din cîrciuma lui. Îmi iau bere caldă de la arabi și mă-ntorc pe salteaua mea din mansardă. În zilele următoare, patronul-barman mă tot vede la treabă, pe la terasele din zonă, și intră-n vorbă cu mine: „Ai venit la portofele?”. Îi spun că sînt muncitor sezonier, nu hoț de portofele, dar nu mă crede. Îi descos pe băieții de la muncă, iar cei mai vechi îmi povestesc că i se spune Fjodur, că e irlandez și că-i pasionat de Dostoievski. Mă înființez iar la No Problemo, dar mult înainte să apară fauna nopții, și încropesc un dialog cu Fjodur, de pe cu totul alte poziții: preferatul lui e Mîșkin, al meu e Verhovenski, discutăm cu pasiune pînă cînd el mă-ntreabă de ce-am mințit. Îi spun că există și români care nu fură și-i distrug tot Weltanschauung-ul pe care și-l clădise încă din 1990 (!), cînd românii ce năpădiseră Dublinul îi furau mereu bicicleta și-i făceau pipi în cutia de scrisori (Fjodur era sărac, stătea într-un cămin de nefamiliști).
E august 1981, sînt la țară, la Ghijasa de Sus (undeva între Mediaș, Făgăraș și Sibiu). Tot satul este colectivizat, toată suflarea muncește la CAP, în afară de o familie de romi, care trăiește din împletituri de răchită („corfe”) și din munca cu ziua, bărbații la coasă, femeile la sapă. Unchiu-meu se îmbată rangă pe câmp („în hotar”) și pierde căruța, cu cal cu tot. A doua zi, căruța e găsită în drum, iar calul apare singur la poarta casei, dar fără harnașament. Șeful de post îi aliniază pe romi în curte la unchiu-meu, lîngă șură, și îi „încinge” preț de vreo oră, pînă obosește și i se umflă mîinile, iar fețele romilor nu se mai văd sub masca de sînge, lacrimi și muci. Nimeni nu știe nimic, iar harnașamentul calului apare după o săptămînă, „găsit” de niște ciobani din satul vecin, care pretind o mare cantitate de rachiu pentru bunăvoința de a-l aduce proprietarului. Toată toamna, unchiu-meu îi cedează șefului de post partea lui de furăciune și i-o cară acasă cu căruța (întreg satul fură de la CAP, inclusiv popa și învățătorul; dar nu și familia de romi, că ei nu-s „în colectivă”!). Nu înțeleg, îmi fac curaj și întreb. Unchiu-meu mă luminează: „Are purcei la îngrășat, îi trî’be musai cucuruz. Și apoi șeful îi om bun, păzește ceapeul, să nu fure țîganii. N-ai vă’zt ast’ vară…?”.
E 1976 și tocmai am fost operat de apendicită. Nu știu de ce, dar n-am voie să dorm după operație, așa că taică-meu stă cu mine în salon și-mi citește basme, să mă țină treaz. Povestea lui Petre Ispirescu, „Hoțu Împărat” îmi rămîne pe fundul minții, ca o mîzgă, și mă face să mă întreb dacă vreun alt popor al lumii are vreun asemenea basm în lada lui de zestre. Nu știu, nu sînt folclorist, dar poate oricine să-și dea cu părerea după ce-și mai împrospătează memoria: http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/hotu-imparat.html
Iarăși, nu știu care este sentimentul românesc al ființei, nici măcar nu știu dacă sentimentul ăsta e o întrebare sau o afirmație. Dar, dacă este o-ntrebare, unul din posibilele răspunsuri ar fi cel din titlu.