Două evenimente politice semnificative din ultima săptămână par să reaprindă criza Ucrainei, de parcă tot ce i s-ar fi întâmplat acestei ţări în ultimii ani nu ar fi fost de ajuns. Olanda a respins prin referendum ratificarea Acordului de Asociere UE-Ucraina, ruinând până şi bruma de apropiere politică a Ucrainei de Uniunea Europeană, aflată oricum mult sub nivelul aşteptărilor iniţiale, iar premierul „emanat” al Revoluţiei EuroMaidanului, Arseni Iaţeniuk, puternic contestat în cadrul coaliţiei de guvernământ, a demisionat[1]. Preşedintele Poroşenko, la rândul său, apare în scandalul „Panama Papers”, ca investitor în firme obscure offshore din paradisuri fiscale. Peste toate, Comisia Europeană a criticat performanţele slabe ale guvernului pro-european în aplicarea Acordului de Asociere, lipsa de rezultate în combaterea corupţiei şi a influenţei decizionale a oligarhilor[2], iar declinul nivelului de viaţă al populaţiei şi deficitele economico-financiare ale Ucrainei s-au adâncit considerabil, bugetul de la Kiev supravieţuind la limită, practic de la un împrumut extern la altul.
Dincolo de impactul negativ al celor două eşecuri, unul european, celălalt intern, trebuie spus că evenimentele în sine nu sunt surprinzătoare. Merită, cred, reluat, ce spuneam în iunie 2014, la scurt timp după alegerea triumfală a magnatului ciocolatei, Petro Poroşenko, în funcţia de preşedinte: „Ceea ce pare astăzi o importantă victorie politică la Kiev este începutul unei lungi şi chinuitoare tranziţii economico-structurale, al unei dezintegrări teritoriale previzibile, al dezamăgirilor profunde ale populaţiei privind nivelul de trai, al aşteptărilor stânjenitoare la uşa cancelariilor occidentale pentru ceva mai mult decât frumoase cuvinte de îmbărbătare ori felicitări pentru curajul şi eforturile făcute.
Banii din Vest vor fi puţini şi vor veni cu „ţârâita”, în raport cu nevoile mari ale ţării. Consensul politic al pro-europenilor de la Kiev se va sparge curând, sub povara responsabilităţilor guvernamentale tot mai greu de îndeplinit, a ambiţiilor politice personale şi a lipsei culturii politice a coaliţiilor, prin care şi noi am trecut. Datoriile către Gazprom vor trebui oricum achitate, mai devreme sau mai târziu, căci vine o altă iarnă grea, iar noul preţ fixat de ruşi va fi mai mare, ca pentru nişte „pro-occidentali” ce sunt ucrainenii acum.
Europenii vor constata că guvernarea pro-UE nu e perfectă, că are probleme majore legate de corupţie, administraţie şi justiţie ineficiente, precum şi deficienţe în protecţia minorităţilor, probleme pe care le ştim dealtfel din regimul „portocaliu” Iuscenko-Timosenko. Entuziamul pro-european se va stinge treptat în mult încercata ţară iar Ucraina va ieşi discret de pe agenda occidentalilor, odată ce relaţia cu Rusia se va fi normalizat.
Lumea îi va cere la început lui Poroşenko „ciocolată”, apoi socoteală.”[3]
Magia pro-europeană aşadar s-a spart. Dezvrăjirea de liderii Revoluţiei EuroMaidanului, la rândul lor măcinaţi de lupte politice intestine, a început să corodeze vizibil coaliţia de guvernământ şi să sugereze perspectiva alegerilor anticipate. Nu se va ajunge probabil acolo, dar nici preconizata învestire a fostului primar Volodimir Groisman, în vârstă de 38 de ani (rămâne de văzut dacă ideea se concretizează), propus premier de Blocul preşedintelui Poroşenko, nu va rezolva, pe fond, criza Ucrainei, ci doar va căuta să câştige timp şi să evite o prăbuşire totală a economiei. În aceste condiţii sumbre, încep negocierile pentru formarea unui nou guvern al coaliţiei pro-europene de la Kiev.
Noul premier nu va avea viaţă uşoară şi nu va calma tensiunile politice şi sociale din ţară, atâta timp cât marile puteri nu i-au găsit încă Ucrainei un loc rezonabil pe harta geopolitică a Europei. Iar asta nu se va întâmpla curând, căci momentul nu e deloc propice în Uniunea Europeană iar interese infinit mai mari decât scoaterea Ucrainei din „groapa tampon” a Estului Europei îi vor reţine pe occidentali de la orice gesturi spectaculoase de susţinere a Kievului. Ucraina e prea mare şi prea nefericit aşezată în coasta Rusiei pentru a putea fi salvată de europeni sau de americani. Pe de altă parte, trebuie să admitem că Ucraina nu se poate salva singură de la înec, trăgându-se de păr afară din vârtej.
Nu sunt multe de făcut şi de sperat pentru o perspectivă europeană autentică a fostei republici sovietice de 45 de milioane de locuitori. Rusia i-a luat Crimeea şi a învins-o în războiul de secesiune din Donbas. Germania şi Franţa abia aşteaptă eliminarea sancţiunilor aplicate Rusiei, probabil la vară (după „faptele bune” din Siria), pentru a reîncepe afacerile adevărate pe piaţa rusească. Olanda îşi joacă ipocrită partiturile politice interne, anti-Bruxelles, pe spatele Ucrainei, cu sau fără influenţa rusească asupra partidelor naţionaliste de dreapta din Vestul Europei, invocată de mediile americane[4]. Administraţia Obama, la rândul ei, a promis mult şi a făcut, de fapt, prea puţin pentru aspiraţiile pro-occidentale ale Kievului. Spus simplu, toţi ar avea comentarii inteligente de făcut dar nimeni nu se bagă.
Chiar şi scenariul „finlandizării” Ucrainei, adică al unei dezvoltări şi integrări economice de tip occidental dar cu limitarea structurală a neutralităţii politico-militare, este foarte puţin probabil, dependenţa şi apropierea economică, istorică şi culturală de Rusia fiind în acest caz incontestabile. Mai mult sau mai puţin separată de problematica identităţii şi a regiunii din care face parte, corupţia rămâne în Ucraina un subiect care nici măcar nu a fost deschis cu sinceritate, până la capăt (nu mai vorbim de soluţii pentru reducerea fenomenului), aşa cum cel puţin a explodat ca temă în Republica Moldova.
Aici, în România, perspectiva învecinării cu un stat eşuat, corupt şi respins de Europa nu poate să ne bucure. Cu atât mai mult cu cât, neputând face altceva spectaculos şi semnificativ în politica internă, pot deja să intuiesc că Ucraina va vira treptat spre un naţionalism al frustrărilor, spre o dreaptă radicalizată, care se răzbună pe minorităţi pentru greutăţile vieţii de zi cu zi (de atâtea ori în istorie s-a întâmplat aşa), spre un model de agresivitate societală, instabilitate, infracţionalitate şi furie în creştere.
Acum doi ani, în gerul de stepă rusă din ianuarie şi februarie, printre corturile rezistenţei lor spontane şi eroice, mureau împuşcaţi de forţele de ordine tinerii Kievului, în piaţa-simbol a idealului european al ucrainenilor, forţând plecarea preşedintelui pro-rus Viktor Ianukovici. Acum, e adevărat, nu mai moare nimeni în EuroMaidan, e o linişte resemnată, cameramanii din toată lumea şi-au strâns echipamentele şi au plecat iar speranţele pro-europene ale Ucrainei s-au risipit în vântul neputinţei din Estul Europei.
NOTE__________________
[1] http://www.cbc.ca/news/world/ukraine-arseniy-yatsenyuk-1.3529130 [2] http://www.economist.com/news/europe/21692917-ukraines-grace-period-tackling-cronyism-may-have-run-out-dear-friends
[3] Valentin Naumescu, „Pupat Piaţa Euro Maidanului. Occidentalii felicită şi abandonează Ucraina în favoarea relaţiei cu Rusia”, 9 iunie 2014, în volumul Marile schimbări. Crize şi perspective în politica internaţională, Valentin Naumescu, Bucureşti: Ed. Trei, 2015, 262-63.
[4] https://www.washingtonpost.com/opinions/russias-influence-in-western-elections/2016/04/08/b427602a-fcf1-11e5-886f-a037dba38301_story.html
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu