Timp de o lună, între 1 şi 31 iulie 2016, celor cinci li se va crea cadrul ideal pentru a căpăta o mai bună înţelegere a ceea ce presupune un text de teatru şi a finaliza o piesă proprie. La finalul rezidenţei, unul din cele cinci texte va fi montat la Reactor, iar celelalte patru vor avea câte un spectacol-lectură. Alina Nelega îi va însoţi pe tot parcursul lunii iulie 2016, oferindu-le din experienţa proprie de autor dramatic cu piese traduse, publicate şi reprezentate în ţară şi internaţional (Ungaria, Cehia, Franţa, Bulgaria, Germania, Polonia, SUA etc), dintre care le menţionăm pe cele mai cunoscute: Hess, Amalia respiră adânc, Kamikaze, Efectul Genovese, Double Bind.
Într-o discuţie cu echipa Reactor, Alina Nelega a povestit despre "noul val al dramaturgiei româneşti", despre ce lipseşte din dramaturgia românească şi de diferenţa dintre "dramaturg" şi "autor dramatic".
Cei interesaţi de Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică se mai pot înscrie până la 9 iunie 2016. Detalii aici: http://reactor-cluj.com/drama-5/
Reactor: Din păcate, meseria de dramaturg încă nu este inclusă în nomenclatorul de meserii. Ce loc mai ocupă dramaturgul în teatrul românesc contemporan? Cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze?
Alina Nelega: Într-adevăr, dramaturgia nu este inclusă printre ocupaţiile omologate în România; după multă vreme şi lupte indignate pentru demnitatea "meseriei" de scriitor, aceasta din urmă fost inclusă în COR (Clasificarea ocupaţiilor din România) - dar la ce le-a folosit scriitorilor?! E greu de decis legitimitatea unei profesiuni atât de vocaţionale, de creative, în desfăşurarea căreia nu există o formulă, o procedură funcţionărească. Cât lucrează un dramaturg pe zi? Opt ore sau şaisprezece? După Roland Barthes, scriitorul, artistul, nu are vacanţă, nu încetează să lucreze niciodată, chiar şi atunci când doarme. Câte vise ale artiştilor nu au generat romane, filme, spectacole, poeme, piese de teatru... realităţi alternative, descoperiri ştiinţifico-poetice, utopii ale spiritului...?!
Deci noi, de fapt, nu încetăm nici o clipă să creăm - asta e munca noastră, o numim "vocaţie" şi e cam greu de cuantificat în scheme rigide de evaluare şi raportare. Sigur, deruta e amplificată de existenţa unor meserii similare, care nici ele nu ar trebui să se supună rigorilor: cea de actor, regizor, scenograf... dar pentru care există un algoritm în obiectul numit "spectacol", oricât de prost sau nenecesar ar fi el. Se produce? Ei bine, atunci există! Pe când autorul dramatic e un inventator ale cărui / cărei invenţii trebuie mereu omologate...
E o dilemă, într-adevăr, care se leagă, aş îndrăzni să presupun, de condiţia de autor dramatic - vedeţi că eu fac această diferenţă, între dramaturg şi "autor dramatic". Căci din funcţia de dramaturg lipseşte continuarea: sintagma ar trebui să fie "dramaturg de scenă". Abia aici putem vorbi de o meserie, cuantificabilă, reglabilă. Şi atunci când spectacolul o cere, în mod tacit, acest rol e asumat fie de regizor, fie de vreun secretar artistic mai talentat cu vorbele, fie chiar de sufleuză. Spre bucuria inspectoratelor teritoriale de muncă, ai căror angajaţi colindă teatrele şi împart amenzi fiindcă actorii lucrează sâmbăta şi duminica (sic!!!), aceasta este o meserie, este cuantificabilă şi poate fi trecută în COR.
În contrast, autorul dramatic este un om liber, funcţionează ca autor, respectiv creator şi are nevoie de o piaţă şi o cultură prietenoasă, ca să se exprime şi să se dezvolte. Desigur, în condiţiile în care teatrul a devenit mult mai puţin literar decât acum o sută cincizeci de ani, autorul dramatic e un fel de balenă care a ieşit pe uscat şi acum trebuie să se adapteze - ori îşi creşte picioare, ori moare plângându-se că apele s-au retras...
Reactor: Avem cazul cinematografiei, unde există noul val al filmului românesc. Am putea vorbi oare despre o anumită direcţie / val în dramaturgia românească?
Alina Nelega: Desigur: aproape concomitent cu noul val al filmului, a existat şi există o generaţie crescută la şcoala de teatru bucureşteană, care a adus un suflu nou în dramaturgia românească. E vorba de dramacum. Erau regizori toţi şi, în mod firesc, deţinând puterea în teatru, au fost cei care au putut genera o schimbare în atitudinea faţă de - în primul rând - tematica abordată. Subiectele au devenit mult mai provocatoare, discursul mult mai direct, mai asumat, prin anularea teatralităţii şi a obstacolelor "literare" din stilistica spectacolului. Câţiva dintre ei au început să scrie, generându-şi propriile texte. Numele lor sunt cunoscute: Gianina Cărbunariu, capul acestei generaţii, sau Bogdan Georgescu, David Schwartz, Andreea Vălean... iar acest val continuă. Alături de regizorii-scriitori s-au dezvoltat foarte rapid şi autori dramatici care nu îşi montează propriile texte, dar colaborează strâns cu cei dintâi, cu siguranţă şi pentru că îi leagă conceptul de generaţie (pe care nu vreau să-l dezvolt aici): Peca Ştefan, Mihaela Michailov, Maria Manolescu ş.a. Revenind, desigur că putem vorbi despre un nou val; dar să ştiţi că se mai scrie cu talent şi chiar cu succes, chiar internaţional, şi în afara lui: Elise Wilk, Elena Vlădăreanu, Székely Csaba - aceste nume îmi vin în minte reflex, dar ar mai fi şi alţii...
Reactor: Care sunt direcţiile dramaturgiei contemporane la nivel european? În ce măsură este influenţat teatrul românesc de acestea?
Alina Nelega: Suntem, fără îndoială, în contact direct cu dramaturgia europeană şi adesea ne inspirăm unii de la alţii - e un proces firesc, de comunicare şi dialog artistic. Se circulă foarte mult azi, nu numai artiştii, dar oamenii în general, mai ales tinerii; lumea se schimbă rapid, suntem permeabili şi permisivi la schimbări, despre care vorbim în textele noastre. Direcţiile dramaturgiei europene sunt destul de greu de trecut în revistă; până la urmă teatrul este foarte dependent de cultura din care vine şi căreia, în egală măsură, i se adresează. De exemplu, teatrul britanic este în continuare naturalist, cel german - documentar, cel francez - încă destul de literar şi intelectual. În Spania şi Catalania se experimentează mult, şi la nivel de text, dar şi de spectacol, ceea ce nu înseamnă că francezii sau elveţienii de limbă franceză sau canadienii (a, pardon, ăştia nu-s în Europa!) nu experimentează. Dar poate cea mai acută trăsătură a dramaturgiei de azi, comună în toate culturile, europene sau nu, este că textele răspund unor nevoi ale scenei care, la rândul ei, răspunde unor nevoi ale oamenilor - în primul rând nevoia de a vorbi despre realitatea de azi. Desigur, poţi alege dacă vorbeşti despre realitatea interioară a omului, despre cea exterioară sau despre una imaginară. Cel mai important lucru pentru un artist şi deci şi pentru un autor dramatic, este să-şi păstreze libertatea şi curajul.
Reactor: Cât de importantă este participarea dramaturgului în procesul de lucru la un spectacol? Credeţi în scrisul individual sau în colaborare cu regizorul şi / sau actorii?
Alina Nelega: Aici sunt două lucruri foarte diferite. În primul rând, autorul dramatic nu trebuie să participe la spectacol, dacă piesa lui - sau a ei, a atins o formă omologabilă, respectiv a făcut deja măcar un spectacol viabil şi a atins stadiul în care poate fi publicată şi poate exista ca obiect independent, pe care orice regizor inspirat poate să-l transforme în spectacol. Aici vorbim iar despre literatură dramatică. Dar când textul este încă în "teste", prezenţa autorului este necesară. Aş îndrăzni chiar să spun că la prima reprezentare a textului, prezenţa autorului este obligatorie. Vorbesc desigur de prima reprezentare care te mulţumeşte, ca autor. Pe urmă, textul este safe: poate fi publicat. După cum observaţi, eu sunt categoric împotriva publicării textelor înainte ca ele să facă măcar un spectacol.
A doua întrebare... ei bine, dacă încercăm să nu absolutizăm condiţia de autor dramatic, putem vorbi desigur despre dramaturgia colaborativă, despre formula "devised", pe care am încercat-o şi eu, de curiozitate, mărturisesc... şi care mi-a adus bucurii foarte mari. Îmi place mult improvizaţia şi, dacă ai actori pe măsură, se nasc adevăruri cutremurătoare în scenă. Şi mai e, mai presus de toate, plăcerea jocului - de care n-am zis nimic până acum. Dar dacă în teatru n-ai această plăcere, locul tău nu e acolo. Trebuie să ne jucăm, asta ne hrăneşte pe toţi.
Reactor: Sunteţi printre dramaturgii din România care au ales să îşi regizeze propriile texte. Cum aţi descrie această experienţă? Cu ce e diferită faţă de lucrul cu un regizor?
Alina Nelega: A fost întotdeauna o experienţă foarte dureroasă şi foarte plăcută. De fiecare dată am jurat că n-o mai fac, dar nu m-am putu abţine şi o tot repet... Poate fiindcă mă hrăneşte foarte bine, ca autor, căci am învăţat foarte mult din aceste spectacole, foarte mult de la actorii cu care am lucrat: despre teatru, despre actori, despre structuri, mecanisme de scenă şi, nu în ultimul rând, despre mine. Despre cine sunt eu, cu adevărat, ca om. De fapt, despre asta vorbim în teatru, la orice nivel, nu? Despre umanitate, despre valorile noastre şi despre noi înşine. Pentru mine, teatrul este, la orice nivel, autocunoaştere. Am mai spus-o, dar am s-o repet, fiindcă mi se pare important: cred că nu am devenit autor dramatic decât atunci când am început să-mi regizez propriile texte. Cred că ai nevoie de experienţa asta, ca dramaturg, chiar dacă nu o faci prea des, iar asumarea răspunderii faţă de propriul text este un prag psihologic important.
În rest... de obicei regizorii montează texte care mi-au fost publicate, iar acolo nu mă mai amestec, nu simt că am vreo răspundere. Pe multe texte bune se pot face spectacole deosebit de proaste şi n-am să-mi pierd eu somnul pentru asta. Dacă sunt chemată, vin, dar altfel... nu mai merg demult nici la premiere, fiindcă nu rezist.
A, când lucrez la un text nou cu un regizor - şi asta mi s-a întâmplat de câteva ori (nu multe, e drept!), atunci trebuie să spun că spectacolul are doi autori: regizorul şi autorul dramatic. Nu pot lucra însă cu oricine, aşa cum nu pot lucra nici cu orice actor. Oricum am lua-o, în teatru e vorba despre relaţii între oameni, nu între personaje, e vorba despre joc, nu despre mimare. Cel puţin în teatrul care-mi place mie. Dar asta e formula mea, poate nu se potriveşte tuturor...
Reactor: Ce lipseşte în dramaturgia românească contemporană?
Alina Nelega: Finanţarea. Sub toate formele ei: pentru rezidenţe, pentru mobilitate, pentru experiment şi chiar pentru publicarea textelor, atunci când ele pot circula în formă scrisă (chiar dacă cel mai bun vehicul al unui text rămâne tot spectacolul). Dar un artist are nevoie să circule, să cunoască, să trăiască, să fie inspirat. Nu poţi, decât cu caracter de excepţie, să reuşeşti să te exprimi într-un mediu închis. Contextul ne creează în mare măsură, iar o dramaturgie bună, solidă, plină de forţă este rezultatul unui context viu, dinamic. În lipsa banilor, mulţi oameni talentaţi aleg altă cale. Uitaţi-vă la alte culturi, care-şi preţuiesc artiştii: cât de mult se investeşte în ei, cum cel mai mic rezultat pozitiv este pus în lumină, cât de mult sunt încurajaţi, iar nu descurajaţi - cei care aleg cariere vocaţionale. La noi se manifestă încă sindromul de provincie culturală (Bucureştiul nu e nici el o excepţie), nu punem preţ pe adevăratele valori, nu ştim să hrănim talentul. Câte premii pentru scriere dramatică există la noi? Câte există în Ungaria sau Franţa...? Dar aici putem adăuga că nici pentru regizori sau pentru actori lucrurile nu stau mai bine. Câte burse de creaţie acordă statul român? În alte părţi există sute, mii de burse pentru tineri. Există rezidenţe şi refugii de creaţie. Dacă zece la sută din ele dau rezultate, sunt privite ca o victorie, se justifică investiţia. La noi... nici măcar nu cred că din lipsa banilor... cred că nu e preţuită energia creatoare, că valoarea spirituală nu e apreciată. Sărăcia românilor e de natură spirituală, nu materială. Aşadar, tocmai spiritul ar trebui cultivat, iar nu foloasele imediate, care fac din noi o ţară a extremelor patologice: pe de o parte a celor foarte bogaţi şi foarte josnici şi, pe de altă parte, a celor foarte săraci şi extrem de traumatizaţi. Oare e o întâmplare faptul că arta românească se exprimă mai uşor în alte culturi decât în cea autohtonă?
Proiectul dvs. este o excepţie. Eu sper din suflet ca el să creeze, în scurt timp, o regulă.
Reactor: Ce le-aţi recomanda celor care îşi doresc să scrie teatru?
Alina Nelega: Să aibă curaj, să fie liberi, să fie nebuni. Să strângă din dinţi şi, ca la război, să se folosească de tot ce au pentru a merge mai departe: de educaţia lor, de experienţele personale, de tot ceea ce îi poate stimula şi inspira. Să (se) joace mereu, să iasă din confort, să (se) rişte. Să ştie să piardă, dar, mai ales când câştigă, să ştie că asta nu va dura multă vreme. Să fie pregătiţi să trăiască mai mult cu vocaţia lor decât cu familia lor. Să se gândească bine dacă asta e ceea ce doresc cu adevărat.
Reactor: Cum se vor desfăşura întâlnirile de la Cluj cu cei 5 dramaturgi înscrişi la rezidenţa oferită de Reactor? În ce măsură va fi diferită abordarea faţă de cursurile de la masteratul de scriere dramatică pe care îl conduceţi la Târgu Mureş?
Alina Nelega: Cu fiecare promoţie a masteratului am încercat să lucrez altfel, în funcţie de nevoile studenţilor. Am încercat să fiu atentă la fiecare dintre ei, la personalitatea lor şi să ascult vocea pe care unii din ei încă nu o auzeau. Am încercat să-i stimulez, să le deschid uşi, să-i antrenez, iar nu să le impun tehnici de scriere sau formule de compoziţie. Să-i fac să se bucure, să descopere şi să le facă plăcere ceea ce descoperă. Cu riscul de a mă repeta, vorbim de teatru, iar teatrul înseamnă joc. Libertatea noastră e să stabilim regulile, iar apoi trebuie să ne ţinem de ele şi să jucăm. Asta ne face plăcere, dacă jocul ne provoacă. În engleză, nu numai actorul se numeşte player (jucător), dar şi piesa se numeşte literalmente "joc", iar autorul este playwright - scriitor de jocuri. Cam asta facem, de fapt, mai mult sau mai puţin, fie că recunoaştem, fie că nu.
Deci, pe scurt, abordarea nu va fi cu nimic diferită faţă de masterat, va fi doar un curs practic mai intens, bazat pe creativitatea mea, dar în egală măsură şi pe a participanţilor, pe identificarea priorităţilor lor. Nu trebuie să uităm un lucru foarte important, anume că, de învăţat, învăţăm mereu, unii de la ceilalţi. Eu mă văd mai mult ca un antrenor care urmăreşte să obţină performanţa - nu vreau să impun modele, vreau să ajut oamenii să şi le creeze pe ale lor: proprii, unice şi excepţionale.
PS: Texte ale Alinei Nelega şi ale altor dramaturgi pot fi citite pe LiterNet aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu