duminică, 31 iulie 2016

Apprendre-enseigner, un parcurs iniţiatic al iubirilor adolescentine - La vie d'Adèle

Filmul La vie d'Adèle / Blue is the Warmest Color al lui Abdellatif Kechiche, Palme d'Or la Cannes în 2012, ne cheamă din primordii zorii adolescenţei, vârsta când puberul care am fost începe deja, pe nesimţite, să se conjuge la trecut, vârsta primelor tatonări timide spre misterul celuilalt sex (sau, precum în cazul lui Adèle, de ce nu? aceluiaşi sex) când lumile ficţionale ale cărţilor, brainstormingul lecturilor la orele de literatură franceză, nu mai răspund la febrila nelinişte a unui trup ce se dedublează înfiorându-se de necunoscutul celuilalt / celeilalte, "prezenţă a absenţei în ascuns". Kechiche face, prin Adèle (o liceană care ajunge, urmând un parcurs iniţiatic, la descoperirea propriului sex / sens) anatomia şi fiziologia iubirilor adolescentine ale momentului, şi o face fără false pudori, cu o artă delicată între semidocumentar şi o poetică a foamei, a poftei de cea iubită, a grosplanurilor fremătătoare de dorinţe gustative în care caliciul absorbitor al gurii joacă un rol primordial, poetică a trupurilor înlănţuite şi împletite într-o pătimaşă dezesperată explorare-căutare tactilă şi orală a epidermelor şi tainiţelor trupului, fără de saţiu şi parcă fără de sfârşit. Explorare-căutare a ce? A ceva infinit mai preţios şi mai intruvabil decât "sălbăticiunea" rimbaldiană: "... O mică sărutare ca un păianjen beat / Îţi va fugi pe gât... / Plecându-ţi apoi capul: «Hai, caută!» vei spune... Nu vom găsi prea lesne acea sălbăticiune, / Ce hoinăreşte-atât..."


Sunt puţine filme de dragoste ilustrând, la acest nivel estetic, cuvintele apostolului Pavel: "a face din două fiinţe un singur trup", cu observaţia că, ceea ce împiedecă aici fiinţele îndrăgostite să cadă în infinitul rău al neantului lor comun autodevorator e, ca o lecţie a vieţii înseşi, suprema încercare iniţiatică din final a defecţiunii şi ruperii cuplului. Şi, după despărţire, proba timpului. Imposibila întoarcere la extaz a trupurilor (nimic nu e mai trist ca o plăcere care nu mai place, spunea Ms. Ghika) o alină, fără a o vindeca însă, ARTA, pictura (vocaţia celei iubite de Adèle) ce păstrează, sau ar trebui să păstreze, chipul şi trupul iubitei, esenţa, remanentul din acel extaz. Chipul şi trupul neofitei Adèle care, acum, e deja femeie şi... institutoare.

Des-tăinuire a tăinuitului unei fiinţe tinere, cu inefabila graţie a feminităţii ei ce-şi caută drumul prin "miraje obscure şi dureros azur", La vie d'Adèle ar trebui văzut nu numai de toţi tinerii, sufleteşte vorbind, ai lumii, dar şi de toţi slujitorii învăţământului, căci perechea verbelor "apprendre" - "enseigner" are aici o pondere existenţială, dictând sensul unui destin. În prelungirea acestui gând al lui Jean Paul Sartre, filosof de altfel amintit în film: "Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu