Despre Evaluarea națională

În cultura noastră, obiectivul primordial al școlarului este acela de o obține o notă bună, de a promova, respectiv de a trece la o nouă etapă până când ne facem mari și am încheiat cu școală: Abia după ce-ai scăpat de școală începe viața. Satisfacția învățării, contemplarea procesului, bucuria de a fi copil nu există decât în teorie, școala nestabilind nicio punte de legătură între elev și preocupările sale extrașcolare. Examenele naționale dovedesc cu prisosință această idee.
Subiectul de anul acesta de la Evaluarea națională, limba română, îl găsesc de-a dreptul revoltător. Pe de o parte, textul literar – o meditație poetică scrisă sub forma unui monolog imaginar pe tema nostalgiei față de trecut – este inadecvat pentru copiii de 15 ani care nu au nici experiența de viață, nici cea de lectură necesare pentru a înțelege, pentru a rezona cu ideile acestui text. Dacă nu se poate stabili o punte între cititor și text, lectura se suspendă. Nu poți înțelege poezia cu forța. Textul lui A. E. Baconsky este extem de complex pentru un elev de clasa a VIII-a, având un limbaj încifrat, simboluri, asocieri fine de elemente. Neîndoielnic, textul acesta va stârni niște așteptări din partea profesorilor corectori. E de așteptat ca elevul să observe monologul liric realizat prin diferite procedee artistice și să scrie despre rememorarea copilăriei simbolizată de salcâmi, despre nostalgia față de trecutul irecuperabil, puritatea copilului etc. Foarte puțini sunt copiii atât de sensibili și maturi încât să se identifice cu măcar o parte din aceste idei. Și vor mai fi alții care au învățat pe dinafară noțiuni, principii despre viață, dar nici aceștia nu vor rezona cu textul. Însă lectura înseamnă trecerea unor idei poetice prin filtrul propriei conștiințe și experiențe de viață, o experiență care stimulează gândirea și transpunerea ideilor în enunțuri.
Pentru că textul semnat de Baconsky, scris din ipostaza poetului matur, se adresează numai celor cu experiență de viață, i se cere copilului să se transpună cumva în ipostaza adultului, să simtă ca un adult, să aibă înțelepciunea unei persoane care a fost marcată de trecerea timpului, așteptări nerealiste și dăunătoare, care generează o ruptură între text și cititor. Rezultă astfel, un soi de imitare a lecturii. Elevul disperat fentează cerința, scriind câteva fraze învățate pe dinafară care ar trebui să se potrivească pentru toate textele lirice. La literatură, în gimnaziu, copiii nu mai citesc comentarii cum făceau odată, dar învață pe dinafară schelete ale unor compuneri, fraze ample având câteva spații goale de completat în funcție de text. Practica aceasta este extrem de dăunătoare în exersarea limbii. Și nu, nu este nicidecum o evoluție, o practică acceptată de metodica modernă. Am citit zeci și sute de asemenea compuneri care ar fi potrivite pentru o sută de alte texte. Textul literar rămâne pentru elev un zid alb de care se apropie, dar nici nu-l atinge.
Ruptura aceasta dintre text și cititor se realizează foarte devreme în dezvoltarea copilului, de aceea li se pare elevilor cumva firesc să scrii despre un text fără să-ți mai bați capul să-l înțelegi; au mai încercat ei și altădată și textul nu le-a inspirat nimic. Vinovată este ignorarea vârstei și experienței de viață a elevilor, începând din clasa a V-a. Sărim peste etape în dezvoltarea lor, iar reacția normală este respingerea. Rezultă o normalitate anormală în care poți să scrii despre un text fără să-l fi citit și care naște monștri, adulții de mâine închiși și orbi în propria realitate. Școala duce în derizoriu contactul cu învățarea, cu lectura prin aceste texte, foarte frumoase dealtfel, dar nu pentru un elev de 15 ani. Există un timp al fiecărei lecturi, al fiecărei experiențe, un moment în care apropierea ar putea deveni firească, necesară.
Această situație nu este unică în istoria Evaluării naționale; un text literar dificil, pe o temă asemănătoare, a avut la bază subiectul din 2014. Și atunci, copiii nu au receptat textul așa cum s-au așteptat profesorii corectori și notele au fost mici. Rânduri pentru Anul nou, un alt text la care elevii de gimnaziu nu pot rezona, scris în cheie autoironică releva regretul pentru trecerea timpului și apăsătoarea apropiere de moarte care răscolește poetul. Pot copiii înțelege aceste texte sau ne așteptăm doar ca ei să reproducă idei învățate de-a gata? Și în aceasta ultimă situație noi adulții suntem mulțumiți?
Pe de altă parte, în pregătirea pentru examen, copiii învăță și faptul că e inacceptabil să răspunzi la o cerință așa cum crezi tu de cuviință, altfel spus, nu te poți baza pe propriile simțuri, pe propria judecată. Chiar dacă ți se pare că ai înțeles cerința, există unele dedesubturi pe care trebuie să le afli. Problemele se rezolvă într-un anumit fel, copilul nu poate avea încredere în sine căci va greși. Un exercițiu pe baza textului literar dovedește limpede această idee: se cere explicarea semnificației unei secvențe din textul literar. Cerința nu este însă ceea ce pare, nu poți să scrii pur și simplu ceea ce ai înțeles din secvența dată, ci trebuie să abordezi într-un anumit limbaj, cu anumite elemente de teorie literară, să menționezi neapărat figurile de stil și să analizezi versurile la mai multe niveluri ale limbii. Cuvântul „semnificație” desemnează pentru profesorii de română altceva decât „înțeles, sens”. Cerința nu prevede explicit menționarea figurilor de stil, dar la corectare profesorii vor depuncta pe cel care nu a găsit epitetul, metafora sau comparația. Trebuie să afli, să te dumirești ce se așteaptă de la tine de fapt pentru că în spatele fiecărui lucru se află o practică obscură.
Nici la gramatică lucrurile nu stau mai bine, fraza de analizat a fost extrem de dificilă pentru un elev care abia s-a familiarizat cu propozițiile subordonate – o frază amplă conținând patru propoziții subordonate pentru a căror recunoaștere e nevoie de stăpânirea serioasă a gramaticii. Propozițiile secundare sunt punctul culminant al zădărniciei studierii unei discipline. Sunt 13 la număr și toate sunt studiate în clasa a VIII-a. E nevoie de foarte multă dedicare, de o viziune totalizatoare asupra gramaticii pentru a reuși să înglobezi toate noțiunile de morfologie și sintaxă și, în sfârșit, să contempli propozițiile subordonate. Iar unui copil de gimnaziu nu este și nici nu trebuie să fie un specialist în gramatică. Voi face o observație îndrăzneață: subiectiva, completiva directă, consecutiva etc, toate acestea nu au nicio utilitate mai târziu, nicio relevanță în învățarea limbii și sunt nepotrivite pentru elevul de gimnaziu.
Mai revoltător decât orice însă este tipicul acesta al întrebărilor, cerințele standard ale subiectului. Întotdeauna o ceință este formulată în același mod, diferă doar textul la care se referă, dar formularea identică determină o învățare stearpă, cu atât mai mult cu cât școala în genere promovează conținutul inaccesibil pe care elevii îl învață pur și simpu. Și-atunci examenul este o falsă probă a gradului în care elevii știu să folosească limba pentru a transmite mesaje corecte în limba română, verificând în fapt măsura în care elevii au învățat cum să raspundă la cerințele standard. De aici provin scheletele de compuneri. Toate cerințele sunt construite în acest fel.
Și tot din cauza acestei abordări apar uneori situații mărturii, ca cea de la matematică, unde un exercițiu pare să le fi dat mari bătăi de cap copiilor, deși era vorba numai despre citirea unei diagrame, un exercițiu intuitiv. Părinții reclamă ambiguitatea acolo unde este foarte evident ce se cere și care e răspunsul corect. Și totuși mulți copii nu au reușit să interpreteze singurul element al subiectului care trecea dincolo de matematică, în viața reală pentru că s-au depășit așteptările. Interesant este că problema privitoare la geometria în spațiu, la care se cerea să demonstreze că două planuri sunt perpendiculare nu a generat nicio problemă, nicio interpretare. Era un tip de problemă așteptată și exersată în atâția ani de studiu, dar fără nicio utilitate practică în afara domeniilor inginerești. E îngrijorător faptul că școala îi învață pe copii cum să rezolve și să abordeze probleme complicate de geometrie, dar nu-i învață cum să citească o diagramă, un tabel, lucruri pe care, cu siguranță, ei le vor întâlni mai târziu.
Situația aceasta oglindește perfect dezastrul din educație: încercăm să învățăm idei complicate și cât mai abstracte cu putință, dar nu reușim să răspundem la cerințele simple, intuitive. Mai mult, se încearcă exonerarea elementelor care ar apropia elevii de lumea concretă – să renunțăm la subiectul cu diagrama, se cere – până când copiii vor deveni surzi la tot ce nu se încadrează în tiparele învățate. Și mă întreb: Ce înseamnă, de fapt, o medie bună la Evaluarea națională?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro