Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor
am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost elev la un seminar
ortodox care-şi varsă acum amarul pricinuit de experienţa sa
semi-cazonă din adolescenţă. Am aflat astfel că printre preferinţele
sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în 2017. Celelalte titluri pomenite (cu excepţia filmului După dealuri,
citat pentru subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de
Mungiu) sunt superproducţii americane din ultimii ani. Atunci avea să mi
se contureze "portretul-robot" al Serafimilor.
Ceea ce aveam să descopăr în sala de cinema se potriveşte de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puţin), profilat exclusiv pe superproducţii şi filme "de consum", "de gen", "antrenante" şi care - altfel decât dilematicele filme româneşti "de autor" - îţi dau, în general, o stare de feel good. Nu acelaşi lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în acelaşi tip de companie. Şi nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes 2012 şi lumea nu era - încă - interesată de "senzaţionalismul" cazului de la Tanacu, hipermediaticzat, din care se inspirase. În timpul proiecţiei am avut sentimentul că Un pas în urma serafimilor e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxişti şi ultra-moralişti ai lui Mungiu care - adesea în necunoştinţă de cauză - au scris vrute şi nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate "capetele de acuzare" la adresa nu doar a filmelor lui Cristian Mungiu, ci şi ale lui Cristi Puiu şi Radu Jude. Cu tot senzaţionalismul, cu tot maniheismul personajelor şi cu tot schematismul naraţiunii. Şi cât mai explicit, potrivit zicalei "Bate şaua să priceapă iapa". Nu ştiu dacă "iapa" (sau lupii deghizaţi în haine de oaie) o să priceapă ceva, dar e oricum bine că - pe subiecte în general tabu (în România), precum jocurile de culise şi delaţiunea (deprinsă de seminarişti sub atenta îndrumare a dascălilor sau directorilor) dintr-o "fabrică de popi" - apar şi astfel de filme, gândite pentru un public de mainstream, iar nu de nişă sau de festival. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sintagma "Doamne ajută!", arhifolosită aici, va face pe cineva să se gândească mai mult şi să fie mai responsabil înainte de a o rosti, ori va fi folosită şi mai abitir în zeflemea. Sau dacă perfidia felulului didactic în care, cu aer evlavios, dascălii explică "bobocilor" seminarişti superioritatea "credinţei" faţă de "cercetare" (şi a ortodoxiei - înţeleasă ca religie, nicidecum ca un mod de viaţă - faţă de toate celelalte religii) mai lasă loc (aşa cum se întâmplă în După dealuri, de exemplu) de interpretări.
Dar nu despre subţirimea (şi platitudinea) "adevărului artistic" din filmul lui Daniel Sandu doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor şi-a atins ţinta şi a ajuns la cine trebuia să ajungă. Dincolo de simplismul ei, povestea cinematografiată (bazată, nu-i aşa?, pe întâmplări adevărate, selectate în funcţie de potenţialul emoţiei psihologice pe care o generează) m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, la cât de cripto-protestant şi cripto-(romano)catolic e sistemul de învăţământ (de presupus vocaţional!) ortodox. Bănuiesc, nu doar în România. Şi nu doar el, ci şi spaţiul liturgic, a cărui dimensiune (potenţial) redemptorie e covârşită de rigorisme, pierzându-se din vedere că morala nu poate fi înlocuită de conformism sau ideologie. Mi-a amintit de mărturia unui proaspăt convertit la Ortodoxie, ce spunea: dacă m-aş duce la un romano-catolic să-l aduc pe "drumul cel bun", acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - şi pe bună dreptate - că e foarte asemănător cu ceea ce ştie deja şi s-ar mira de ce insist atât că e diferit, că e cel "adevărat"?; dacă m-aş duce la un (neo)protestant să-l întorc din "rătăcire", s-ar speria de legalismul practicat, iată, şi de ortodocşi... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician şi iconar spunea că niciuna din instituţiile de învăţământ ortodox (organizate - fără excepţie - pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi şi icoana. Icoana, mai spunea el, nu mai interesează pe nimeni. E un fel de Cenuşărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în "lumea mare", ci chiar în spaţiile ortodoxe, fiind surclasată (şi nu de ieri, de azi) de tabloul religios. "Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esenţialmente iconică." La Mungiu şi Puiu, la Jude (cel puţin în O umbră de nor) şi Achim, tensiunea semantică este chiar aşa: "cu vedere" şi "iconică". De unde şi dificultatea primirii ei "precum este" de către cei dedulciţi cu tablouri religioase şi reprezentări care mai de care mai pioase, mai "naturaliste". Sau cu cinema-ul de tip "justiţiar", de tip reducţionist, infinit mai prizat de public decât cinema-ul poetic, aluziv şi "imprecis". Chiar atunci când se vrea "echidistant" (prin evocarea preotului de ţară, sfătos şi cumsecade), ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor e considerabil mai accesibil, mai "populist" decât "minimalismul" mult prea "elitist" al viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude şi pune pe tapet doar viciile instituţionalizării credinţei, ridicolul religiozităţii. (După dealuri, Sieranevada, O umbră de nor şi Ultima zi dau mărturie, între altele, şi pentru dificultatea de a dobândi şi cultiva o conştiinţă eclezială în babilonia lumii actuale, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate, şi despre abuzurile acestuia.)
Departe de a exprima o "viziune de autor", Un pas în urma serafimilor e, mai degrabă, un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care şi ciunga şi hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Cum ar veni: punct ochit, punct lovit. Bătălia adevărată (şi cu bătaie mult mai lungă) se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm nu doar strâmbătatea, ci şi frumuseţea (uimirea, paradoxul, îndoiala chiar), să ne lămurească, să ne transfigureze. Şi, nu în ultimul rând, în felul în care înţelegem că opusul religiozităţii nu e musai o minte sceptică şi cârcotaşă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci, mai cu seamă, o minte care caută să-şi cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viaţă de om - conştiinţa eclezială.
Ceea ce aveam să descopăr în sala de cinema se potriveşte de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puţin), profilat exclusiv pe superproducţii şi filme "de consum", "de gen", "antrenante" şi care - altfel decât dilematicele filme româneşti "de autor" - îţi dau, în general, o stare de feel good. Nu acelaşi lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în acelaşi tip de companie. Şi nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes 2012 şi lumea nu era - încă - interesată de "senzaţionalismul" cazului de la Tanacu, hipermediaticzat, din care se inspirase. În timpul proiecţiei am avut sentimentul că Un pas în urma serafimilor e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxişti şi ultra-moralişti ai lui Mungiu care - adesea în necunoştinţă de cauză - au scris vrute şi nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate "capetele de acuzare" la adresa nu doar a filmelor lui Cristian Mungiu, ci şi ale lui Cristi Puiu şi Radu Jude. Cu tot senzaţionalismul, cu tot maniheismul personajelor şi cu tot schematismul naraţiunii. Şi cât mai explicit, potrivit zicalei "Bate şaua să priceapă iapa". Nu ştiu dacă "iapa" (sau lupii deghizaţi în haine de oaie) o să priceapă ceva, dar e oricum bine că - pe subiecte în general tabu (în România), precum jocurile de culise şi delaţiunea (deprinsă de seminarişti sub atenta îndrumare a dascălilor sau directorilor) dintr-o "fabrică de popi" - apar şi astfel de filme, gândite pentru un public de mainstream, iar nu de nişă sau de festival. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sintagma "Doamne ajută!", arhifolosită aici, va face pe cineva să se gândească mai mult şi să fie mai responsabil înainte de a o rosti, ori va fi folosită şi mai abitir în zeflemea. Sau dacă perfidia felulului didactic în care, cu aer evlavios, dascălii explică "bobocilor" seminarişti superioritatea "credinţei" faţă de "cercetare" (şi a ortodoxiei - înţeleasă ca religie, nicidecum ca un mod de viaţă - faţă de toate celelalte religii) mai lasă loc (aşa cum se întâmplă în După dealuri, de exemplu) de interpretări.
Dar nu despre subţirimea (şi platitudinea) "adevărului artistic" din filmul lui Daniel Sandu doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor şi-a atins ţinta şi a ajuns la cine trebuia să ajungă. Dincolo de simplismul ei, povestea cinematografiată (bazată, nu-i aşa?, pe întâmplări adevărate, selectate în funcţie de potenţialul emoţiei psihologice pe care o generează) m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, la cât de cripto-protestant şi cripto-(romano)catolic e sistemul de învăţământ (de presupus vocaţional!) ortodox. Bănuiesc, nu doar în România. Şi nu doar el, ci şi spaţiul liturgic, a cărui dimensiune (potenţial) redemptorie e covârşită de rigorisme, pierzându-se din vedere că morala nu poate fi înlocuită de conformism sau ideologie. Mi-a amintit de mărturia unui proaspăt convertit la Ortodoxie, ce spunea: dacă m-aş duce la un romano-catolic să-l aduc pe "drumul cel bun", acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - şi pe bună dreptate - că e foarte asemănător cu ceea ce ştie deja şi s-ar mira de ce insist atât că e diferit, că e cel "adevărat"?; dacă m-aş duce la un (neo)protestant să-l întorc din "rătăcire", s-ar speria de legalismul practicat, iată, şi de ortodocşi... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician şi iconar spunea că niciuna din instituţiile de învăţământ ortodox (organizate - fără excepţie - pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi şi icoana. Icoana, mai spunea el, nu mai interesează pe nimeni. E un fel de Cenuşărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în "lumea mare", ci chiar în spaţiile ortodoxe, fiind surclasată (şi nu de ieri, de azi) de tabloul religios. "Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esenţialmente iconică." La Mungiu şi Puiu, la Jude (cel puţin în O umbră de nor) şi Achim, tensiunea semantică este chiar aşa: "cu vedere" şi "iconică". De unde şi dificultatea primirii ei "precum este" de către cei dedulciţi cu tablouri religioase şi reprezentări care mai de care mai pioase, mai "naturaliste". Sau cu cinema-ul de tip "justiţiar", de tip reducţionist, infinit mai prizat de public decât cinema-ul poetic, aluziv şi "imprecis". Chiar atunci când se vrea "echidistant" (prin evocarea preotului de ţară, sfătos şi cumsecade), ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor e considerabil mai accesibil, mai "populist" decât "minimalismul" mult prea "elitist" al viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude şi pune pe tapet doar viciile instituţionalizării credinţei, ridicolul religiozităţii. (După dealuri, Sieranevada, O umbră de nor şi Ultima zi dau mărturie, între altele, şi pentru dificultatea de a dobândi şi cultiva o conştiinţă eclezială în babilonia lumii actuale, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate, şi despre abuzurile acestuia.)
Departe de a exprima o "viziune de autor", Un pas în urma serafimilor e, mai degrabă, un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care şi ciunga şi hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Cum ar veni: punct ochit, punct lovit. Bătălia adevărată (şi cu bătaie mult mai lungă) se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm nu doar strâmbătatea, ci şi frumuseţea (uimirea, paradoxul, îndoiala chiar), să ne lămurească, să ne transfigureze. Şi, nu în ultimul rând, în felul în care înţelegem că opusul religiozităţii nu e musai o minte sceptică şi cârcotaşă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci, mai cu seamă, o minte care caută să-şi cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viaţă de om - conştiinţa eclezială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu