Sincer, nu am stiut timp de zile bune ce text de introducere as
putea sa scriu evitand aspectele de tip "tabloid" sau lipsa de
familiarizare a pasionatilor de Blues din Romania. Sa-ncepem cu
valoarea: in booklet-ul albumului "Temptation" al lui Jones este citat
respectatul bluesman Walter Trout: Laurence Jones is a cross between
Eric Clapton and Buddy Guy. He is a genius. Laurence Jones, la doar 25
de ani este castigator a nu mai putin de patru British Blues Awards.
Acum ceea ce poate sa se speculeze “tabloid”. Laurence Jones a fost diagnosticat în adolescenţă drept
bolnav incurabil (boala Crohn), iar continuarea vieţii sale a depins
într-o primă fază şi într-o mare măsură de susţinerea financiară a
statului britanic. Cum e sa ştii, încă de la 18 ani, că poţi/vei muri
mai repede ca ceilalţi semeni, iar ştiinţa şi tehnologia umană, în ciuda
evoluţiei fulminante a ambelor, nu au cum să te ajute.
Reporter:
Eşti un muzician out-of-the box. Pe de-o parte cânţi un gen tradiţional
dar pe de alta faci un lucru foarte rar pentru practicanţii de Blues de
pe scena contemporană: insişti aproape nebuneşte să înregistrezi 100%
compoziţiile tale. Serios? Nu era mai simplu să îţi dovedeşti talentul
interpretând ceva standarde şi infiltrând printre acestea, ca testare a
publicului, câteva piese proprii? Poti să îmi menţionezi, măcar
punctual, câteva influenţe majore în ceea ce priveşte modul în care îţi
gândeşti/concepi muzica?
Laurence Jones: Evident,
ca şi orice alt muzician, am oameni şi muzici care m-au influenţat dar,
în ceea ce mă priveşte, muzica mea este izvorâtă în cea mai mare parte
din propriile experienţe de viaţă. Evident, în primele zile când am pus
mâna pe chitară, am fost tentat să copiez... pe Stevie Ray [Vaughan –
n.r.], pe Jimi Hendrix, pe Rory Gallagher, dar nu am putut, nu am simţit
că asta făcea parte din mine, nu puteam să mă prefac că sunt altcineva
şi atunci, cu orice risc, mi-am spus că trebuie să încerc să fiu eu
însumi şi orice va rezulta din eforturile mele ca şi muzică trebuie să
fie o muzică ‘Laurence Jones’. Mă uit în jur şi mă gândesc la o mulţime
de muzicieni tineri care copiază din trecut sau din... prezent, dar care
îşi pierd identitatea. Eu vreau să rămân eu însumi ca artist veritabil iar oamenii să mă aprecieze pentru ceea ce fac eu şi nu pentru ceea ce au creat alţii.
Reporter:
Cânţi însă o sumă de cover-uri în cadrul concertelor, dintre care o
bună parte sunt piese ale lui Clapton. De ce Eric Clapton?
Laurence Jones: Deoarece
Clapton este unul dintre cei care mi-a deschis poarta către Blues.
Datorită lui am descoperit Blues-ul. Dacă n-ar fi fost Jimi Hendrix,
Stevie Ray Vaughan sau Eric Clapton... Îmi aduc aminte că l-am văzut
interpretand “Crossroads”, care este un cântec compus de Robert Johnson,
dar eu eram ferm convins pe atunci că îi aparţine lui, iar apoi am
început să mă uit înapoi în istorie când l-am ascultat cântând piese de
Big Bill Broonzy sau Muddy Waters. Eric Clapton a ridicat Blues-ul la un
cu totul alt nivel. Plus că a venit cu componenta ‘electrică’, iar eu
am adorat acest aspect. Am adorat faptul că a grefat ceva original şi
tipic din spiritul britanic pe această bogată moştenire tradiţională.
Continui să apreciez modul în care Blues-ul ca gen este utilizat ca
substrat şi fundaţie pentru evoluţia muzicală în interpretări creative
şi ceva mai pline de suflet, şi mă gândesc acum la John Mayall, Gary
Clark Jr. sau la “more rocky people like...” Joe Bonamassa şi Glenn
Hughes.
Reporter:
Văzându-vă pentru întâia oară performând la Holland International Blues
Festival, în iunie, mi-aţi dat în ansamblu impresia unui cvartet de
tineri [ceilalţi componenţi sunt: Greg Smith – chitară bass, Bennett
Holland – claviaturi, Phil Wilson – baterie] curajoşi până aproape de
inconştienţă, dar un grup foarte activ şi bine sudat pe modelul vechi al
Beatles-ilor şi Stones-ilor. Sunt interesat să aflu cum ţi-ai format
trupa deoarece, pe scenă, arătaţi şi vă comportaţi ca nişte fraţi mai
apropiaţi de reperele anilor ’60 decât de cele actuale...
Laurence Jones: Da,
însă trebuie să conştientizăm ca asta nu s-a întâmplat peste noapte,
deşi... am încercat din răsputeri. De-a lungul timpului, am avut diverşi
muzicieni de session în studiouri, instrumentişti diferiţi, inclusiv în
ceea ce priveşte vârsta, în trupa mea de turneu, dar cei care îmi sunt
alături acum, după ce ne-am cunoscut bine, îi simt apropiaţi pentru că
‘you got to be like brothers when you’re on the road’... când te înhami
la două turnee pe an, trebuie să te înţelegi bine cu ceilalţi şi să fi
capabil să le ţii spatele. Şi nu uit în veci că Walter Trout mi-a zis că
preferă să cânte împreună cu cineva în care are deplină încredere ca
însoţitor pe parcursul unui întreg turneu decât cu un muzician
declarat... ‘cel mai bun’ din lume. Sunt fericit, considerând că am
făcut cea mai bună alegere, deoarece, în ce mă priveşte, sunt cei mai
buni tineri muzicieni din Anglia. Sunt ca fraţii mei şi suntem toţi
tineri... ha-ha-ha.
Reporter:
Ne întoarcem niţel în timp pe vremea când, la doar şapte ani, te-ai
apucat de chitară. Presupun că a fost o pasiune apărută datorită
mediului familial şi nu a celui şcolar instituţional, corect?
Laurence Jones: Corect,
ai dreptate, tatăl meu a avut tot timpul o chitară în casă şi mi-l
amintesc cântându-mi des “House of the Rising Sun” [piesa tradiţională
transformată în 1964 în “the first folk-rock hit” a Pop culture de către
The Animals – n.r.] în tentativa de a mă învăţa să o cânt la rândul
meu, iar eu... ascultând cu dorinţa să ajung să o interpretez mai bine
ca el. Aşa am ajuns să învăţ să cânt la chitară... Cu doi ani în urmă,
am fost invitat să cânt în Anglia, la Royal Albert Hall, în deschiderea
unui concert al lui Eric Burdon care a compus această piesă [eronat,
probabil Laurence se referă la aranjamentul muzical sau la interpretarea
care a făcut-o ‘şlagăr’, deoarece originile melodiei se pierd undeva în
secolul 17 – n.r.], pe care l-am interpretat finalmente împreună, iar
tatăl meu era în sală ca spectator şi mi-a zis la sfârşit că... a fost
bine ce-am cântat [zâmbeşte nostalgic – n.r.]. Trebuie să spun că el a
fost cel care m-a pistonat să repet cel puţin patru ore în fiecare zi,
începând cu studiul chitarei clasice [de la vârsta de şapte ani – n.r.].
Datorită acestui lucru, am avut în permanenţă cele mai bune rezultate
în şcoală, am obţinut ‘A-grade distinction’, cel mai valoros calificativ
pe care îl poţi primi la noi, apoi am fost acceptat la Birmingham Music
Academy unde am început să mă familiarizez cu detaliile mecanismelor ce
animă industria muzicală şi cum trebuie abordat în mod profesional
performance-ul artistic şi, într-o zi, mi-am trimis EP-ul la o casă de
discuri, aceasta mi-a oferit un contract şi m-au programat rapid să cânt
în deschidere la Johnny Winter...
Reporter:
Time-out scurt pentru cititorii acestui interviu: casa de discuri era
Promise Records iar LP-ul pe care ţi l-a lansat în 2012, când împlineai
doar 20 de ani, se numeşte “Thunder in the Sky”. Revenind, chiar voiam
să te întreb ce te-a determinat să abandonezi şcoala în prag de
absolvire, chiar înainte de ultimele examene, pentru a pleca în turneu
ca opening-act pentru Winter şi Trout...
Laurence Jones:
... a trebuit să părăsesc şcoala pentru a fi în acel turneu şi, de
atunci, mă aflu tot pe drumuri. Seria lui Walter [Trout – n.r.] a
reprezentat cel de-al doilea turneu în care eu am cântat în deschidere
după cel al lui Johnny Winter, s-a derulat în Marea Britanie în decurs
de câteva luni, dar am avut şi câteva spectacole în Europa. Mi-a rămas
în minte faptul că, pentru Walter, nu am reprezentat doar o trupă de
rangul doi atâta vreme cât ne-a invitat să cântăm împreună cu el în
jam-uri în fiecare seară şi mi-a spus că muzica nu trebuie privită ca o
competiţie ci ca pe un dialog permanent prin care trebuie să îţi câştigi
publicul, că trebuie să convingi realmente spectatorul că eşti un
veritabil showman. M-a făcut întotdeauna să mă simt binevenit, să mă
încurajeze continuu să îi cer sfatul şi tot timpul a fost acolo pentru
mine, în condiţiile în care trecuse prin toate, luase droguri, avusese
multe femei, făcea muzică adevărată, cântase în faţa a mii de oameni...
asta reprezintă o experienţă care, mai ales venită din partea unui
artist de această factură, diferă de orice te-ar putea învăţa un
profesor într-o universitate. Am beneficiat de o şansă formidabilă...
Reporter:
Apropo de învăţat, mi-ai adus aminte de Joanne Shaw Taylor. Ai foarte
multe în comun cu ea. Ai apărut alături de ea în destule concerte.
Joanne îmi dă impresia că e un muzician ce, în multe privinţe, este o
oglindă a ta (autoeducare, spirit britanic neconvenţional, determinarea
de a cânta Blues, contractul cu Ruf Records, înregistrări în studiourile
americane, etc.). Presupun că ţi-o aminteşti...
Laurence Jones: Sigur
că mi-o amintesc din moment ce continuă să fie o bună prietenă a mea.
Ha-ha-ha. Dar, ca să revin la tema ta, întotdeauna am învăţat “in the
real way”, n-am învăţat din cărţi sau în felul acela, am învăţat cu
adevărat făcând eu însumi ceva în mod practic. Poţi să citeşti sau să
vezi filme despre oameni care merg în turnee dar până nu o faci tu
însuţi nu ştii cât de greu e. Oamenii cred că e foarte plăcut şi
distractiv dar, de exemplu... ne-au trebuit 22 de ore să ajungem aici
pentru concert [la Tulcea – n.r.], am obosit şi ne-am plictisit
călătorind cu avionul, apoi cu microbuzul, dar am făcut-o pentru că
iubim ceea ce facem, iar asta e imposibil de transmis altcuiva ca
învăţătură. Asta trebuie musai să o ai în tine. În mod cert, muzica este
cea care te alege pe tine şi nu invers...
Reporter:
Am recepţionat mesajul tău dar totuşi... la talentul tău, puteai să îţi
propui să devii un DJ Techno-Rave sau o vedetă Pop, în fine, ceva
muzical mult mai la modă acum.
Laurence Jones:
Ştiu exact ce vrei să spui pentru că, dacă aş fi vrut să fiu un DJ pe
scenă în faţa a mii şi mii de oameni, sufletul meu nu ar fi fost plin
iar eu simt că am un mesaj de transmis către oameni şi că cea mai bună
formă de a face acest lucru este prin intermediul muzicii Blues. Pentru
că Blues-ul creează legături între oameni cum n-o face nici un alt gen
muzical, este brut şi neşlefuit dar simţi în el “heritage”-ul şi
istoria, iar cineva trebuie să îl ducă mai departe pentru că nu prea mai
sunt alături de noi mulţi muzicieni din şcoala veche a Blues-ului, iar
Blues-ul are un mesaj de transmis mult prea important şi valoros pentru a
fi lăsat deoparte. Îmi place să cred că eu îmi fac partea de treabă
transmiţând acest mesaj în spaţiul geografic în care evoluez. Sunt multe
persoane care sunt DJ dar foarte puţine cele capabile să cânte Blues
pentru că acesta... vine din suflet şi nu dintr-un laptop.
Reporter:
M-ai provocat... astfel încât am o întrebare complementară. De ce ai
optat să fii muzician şi nu, de exemplu un bun inginer sau un politician
popular?
Laurence Jones: Ei
bine, tatăl meu lucrează în construcţii, iar eu l-am ajutat ca ucenic
în câteva randuri, ba chiar am lucrat şi îndărătul unui bar când aveam
aproximativ 16 ani. Într-o zi, m-am dus să îi anunţ pe cei de la bar că
fac o pauză, că îmi iau chitara şi merg afară să le cânt oamenilor... şi
mi-a plăcut la nebunie experienţa, mult mai mult decât cea de a spăla
vase şi pahare. Nu era vorba de bani, nu era vorba de visul de a deveni
celebru, ci de modul în care satisfacţia mea sufletească creştea
simţind-o pe cea a oamenilor care îmi ascultau muzica şi se bucurau de
ea. E important pentru mine să simt că pot aduce ceva în viata unui om
pe care nu îl cunosc. Când oamenii vin la concertele mele trebuie să fie
absorbiţi într-o altă lume, să uite de toate grijile lor uzuale, măcar
pentru o oră şi jumătate... ştii, eu sufăr de boala Crohn, o boală de
stomac, dar se spune că muzica are capacitatea să te transporte într-o
altă dimensiune, într-o altă lume... este singurul timp al cărui trecere
nu o simt când am dureri.
Reporter:
Nu vreau să presez pe detalii care îţi sunt disconfortabile dar presupun
că nu a fost şi, mai ales, nici acum, nu e simplu să gestionezi
psihologic lupta ta cu această boală. Mulţi în locul tău ar fi abandonat
lupta şi ar fi privit cerul...
Laurence Jones:
Am conştientizat că trebuie să trăiesc cu această povară pentru întreg
restul vieţii mele. Nu există vreun leac pentru boala mea. Sunt obligat
să iau 30 de pastile pe zi şi să îmi fac transfuzii de sânge măcar o
dată pe lună, iar medicii mă pisează că trebuie să am un program normal
de viaţă, cu rutine cotidiene, să mă culc devreme şi să nu călătoresc
excesiv, ori eu... mă culc foarte târziu, călătoresc timp de multe ore
în şir... uneori, nu mai avem grijă de noi înşine pentru că a fi tot
timpul pe drumuri nu este atât de simplu, dar acesta este doar unul
dintre sacrificiile pe care trebuie să le facem pentru muzica pe care o
iubim... şi asta ne readuce la întrebarea ta ‘De ce muzica... ca şi
slujbă?’. Simplu, pentru că iubesc muzica. Nu am o explicaţie mai
sofisticată.
Reporter:
Pentru albumul “Temptation” înregistrat în 2013, apărut la Ruf Records
un an mai târziu şi cel care ţi-a adus un plus semnificativ de
notorietate, te-ai dus la faimosul american Mike Zito ca producător şi
chitarist, şi i-ai convins de asemenea să te sprijine pe Aynsley Lister
şi pe Walter Trout, care abia îşi revenea după propriile probleme de
sănătate. Nu oricărui puşti-aspirant, scuze pentru expresie, îi iese
combinaţia asta de seniori interesaţi în destinul său...
Laurence Jones: Mărturisesc
că sunt 90% muzician şi doar 10% businessman dar trebuie să admit de
asemenea că întotdeauna este obligatoriu să ai un plan de afaceri
fezabil şi credibil, o echipă de încredere care să te susţină pentru că,
maturizându-te, realizezi că nu le poţi face tu pe toate... cu toate că
şi eu am încercat asta la început. Am realizat că ceea ce trebuie eu să
fac este să mă expun publicului, să încerc să îmi fac un nume, iar dacă
acesta va considera că ascultă muzică de calitate va continua să îţi
ţină spatele şi să te sprijine. Acum, în ceea ce priveşte America,
bineînţeles că îmi doream să ajung în patria Blues-ului, mai întâi în
Louisiana, apoi în Texas, dar a fost în final “back to Louisiana” unde
am şi înregistrat albumul în Dockside Studio, unde au imprimat de-a
lungul timpului şi B.B. King, Derek Trucks şi Buddy Guy, iar tu, ca şi
tânăr muzician, poţi încă să simţi “vibe”-ul din atmosfera studioului.
Reporter:
Şi acum, spune-mi cum l-ai convins pe Mike Vernon [producătorul
clasicelor din anii ‘60 “Bluesbreakers with Eric Clapton”, “Fleetwood
Mac”, “Ten Years After”] nu doar ca producător ci şi ca instrumentist,
să iasă din confortul meritat şi să îşi investească timpul într-o mică
adunătură de muzicieni britanici juniori, ca să supervizeze “Take Me
High”, albumul tău din 2015?
Laurence Jones:
Ne-am izolat într-o cabană de la munte în care telefoanele noastre
mobile nu funcţionau, am închiriat un studio izolat undeva prin
Cambridge şi, în fiecare seară, după 10-12 ore de lucru intens petrecute
în studio, Mike ne spunea poveşti despre Peter Green şi Fleetwood Mac,
despre Clapton şi despre David Bowie, muzicieni pe care îi avusese în
mână. Motivul pentru care îmi doream să îmi producă albumul îl ştiam de
pe vremea când aveam 18 ani dar, încă de atunci, el se retrăsese deja
din activitate, locuia în Spania şi, în mod constant, mi-a dat un
răspuns negativ an după an, până când am renunţat să îl mai contactez
prin intermediul managerilor mei, am pus mâna pe telefon şi i-am zis:
‘Mike, trebuie să facem neapărat un album împreună. Nimeni nu mai face
un album britanic. Toţi copiem modele americane. Dar tu eşti pionierul
albumelor britanice.’. El l-a făcut pe Clapton celebru, el a stat în
spatele lui “Beano”, că nu ştiu dacă îţi aminteşti revista “Beano”, cea
cu ‘Clapton is God’, iar eu eram absolut convins că dacă l-aş avea pe el
ca producător, pe cel care a creat unul dintre idolii mei, experienţa
de a colabora cu el nu are cum să nu fie una memorabilă. Să închei cu
ceva amuzant, în studio aveam o toaletă tapetată cu printuri din “Beano”
aşa că am denumit-o “The Beano Lav”... întreaga experienţă a fost
pentru noi toţi foarte, foarte simpatică.
Reporter:
Esti omul care l-ai lăsat fără cuvinte pe scenă pe legendarul Buddy Guy
cu o piesă non-Blues, “Miss You”, a trupei Rolling Stones...
Laurence Jones: Ar fi trebuit să fi pe scenă cu mine în acele momente deoarece eram aproape la fel de şocat ca şi tine.
Buddy
Guy auzise câte ceva despre mine dar nu mă ascultase vreodată cântând
şi a întrebat ‘Cine-i puştiul ăla englez de-l compară unii cu
Clapton?’... ‘Ia urcaţi-l pe scenă, să vedem ce ştie’. Aşa că nu ştiam
ce o să se întâmple nici măcar cu zece minute înainte de urcarea pe
scenă şi stăteam în culise privindu-l cum performează şi spunându-mi
‘Wow, sunt atât de aproape de o legendă şi voi avea şansa să cântăm ceva
împreună.’. Am intrat pe scenă, publicul era extrem de gălăgios şi i-am
spus la ureche ce-mi trecea prin minte apropo de cântat iar el m-a
întrebat ‘În ce cheie vrei să o facem?’ iar eu am răspuns ‘Mi’, el a
replicat ‘Do?’, iar eu... ‘Nu’ şi finalul discuţiei a fost ‘Băiatule,
sper că ştii bine ce faci’. Am început totuşi cu acel prim Blues lent în
‘Do’, eu fiind bulversat că am ajuns să cânt în faţa publicului
împreună cu el şi... asta a reprezentat probabil cea mai importantă
lecţie pe care am primit-o până acum, atât în viaţă cât şi în muzică.
Laurence
Jones a concertat în premieră în România în cadrul ediţiei a 3-a a
‚dichis’n’Blues’ Festival în seara de 2 septembrie 2017 la Casa Avramide
din Tulcea. Mulţumesc Cristian Antonescu, Asociației Culturale ‚în
Exil’ si, o mentiune speciala lui Cristian Mocanu.
Foto: Arhiva personala I.B. si JONES
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu