Cum ar fi dacă am purta pe trupuri vânătăile emoţionale? Dar dacă am duce cu noi, zi de zi, durerea-fantomă a unui suflet amputat de pierdere, eşec şi ratare? Această ultimă întrebare constituie esenţa spectacolului Dureri fantomă, în regia lui Bogdan Budeş, la Teatrul de Artă din Bucureşti.
Extrem de minuţios pus în scenă, Dureri fantomă, pe care, spre
ruşinea mea, nu îl o mai văzusem, este un spectacol a cărui forţa
extraordinară se naşte din modalitatea inteligentă de construcţie a
conflictului. Este întocmai precum un jet de apă călduţă care sfârşeşte
prin a provoca arsuri deoarece nu îţi dai seama când devine insuportabil
de fierbinte. Nu îmi este greu să recunosc că nu am mai văzut demult un
spectacol atât de frumos închegat şi a cărui forţă viscerală să mă facă
să îi resimt suflul mult timp după ce reprezentaţia s-a încheiat.
Într-un depou de tramvaie, murdar şi
sărăcăcios, trei personaje aparent incompatibile se intersectează, iar
această întâlnire dă naştere unei filosofii extrem de profunde a
umanului. Studentul Dima (Rareş Andrici), timid, idealist, dar uşor
superficial, lucrează ca paznic de noapte într-un
depou de tramvaie. Spre surprinderea sa, în mica baracă improvizată
apare colegul său din altă tură, Gleb (George Constantinescu), genul
beţivanului bonom, şiret şi fără probleme de conştiinţă. Aflăm că acesta
vine în fiecare seară acolo pentru a "jupui cabluri" şi a mai câştiga,
astfel, "un ban". Deşi iniţial reticent în ceea ce îl priveşte pe
colegul său, cu ajutorul alcoolului şi a povestirilor acestuia, Dima
devine din ce în ce mai comunicativ. Din istorisirile lui Gleb aflăm că
fostul său coleg de tură, Vuva, a murit într-un
accident dar că soţia acestuia, Olga (Mihaela Popa), neputând suporta
trauma, îşi face apariţia constant în depoul de tramvaie, comportându-se de parcă soţul ei mai este încă în viaţă şi lucrează acolo, aducându-i mâncare şi petrecându-şi
nopţile în bacara murdară. Gleb nu se sfieşte să îi povestească lui
Dima cum atât el, cât şi ceilalţi angajaţi, profită de nebunia Olgăi
pentru a-şi petrece nopţile în compania ei.
Acţiunea se precipită atunci când Olga îşi face apariţia, iar Dima
rămâne singur cu femeia care, sub imperiul traumei trăite, îl ia drept
Vuva.
Întocmai precum Gleb jupoaie cablurile de tramvai în fiecare seară,
textul lui Vasili Sigarev jupoaie toate straturile protectoare ale
sufletului, conducând spectatorul într-o zonă
unde fragilitatea se împleteşte cu grosolănia, iar macabrul cu
frumuseţea emoţiilor pure. Olga este o Penelopa în aşteptarea lui Ulise
şi, totodată, un Pygmalion. Spre deosebire de Penelopa, ea are
certitudinea faptului că soţul plecat nu se va mai întoarce. Ca atare,
nu respinge pretendenţii, ci îi sculptează dându-le
forma şi sufletul la care ea tânjeşte. Pentru a putea suporta acest
fapt, pentru a continua să existe, ea transformă fiecare pretendent în
soţul pierdut, construindu-şi o realitate alternativă. Însă, spre deosebire de filmele cu happy-end
şi de citatele motivaţionale care ne urmăresc la fiecare pas, piesa lui
Sigarev este fidelă umanului. Atât acelui uman care străluceşte din
cele mai întunecate şi mizerabile unghere, cât şi acelui uman care
transformă în mocirla pestilenţială cele mai nobile sentimente. Astfel,
durerea extraordinară a Olgăi, fragilitatea sa emoţionantă sunt în
permanenţă puse în antiteză cu mizeria sufletească a unor indivizi care,
pentru a-şi satisface nişte nevoi
fiziologice, calcă peste cadavre. În cazul acesta, peste cadavrul lui
Vuva. Şi nu este nimic extraordinar în asta, nimic şocant - este doar
condiţia umană cu valenţele ei multiple.
Textul nu are în el nimic moralizator. Nici măcar nu îşi propune să
genereze antiteza dintre suferinţa unei fiinţe şi nepăsarea cruntă a
celor din jur. Adevărul este singurul lucru care primează iar, în acest
caz, este vorba de adevărul despre interioritatea fiinţei umane, acolo
unde egoismul şi altruismul coexistă, acolo unde albul şi negrul se
confundă între ele şi acolo unde visceralitatea, de multe ori, acoperă
şoaptele raţiunii. Este Olga o femeie bolnavă? Cu siguranţă. Dar,
totodată, nu este prin nimic diferită faţă de alţi oameni care preferă
povestea pe care pot să o digere în locul faptelor reale.
Ceea ce uneşte cele trei personaje ale lui Sigarev este ratarea. Toţi trei eşuează în a atinge absolutul, într-o
formă sau alta. Iar tocmai acest lucru îi decupează din zona ficţiunii
şi le dă forţa de a sta în picioare, ca fiinţe umane. Dima nu este un
idealist absolut. Nu este nici măcar o fiinţă pentru care moralitatea
reprezintă fundamentul existenţei. Este încântat de povestirile lui Gleb
şi îl intrigă ideea de a petrece o noapte cu o femeie folosindu-se
de vulnerabilitatea psihică a acesteia. Gleb, pe de altă parte, nu este
monstrul absolut. Nu este un individ care îşi propune să facă rău, ci
un beţiv simpatic, şmecher şi care a extras din viaţă doar lecţiile care
i-au permis să supravieţuiască. Şi, în final,
Olga nu este întruchiparea candorii, a iubirii sau a forţei interioare.
Este o femeie care se refugiază în ruinele propriului suflet, dând
naştere fantasmelor pentru a-şi compensa
pierderea. Aceste trei personaje reprezintă, de fapt, umanul descompus
în elementele sale principale - hedonism, puterea de a da naştere
iluziilor şi zbuciumul permanent între dorinţă şi moralitate.
Asemenea personaje volatile sunt extrem de greu de interpretat, dar
George Constantinescu, Rareş Andrici şi Mihaela Popa reuşesc să
depăşească conturul scenei şi să aducă aceşti oameni în realitate.
Naturaleţea şi asumarea cu care George Constantinescu joacă beţia, de
altfel foarte greu de jucat fără stridenţă, modul în care Andrici îşi
dozează emoţiile şi parcurge extrem de firesc drumul de la un individ
tăcut şi timid către un ins aproape isteric, şi, în sfârşit, felul în
care Mihaela Popa reuşeşte să o decupeze pe Olga din zona facilă a
nebuniei şi să aducă în zona infinit mai grea a durerii, sunt elementele
care desăvârşesc jocul actoricesc.
Finalul spectacolului este unul extrem de spectaculos, atât din punctul
de vedere al textului, cât şi din punctul de vedere al regiei.
Durerile-fantoma devin aproape palpabile, le simţi gustul şi mirosul în
timp ce aplauzi şi nu ştii dacă ceea ce simţi este tristeţe sau euforie.
Am fost la foarte puţine spectacole care au reuşit să dea naştere
acestei emoţii, care nu poartă un nume, dar a cărei forţă are darul de a
acapara complet fiinţa. Dureri fantomă, în regia lui Bogdan Budeş, este una dintre ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu