Oricine va vedea filmul Octav se va simţi binecuvântat

Renumitul director de imagine italian a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care şi Cinema Paradiso, peliculă premiată cu Oscar. În 2017 îi putem admira geniul şi în filmul românesc Octav, al cărui Director de Imagine este. Despre cum a ajuns Blasco Giurato în echipa regizorului Serge Celebidachi şi de ce filmarea pe peliculă este dragostea vieţii sale, aflăm în rândurile de mai jos.

Întrebare: Cum aţi ajuns să lucraţi la Octav?
Blasco Giurato: La Octav am ajuns din întâmplare, în sensul că am primit un mesaj de la producătorul filmului, care îmi spunea că are proiectul acesta. Aşa cum fac cu toţi cei care îmi propun colaborări am spus Da, cu mare drag, dar că mai întâi trebuie să citesc scenariul, să înţeleg despre ce e vorba. După foarte puţin timp mi-a ajuns scenariul şi a fost una dintre puţinele foarte rarele ocazii în care l-am citit de la un cap la altul, fără să mă opresc. Îmi aduc aminte că m-am apucat pe la 11 seara, iar la ora 1:00 îl terminasem pe tot, dar nu citindu-l pe nerăsuflate, ci oprindu-mă să meditez şi să înţeleg ce operă extraordinară e filmul acesta. De ce? Pentru ca mi s-a părut că citesc sau, mai degrabă, ca ascult o partitură foarte frumoasă. Şi, prin urmare, am acceptat imediat. Am spus, da, vin, indiferent de onorariu sau de perioada de filmare.

Î.: Ştiu că unul din motivele pentru care aţi acceptat să lucraţi la acest film este că el se filmează pe peliculă. De ce vă atrage pe dumneavoastră acest stil de filmat?
B.G.: Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobişnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă şi pentru ca va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieţii mele. E ca şi cum te-ai întoarce la prima iubită din viaţa ta. E o bucurie de nedescris să poţi filma pe peliculă faţă de lăudatele şi eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.

Î.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră frumuseţe într-un film?
B.G.: Nu ştiu dacă vi se întâmplă ca atunci când mergeţi la cinema, să vedeţi o imagine care vă rămâne imprimată şi să nu va puteţi explica de ce. Poate e o imagine care v-a mişcat toate simţurile... adică frumuseţea nu se poate descrie, este o senzaţie pe care o avem înăuntru.

Î.: Şi frumuseţea din filmul Octav, cum aţi descrie-o?
B.G.: Jur că citind, şi apoi făcând acest film, cunoscând şi văzând capacitatea extraordinară pe care o are Serge (un regizor cu care sunt onorat să lucrez, pentru că va deveni un foarte mare regizor), sensibilitatea lui mi-a dat posibilitatea de a crea tocmai acele imagini pe care eu le consider a fi însăţi frumuseţea, care te fac să te simţi bine. Cred că oricine va vedea acest film, la sfârşit nu va exista o explozie şi nu va spune, "Doamne, am văzut cea mai mare capodoperă din viaţa mea!", dar se va simţi, zic eu, binecuvântat; iar acesta este un rezultat la care ajungi de foarte puţine ori la cinematograf.

Î.: Cum aţi lucrat cu Serge Celebidachi?
B.G.: De obicei, atunci când mă alătur unui proiect, prima zi mi-o dedic cunoaşterii echipei şi a modalităţii de lucru, însă cu Serge după primele 2 ore am înţeles care este modul lui de lucru şi felul în care a vizualizat (lucru foarte important să vizualizezi) mereu filmul. Iar eu cred, de fapt sunt sigur, că ochii săi au făcut toate secvenţele, nu le-am făcut eu să fie materiale, ci el. Eu am pus la dispoziţie doar experienţa mea, care nu e puţina, pentru a rezolva probleme mărunte de filmare şi nu configurarea generală a secvenţei. Configuraţia fiecărei secvenţe o avea atât de precisă el, atât de bine vizualizată, încât aportul meu a fost doar unul de serviciu.

Î.: Sunteţi modest, înseamnă...
B.G.: Nu sunt modest. Trebuie să înţelegi că azi cea mai mare bucurie a mea este să intru în mintea regizorilor mei. Nu sunt o povară, nu mă gândesc cum s-ar putea realiza, după viziunea mea, anumite secvenţe. Pot să propun cum să se realizeze, dar la sfârşit tot regizorul decide, pentru că el a trăit filmul înaintea mea. Eu îl trăiesc în clipa aceea. El poate deci să ia câteva senzaţii pe care eu le am în clipa aceea şi să se îmbogăţească, lucru care s-a şi întâmplat de câteva ori la Octav.

Î.: Pe platoul de filmare aţi fost extrem de activ, de binedispus, în ciuda condiţiilor meteorologice nefavorabile. Aţi fost primul care ajungea, ultimul care pleca, aţi dansat, aţi glumit... De unde vă încărcaţi cu atâta energie?
B.G.: O echipa de filmare e precum o armată. Serge e generalul, eu sunt maiorul. Maiorul trebuie să-şi ţină toţi soldaţii laolaltă. Dacă tu ai slăbiciuni sau momente de slăbiciune, soldaţii nu te mai urmează. Pe când, dacă soldaţii văd că ai o atitudine pozitivă şi frumoasă faţă de ceea ce faci, te urmează. Echipa pe care am găsit-o aici este una extraordinară, m-a urmat mereu, prin frig si ploaie. Fizic n-a fost deloc uşor filmul asta. Exigenţele filmărilor au constrâns tehnicienii să facă lucruri cumplite, electricienii să care lumini în locuri de neînchipuit, dar asta s-a întâmplat pentru ca au simţit că eu iubesc filmul asta. Am reuşit să-i implic pe toţi. Asta e secretul. Te uiţi la mine şi mă întrebi cum de nu eşti niciodată obosit, dar tu nu mă vezi seara când mă duc la culcare, cum mă prăbuşesc. Dimineaţa însă, am din nou energie şi asta pentru ca îmi place mult să fac filmul asta. Am făcut tot timpul, de-a lungul carierei mele, lucrul asta. Sunt primii mei prieteni, pe toţi colaboratorii mei i-am implicat mereu. Până şi ultimul tehnician sau electrician ştie care e secvenţa pe care o filmăm. De obicei acest lucru nu se întâmplă. Într-o echipă normală lucrul asta nu se întâmplă. Fiecare face, să-i spunem, o munca de rutina, şi asta e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Într-o seară, de exemplu, când am cerut la ora două dimineaţa să mi se aducă o lumină într-un loc dificil, ar fi făcut-o blestemându-mă, atunci în schimb au făcut-o pentru ca ştiau cu toţii că era necesară. Prin urmare, cred că secretul unui bun director de imagine este să-şi implice întotdeauna toată echipa în fiecare lucru pe care-l face; ca să facă atmosfera veselă pentru ca, altfel, imaginează-ţi cât de plictisitoare şi apăsătoare ar fi lucrurile la un film, care deja e greu. Pentru ca asta e un film greu, nu-i uşor.

Î.: Care este acea sclipire pe care doriţi să o transmiteţi mai departe, prin frumuseţea imaginilor din Octav?
B.G.: Eu spun că filmul se explică perfect prin lecţia pe care tatăl i-o da fiului, când sunt la pian. Pentru mine e explicaţia întregului film. Iar apoi, scânteia pe care ţi-o da sau ţi-o lasă Octav, nu e una singură, e una generală şi importantă care te face să înţelegi cum era România odinioară, dar într-un mod voalat. Nu e un film politic care sa denunţe situaţia politica de atunci, comunismul, opresiunea... îl reda cu imagini foarte simple, precum procesele pe care le are personajul principal la tribunal, fără să ia nicicând o poziţie violentă şi dură împotriva celor întâmplate. Prin urmare, nu există o singură scânteie pe care ţi-o lasă Octav, sunt o infinitate în film, e o continuă eliberare de scântei.

Î.: Fiecare dintre noi ascunde în el, un copil. Ce îl determină pe copilul din dumneavoastră să iasă la suprafaţă?
B.G.: Cred că rămânem mereu puţin copii. Norocul unui om în vârstă este să poată rămâne copil, să îşi păstreze curiozitatea. Eu sunt curios să aflu tot, să descopăr tot ce se poate întâmpla în viaţă. Dacă întâlnesc un om, vreau să-i aflu povestea. Am rămas copil.

Î.: Ce reprezintă nostalgia pentru dumneavoastră?
B.G.: Nostalgia înseamnă enorm. Pe mine mă devorează, mă face să mă simt rău pentru că am nostalgia nepoţelelor mele, nostalgia anumitor prieteni sau nostalgia unor împrejurări. Dar asta e totodată şi o forţă importantă a vieţii. Adică să nu închizi niciodată un anumit sector, să-l laşi deschis. E foarte frumos lucrul asta. Nostalgia e, după mine, un alt sentiment care te ţine în viaţă. Care îţi dă forţă.

Î.: În opinia dumneavoastră, viaţa pe care o trăim e doar un episod, o etapă pe care o trăim?
B.G.: Pentru mine viaţa e un ciclu, care se sfârşeşte şi apoi nu mai e nimic. Trebuie să trăieşti ciclul pe care ţi-l oferă. Nu trebuie să te gândeşti ce va fi după viaţă, ea se sfârşeşte când murim. Aşa am considerat mereu. Nu mi-e teamă de moarte, când vine, vine. Eu am avut o viaţă minunată. Şi asta e un lucru important. Nu mă uit la amintirile din trecut, ci la ce-ar putea să fie mâine şi asta e frumuseţea vieţii.

Î.: Cu ce vă doriţi să rămână publicul, după vizionarea filmului Octav?
B.G.: Îmi doresc ca filmul să transmită o senzaţie de mare duioşie, dar mai ales de mare reflecţie asupra vieţii. Viaţa este ca o amintire frumoasă; chiar şi episoadele urâte din trecut, la bătrâneţe sunt redimensionate, devin experienţe care ne-au format.

Î.: Şi ce doriţi să lăsaţi dumneavoastră oamenilor, după o viaţă întreagă în cinematografie?
B.G.: Filmele mele. Putem face o retrospectivă a filmografiei italiene, prin prisma filmelor la care am lucrat. Filmele mele sunt importante pentru cei care le privesc, revăzute chiar şi acum şi asta e frumos.

Î.: Referitor la cariera dumneavoastră, aţi ajuns acolo unde v-aţi propus?
B.G.: Mult mai departe de aşteptările mele. Faptul că am făcut filme care acum aparţin istoriei cinematografiei mi-a îmbogăţit spiritul şi m-a făcut să cunosc oameni care m-au învăţat atât de multe lucruri, ducându-mă la o cunoaştere a acestei meserii pe care nu m-aş fi aşteptat s-o dobândesc.

Î.: Cât de periculoasă este rutinizarea în această artă?
B.G.: Poate că este cel mai periculos lucru. O experienţă vastă poate să pună în pericol creativitatea, de aceea fiecare proiect trebuie abordat ca şi cum ar fi primul din viaţa ta profesională.

Î.: Cât de uşor se poate distruge talentul, din punctul dumneavoastră de vedere?
B.G.: Nedându-ţi seama, uneori din grabă, alteori din suficienţă, alteori din prostie, de faptul că îl ai. Am încercat mereu să-l găsesc în toţi cei cu care am lucrat şi acesta a fost punctul meu forte, să-i ajut să înţeleagă că îl au, pe cei care nu şi-l identificaseră încă.

Î.: Pe ce mizaţi dumneavoastră, ca Director de imagine, în relaţia cu publicul?
B.G.: Mă gândesc întotdeauna că ceea ce fac va fi supus aprecierilor şi criticilor, sunt fericit dacă reuşesc să transmit o emoţie, iar dacă aceasta nu ajunge unde trebuie, încerc mereu să mă gândesc de ce nu a funcţionat.

Î.: Cât de mult contează pentru dumneavoastră părerea criticilor?
Foarte importantă, chiar dacă uneori unii şi-au dat seama cu întârziere de valenţele vreunuia dintre filmele mele.

Î.: Cum aţi defini succesul?
B.G.: Atunci când într-o sală cu foarte puţini spectatori îi vezi pe unii care surâd şi sunt mulţumiţi de ceea ce văd, cu acele priviri ai dobândit succesul.

Î.: Cât de importantă ajunge să fie modestia în această artă unde imaginea prevalează?
B.G.: Să fii umil înseamnă totul. Întotdeauna mai avem ceva de învăţat şi fiecare proiect poate fi o nouă şcoală. Niciodată nu reuşeşti să o absolvi.

Î.: V-aţi văzut vreodată în ipostaza de regizor sau în cea de actor?
B.G.: Uneori am avut mici apariţii în filmele mele, mereu cu mare stânjeneală. Locul meu adevărat e acela din care să-i privesc pe actori.

Î.: Ce vă face fericit?
B.G.: Să fiu ochii regizorilor mei şi să le pot oferi toată sensibilitatea mea.

Î.: Se spune că pentru a fi fericit, trebuie mai întâi să ştii să fii singur. În acest sens, într-o cameră goală, dumneavoastră cine sunteţi?
B.G.: Unul care închide ochii şi se gândeşte la cât de fericit a fost.

Î.: Ce anume vă întristează?
Când cei pe care îi iubeşti nu sunt bine.

Î.: Pe dumneavoastră ce vă intimidează, aşa, în viaţă?
B.G.: Prostia. Mi-e greu să relaţionez cu prostia.

Î.: Vă consideraţi un om religios?
B.G.: Dacă religiozitate înseamnă să crezi în cei pe care îi iubeşti, atunci sunt religios.

Î.: Numiţi 3 filme care v-au impresionat cu adevărat şi pe care le-aţi recomanda oricui să le urmărească.
B.G.: Roma città aperta, The Wild Bunch, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei.

Î.: Şi 3 titluri de cărţi.
B.G.: Iliada, Odiseea, Eneida, totul începe de acolo.

Î.: Şi ce melodie vă este cel mai aproape de suflet?
B.G.: Nu există o melodie a vieţii mele, toată muzica e viaţa mea.

Î.: Ipotetic vorbind, dacă ar fi să primiţi o cutiuţă în care să puteţi păstra amintiri, ce momente din viaţa dumneavoastră aţi aduna acolo?
B.G.: Întâlnirea cu soţia mea, naşterea copiilor mei şi cea a celor două nepoate ale mele.

Î.: Cine este cel mai bun prieten al dumneavoastră?
B.G.: Un prieten pe care l-am întâlnit târziu, dar poate tocmai de aceea ne aşteptam să ne întâlnim.

Î.: Cum vi s-a părut România?
B.G.: O ţară extraordinară, din fericire, încă de descoperit, cu un potenţial al tinerilor pe care puţine ţări îl mai au astăzi.

Î.: În momentul de faţă, care este cea mai arzătoare dorinţă a dumneavoastră?
B.G.: Să continui să fac filme frumoase.