"In ceea ce priveste presa scrisa este mai adevarat decat
oricand si poate in orice alt domeniu ca "nici viitorul nu mai e ce a
fost odata".
Am descris in capitolele anterioare cate ceva din atmosfera
redactiilor "Viata Studenteasca" si "Amfiteatru". Am insistat asupra
rivalitatii si luptei profesionale pentru acapararea spatiului
tipografic intre ziaristii care se specializau in reportaj ori in
eseistica si cei care faceau anchete de investigatii. Eu ma numar in
aceasta a treia categorie si, in aceasta calitate, eram titularul unei
rubrici "Omicrom". Pastrand proportiile, se poate spune ca anchetele pe
care aveam posibilitatea sa le public in presa studenteasca nu ar fi
putut sa vada niciodata lumina tiparului in "Scanteia" sau in "Scanteia
Tineretului" ori in "Romania Libera". Cum am aratat la inceput, noi eram
o supapa. Chiar si cei care publicau analize si eseuri politice aveau
un grad mai mare de libertate. Dar aceasta batalie profesionala si
ideologica, de pozitionare fata de realitatile romanesti, se desfasura
si in camp cultural si chiar literar. A existat o mare rivalitate intre
doua cunoscute poete ale epocii, Ana Blandiana, casatorita cu Romulus
Rusan, si Constanta Buzea, sotia lui Adrian Paunescu. Ana Blandiana
impreuna cu sotul ei era legata, mai degraba, de cercurile liberale ale
lumii scriitoricesti, de personalitatile care priveau mai mult spre
Occident si erau mai putin influentate de literatura proletcultista ori
nationalista. Constanta Buzea, si ea o mare poeta in epoca, era mai
conservatoare in spirit. Si chiar in poezia pe care o crea. Ca atare, ea
era mai putin periculoasa.
Din acest motiv, Constanta Buzea a castigat in rivalitatea ei cu
Ana Blandiana si a luat locul acesteia in calitate de sefa a Sectiei de
poezie. Ana Blandiana, jignita fiind, a demisionat. Si sa vedeti ce a
urmat! Dupa un timp, cand situatia se mai linistise intrucatva, cele
doua doamne s-au intalnit, intamplator, intr-un troleibuz. Amabila,
Constanta Buzea, vrand probabil sa se impace cu Ana Blandiana, a
intrebat-o daca nu ar vrea sa publice cateva poeme in revista
"Amfiteatru". Ana Blandiana i-a raspuns ca se va gandi si va incerca
sa-i trimita un dosar cu versuri, de unde Constanta Buzea sa poata
alege. Ceea ce s-a si intamplat. Atata doar ca intamplarea s-a petrecut
intr-un moment cand multi se aflau in concediu. Grabita sa-si ia liber,
Constanta Buzea a citit pe diagonala cele sase poeme si le-a pus in mapa
redactorului-sef. Redactor-sef era Stelian Motiu. Acesta, impreuna cu
alti membrii ai conducerii redactiilor, a plecat la Izvorul Muresului
unde se organizau sistematic tabere de instruire a activistilor Uniunii
Asociatiei Studentilor Comunisti. Singurii oameni prezenti din conducere
au fost Grigore Arbore care, atentie, nu avea de fapt nicio functie
oficiala, dar conta drept un om de incredere al lui Stelian Motiu, si
Dumitru Constantin care era redactor-sef adjunct si se afla intr-o
relatie tensionata cu acelasi Stelian Motiu.
Intentionat sau nu, Grigore Arbore, a carui biografie am vazut,
intr-un capitol anterior, ca era, in sens eufemistic, destul de
spectaculoasa, i-a prezentat dosarul cu tot ceea ce urma sa fie publicat
lui Dumitru Constantin, acesta fiind si el pe picior de plecare intr-o
escapada de cateva zile in Bucegi, la Babele, impreuna cu cateva
persoane, printre care ma numaram, intamplator, si eu. Fiind precipitat
sa plece la munte, Dumitru Constantin a semnat si el "ca primarul". In
acest fel, pagina cu respectivele poeme, gata calandrata, a trecut cu
brio de primele trei verigi ale cenzurii: sef de sectie, redactor-sef
adjunct si inlocuitor de redactor-sef. Dar, paginile pe care trebuia sa
semneze cineva "bun de tipar", ajungeau, desi formal cenzura era
desfiintata, si la UASCR. La sefii ierarhici. La institutia editoare.
Acolo, din nou, a avut loc un "accident". Secretarul cu propaganda era
si el plecat. Tot la Izvorul Muresului. Asa ca, din coincidenta in
coincidenta, poemele Anei Blandiana au vazut lumina tiparului. In
ultimul moment s-a dat, totusi, alarma. Un secretar al CC al UTC, l-a
sunat pe Dumitru Constantin, intrebandu-l daca nu este cumva cazul sa
opreasca distribuirea publicatiei. Acesta s-a consultat cu mine si
raspunsul a fost "NU". Nici el si nici eu nu citisem insa versurile. Si,
in plus, amandoi ne aflam pe munte. Asa ca nu avem niciun merit. Si,
uite asa, s-a declansat marele "cutremur Ana Blandiana".
Fara a fi incendiare, versurile cunoscutei poete insemnau, totusi,
un protest, viguros in plan artistic, fata de modul in care era
organizata societatea. Cetatenii erau in mod sugestiv anatemizati pentru
lipsa lor de reactie fata de nedreptatile puternicilor zilei, fara a fi
totusi nominalizat Partidul Comunist sau Nicolae Ceausescu. Scandalul a
fost urias. Pentru ca s-a sesizat Nicolae Ceausescu, s-a sesizat Elena
Ceausescu, s-a sesizat puternicul secretar cu propaganda al Comitetului
Central al PCR- Dumitru Popescu – supranumit in epoca "Popescu
Dumnezeu". A fost ordonata o ancheta severa. Saptamani in sir,
Securitatea a taiat firul in patru. Au fost toti anchetati, mai mult sau
mai putin discret. Nu a scapat nici femeia de serviciu. Dar nu aveau ce
sa descopere. Nimeni nu a fost erou. Toti au fost inocenti. Si, in cel
mai rau caz, neglijenti. Cu o singura exceptie. Ana Blandiana, care a
scris ceea ce a crezut ca trebuie sa scrie. Poemele ei nu ar fi facut
gaura in cer daca nu ar fi reactionat, atat de violent si atat de
prompt, Comitetul Central. Fiindca tot a avut loc un urias scandal,
Europa Libera a devenit, instantaneu, atenta, astfel incat versurile
Anei Blandiana au fost intens mediatizate pe radio. Au urmat BBC, Radio
France, Deutsche Welle. Ana Blandiana, care deja primise importante
premii nationale si internationale, a intrat, aproape instantaneu, in
atentia intregii lumi.
In acel moment, Partidul Comunist a trebuit sa-si regandeasca
intreaga strategie. Prima miscare a fost de temporizare. Pur si simplu,
s-a asternut tacerea peste intregul caz. Apoi, dupa o vreme, Stelian
Motiu, redactor-sef, a fost destituit, dar numit, destul de repede,
prieten bun fiind cu Nicu Ceausescu, ca publicist comentator la
"Informatia Bucurestiului". Au urmat Dumitru Constantin caruia,
literalmente, "i s-a rupt gatul", fiind plasat la o publicatie despre
care nu auzisem pana atunci. Revista "Protectia Muncii". Abia dupa circa
un an, cei mai multi redactori ai celor doua publicatii studentesti,
"Viata Studenteasca" si "Amfiteatru", au fost imprastiati in sapte zari.
Atunci s-a spus ca trebuie pus capat acestui "cuib de serpi". In ceea
ce ma priveste, am ajuns reporter la Sectia economica a "Informatiei
Bucurestiului". M-am lovit cu capul de sticla. Initial, toti au patit la
fel. Pe termen mediu si lung insa, acest "grav incident" s-a dovedit a
fi salutar. Teribila pepiniera de jurnalisti, creata intr-un spirit nou
in redactiile "Vietii Studentesti" si "Amfiteatrului", imprastiata fiind
in multe alte redactii, a prins radacini pe o arie foarte vasta din
publicistica romaneasca, a facut prozeliti, a lasat urme si s-a pregatit
pentru ceea ce urma sa devina presa postcomunista.
14 noiembrie 1987: Revolta muncitorilor brasoveni
In 14 noiembrie 1987 s-au rasculat muncitorii de pe platforma
industriala Brasov. Initial, totul a pornit de la un banal conflict de
munca. Statul comunist avea deja dificultati legate atat de plata la
timp a salariilor, cat si de onorarea altor drepturi fata de angajati.
Intr-o sectie a uzinei "Steagul Rosu" a izbucnit o asemenea stare de
nemultumire care, s-a propagat cu repeziciune, pe fondul refuzului, din
ce in ce mai larg impartasit, fata de regimul comunist, in general, si
in raport cu dictatura lui Ceausescu, in special. Muncitorii brasoveni,
ca de altfel si muncitorii din celelalte centre industriale ale tarii,
mai dovedeau astfel ceva si anume ca erau informati si deloc insensibili
in raport cu evenimentele din Polonia unde, spectaculoasa miscare
"Solidaritatea", condusa de Lech Walesa, reusise sa obtina succese
notabile, zguduind din temelii regimul. Daca realitatile externe si
realitatile politice erau percepute instinctiv de catre muncitorii
brasoveni, cele interne legate, in special, de mizeria traiului de zi cu
zi, de imposibilitatea de a-si creste in bune conditii copii si de a-si
intretine familiile, erau resimtite direct si dureros.
Si astfel, scanteia aprinsa intr-o sectie a unei uzine brasovene
s-a propagat in intreaga intreprindere si, dupa cateva ore de agitatie,
muncitorii au decis sa porneasca, in mars, prin oras. Dar incotro?
Evident, tot instinctiv, ei au ales ca punct de destinatia simbolistica
puterii comuniste. Primaria si Consiliul Judetean. Doua cladiri
apropiate si plasate in centrul vechi al Brasovului. Pe drum, coloana de
muncitori, la care s-au atasat rapid femei, tineri si chiar copii, a
trecut printr-un proces de maturizare, tot de natura spontana. Daca la
inceput ei cerea paine si caldura, pe parcurs, au inceput sa observe si
sa se exprime in sensul inlaturarii acelor restrictii care ii impiedicau
sa obtine minimul necesar unei vieti decente. Astfel incat, au inceput
sa lanseze sloganuri si impotriva lui Ceausescu si impotriva Partidului
Comunist. S-au cantat, de mai multe ori, acordurile imnului
"Desteapta-te romane!".
Ajunsi in fata celor doua sedii, muncitorii nu au ezitat prea mult.
Au patruns in interior pentru ca paza parca se topise. La fel cum s-a
intamplat in decembrie 1989, atunci cand alti muncitori au ajuns la
portile Comitetului Central. Din acel moment, situatia a devenit
incontrolabila. Masa dezlantuita a patruns in birouri, a distrus o parte
din mobilier, a smuls tablourile de pe pereti, cele mai multe
infatisandu-l, in diferite ipostaze, pe Nicolae Ceausescu, au rupt si au
dat foc la dosare, au aruncat pe fereastra o parte dintre acestea si au
devastat punctele alimentare unde, evident, au gasit produse la care ei
nu aveau acces in mod obisnuit. Ca orice revolta, si aceasta a
degenerat. Abia ulterior au intervenit, in forta, organele de ordine, in
frunte cu Securitatea. Acum puteau demonstra, macar de ochii lumii, ca
ar fi avut loc o actiune de tip huliganic. Dar ce te faci cu faptul ca
la ea participasera chiar muncitori, reprezentatii clasei conducatoare?
Ancheta desfasurata a fost extrem de dificila. Cea vizibila a avut loc
in sala de festivitati a uzinei. In fata unei asa-zise comisii care, de
fapt, era un fel de tribunal ad-hoc, au fost prezentati, rand pe rand,
cei mai multi dintre muncitorii care fusesera depistati drept initiatori
ai actiuni. Multi dintre ei, la capatul unui interogatoriu scurt, au
fost ridicati si transportati la Bucuresti, unde au fost anchetati de
Securitate si de procurori, in stilul cunoscut al epocii. Adica, extrem
de violent. Prin incalcarea, asa cum relateaza toti martorii, a tuturor
normelor de drept, inclusiv a normele de drept socialist.
Ancheta a continuat mult timp, inclusiv in mediul studentesc din
Brasov, pentru ca, in finalul acestei actiuni de protest, s-au alaturat
si unii dintre studenti, iar altii, in zilele urmatoare, au incercat, la
randul lor, o revolta prin care se solidarizau cu muncitorii brasoveni.
Au fost tiparite cu acest prilej si manifeste. Cand dupa trei zile m-am
deplasat la Brasov, trecand si prin complexul studentesc, am putut
constata ca toate strazile erau intesate de securisti in civil,cei mai
multi dintre ei renuntand la orice fel de discretie si manifestandu-se
ca atare. Adica, avand comportamentul unor adevarati stapani. In zona
respectiva, ei erau dirijati de un barbat imbracat, de jos pana sus, in
haine de piele neagra. Multi dintre activistii politici din Brasov si-au
pierdut atunci functiile. Incepand de la cei de pe platforma
industriala si, continuand, cu activistii Consiliului Judetean
Evenimentele de la Brasov nu au ramas fara urmari la nivel national
si international. In zilele si noptile urmatoare, "Desteapta-te
romane!" s-a cantat pretutindeni in Romania. Este adevarat, inca in
casele oamenilor. S-au aprins lumanari si s-au rostit rugaciuni pentru
muncitorii brasoveni. Grupuri de dizidenti, atatia cati existau in
Romania la acea data, s-au activat, multi dintre reprezentantii acestora
mergand la fata locului si desfasurand investigatii discrete, pe cont
propriu, materializate prin scrisori si relatari care erau trimise
afara. In acest fel, putem spune ca in acele zile s-a manifestat intr-un
mod specific ceea ce am putea numi, dupa decenii de intuneric comunist,
presa cu adevarat independenta. Pentru ca ce erau altceva aceste
informari pe teren, redactarea acestora intr-o forma coerenta si
convingatoare si expedierea lor peste granite in vederea publicarii,
decat o forma de manifestare a presei libere, asa cum este ea descrisa
in manual? Ulterior, vorbind cu mai multi jurnalisti care au devenit
cunoscuti dupa 1989, militand pentru o democratizare rapida a Romaniei,
am constatat ca, intr-un fel sau altul, ei se informasera, direct sau
din surse apropiate, asupra respectivelor evenimente si ca, in functie
de mijloacele pe care le-au avut, au reactionat, incercand sa faca cat
mai cunoscuta revolta de la Brasov.
Asa s-a facut ca posturile de radio din strainatate au putut
relata, pe larg si cat se poate de exact, evenimentele si evolutia lor. O
mentiune speciala voi face aici, in legatura cu una dintre cele mai
interesante figuri ale ultimelor decenii, scriitorul Mircea Popa,
denumit de catre unii, din nevoia de a-l discredita, "Mircea Popa,
KGB-istul". Ii voi consacra acestuia un capitol distinct. Dar pana
atunci, ma vad silit sa consemnez faptul ca el s-a deplasat la Brasov
imediat dupa declansarea revoltei, documentandu-se temeinic, asumandu-si
riscuri pentru a face asta, punand totul pe hartie si trimitandu-si
relatarile in strainatate. Este adevarat ca una dintre destinatiile
depeselor sale erau liderul sovietic Gorbaciov. Si asta pentru ca,
Mircea Popa credea si, intr-o oarecare masura, avea dreptate, ca
liberalizarea in Romania putea veni si de la Moscova. Din acest motiv si
nu numai, i s-a pus pecetea de KGB-ist.
Una peste alta, revolta de la Brasov a suscitat un interes atat de
mare si a provocat un seism atat de puternic in constiinta nationala
incat, toti acei jurnalisti, mai mult sau mai putin duplicitari ai
epocii Ceausescu, persoane din ultimul val, mai ales, care in mod
constient sau subconstient incercau sa faca, asa cum puteau, o presa cat
de cat decenta, au trecut printr-un examen de constiinta extrem de
riguros si, din aceasta perspectiva, se poate afirma ca evenimentele din
orasul de la poalele Tampei au marcat inceputul unui proces de
despartire a apelor.
"Scrisoarea celor sase"
Asupra "Scrisorii celor sase" ma voi referi extrem de succint. Au
fost lideri ai Partidului Comunist, trecuti pe linie moarta de catre
Nicolae Ceausescu si, acestia au protestat printr-o scrisoare, apreciata
ca fiind extrem de curajoasa, impotriva dictaturii secretarului general
al Partidului Comunist Roman. Ei au facut o analiza riguroasa a
regimului, asa cum ajunsese el, pe care au reusit sa o strecoare in
strainatate, prin intermediul unei ambasade occidentale. Liderul celor
sase a fost Silviu Brucan, fost nomenclaturist, expediat, undeva in zona
recuzitei comuniste, de catre Nicolae Ceausescu, pentru ca Brucan, asa
cum au fost si ceilalti semnatari – Alexandru Barladeanu, Corneliu
Manescu, Grigore Raceanu, Constantin Parvulescu, Gheorghe Apostol – era
considerat drept un om fidel Moscovei. Si asta, intr-o perioada in care
Ceausescu se lupta sa-si afirme nationalismul si independenta fata de
Uniunea Sovietica.
Dar "Scrisoarea celor sase", din mai multe perspective, a avut
efecte profunde si asupra evenimentelor care au urmat, inclusiv a celor
care vizeaza lucrarea de fata. Presa de atunci, presa libera de atunci,
si ma refer, in special la posturile de radio din strainatate, care li
se adresau romanilor, a avut, prin gestul celor sase, un nou tip de
munitie pe care o puteau utiliza impotriva regimului Ceausescu. Si
"Scrisoarea celor sase" a influentat – nici nu se putea altfel - in mod
pozitiv, constiinta unor gazetari. Inclusiv sau, in special, a acelor
gazetari care doreau o schimbare, dar nu in consens cu presa
occidentala, ci cu noua linie dictata de la Moscova.
In al doilea rand, "Scrisoarea celor sase" este importanta pentru
ca modul in care ea a fost pentru prima data citita, de un redactor al
Sectiei romane de la BBC, demonsteaza ca mana lunga a Securitatii
ajunsese pana in interiorul redactiei de la Londra, iar dovada ca asa
stau lucrurile este simpla. "Scrisoarea celor sase", in prima ei
lectura, a fost cenzurata. Chiar din interiorul BBC. Ancheta facuta
ulterior de serviciile secrete ale Marii Britanii a demonstrat acest
lucru si, cu certitudine, autoritatile au luat masurile cuvenite, dar cu
discretia binecunoscutul "perfidului Albion".
"Scrisoarea celor sase" survine dupa si trebuie pusa intr-o
necesara antiteza cu "Miscarea Paul Goma". Aceasta, cu o amplitudine
uriasa, mai ales pentru anii 1970, avand in epicentru un cunoscut
scriitor care a facut puscarie politica, a coagulat in jurul sau un
numar mare de aderanti, dintre care numai cativa s-au lasat
identificati. A avut un larg ecou in presa externa, intrucat milita
pentru drepturile omului si, in special, pentru libertatea presei. A
fost suta la suta o miscare nationala, neinfluentata de Moscova. Un alt
remarcabil eveniment de revolta care a influentat presa.
Papusa nazdravana a doamnei Doina Cornea
Un act de dizidenta care a provocat un veritabil seism in
societatea comunista, generand frisoane in randurile nomenclaturii si
securitatii, a fost faimoasa "Scrisoare a Doinei Cornea". Dizidenta de
la Cluj a reusit sa-si trimita scrisoarea deschisa ascunsa intr-o papusa
artizanala. Textul incendiar a fost insistent citit la "Europa Libera"
si celelalte posturi de radio din exil si a avut efecte semnificative
asupra constiintei publice si, implicit, asupra evolutiei ulterioare a
unor gazetari.
Grupul "Romania Libera" bulverseaza Securitatea si Sectia de presa a CC al PCR
Despre cazul "Romania Libera" s-a mai scris. Si se va mai scrie.
Probabil, atunci cand toate arhivele vor fi desecretizate, vom afla mai
multe. Sper, din tot sufletul, sa nu avem mari surprize. In ce sens? Voi
explica in cele ce urmeaza. In 1988, mai intai lumea gazetareasca a
Romaniei si, apoi, intreaga opinie publica, au fost zguduite de un
veritabil curent voltaic. Un grup de jurnalisti de la "Romania Libera"
incercase, dar fusese surprins in ultimul moment de catre Securitate, sa
tipareasca un ziar ilegal. Care se numea tot "Romania Libera". Un ziar
in ziar. In interiorul ziarului "Romania Libera" erau pregatite mai
multe pagini prin care cativa jurnalisti extrem de curajosi isi exprimau
protestul lor si al cetatenilor Romaniei fata de regimul comunist, de
excesele acestuia, de gravele atingeri care erau aduse drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului. Acest ziar in ziar fusese indelung
redactat, corectat de catre autori si cules in plumb. La acea data
culegerea unui ziar nu era electronica, nici nu se baza pe vreun proces
de fotocopiere, ci se executa la linotip. Linotipul era un soi de
masina de scris, in care era introdus textul, literele acestuia fiind
turnate in plumb si fiind inversate sub aspect grafic. La fel cum
inversate erau cuvintele, randurile etc. Linotipistii erau veritabili
artisti ai tipografiilor, care stiau nu numai sa introduca textul venit
din redactie in masina numita linotip, ci si sa citeasca textul invers
si sa-l corecteze, din mers, in aceasta forma. Urma paginatorul care, si
el, potrivea textele tot invers, dupa sistemul in care isi facea
insemnarile Leonardo da Vinci. Urma sa fie trasa in tus prima proba – se
numea perie – pe o pagina in formatul viitorului ziar pe care, apoi,
erau facute, in cateva randuri, corecturi. Dupa ce se aprecia ca aceste
pagini erau corectate suficient, ele ajungeau, din nou, in redactie,
unde erau citite si, din nou, verificate de catre redactori, sefi de
sectie, capul limpede al ziarului – care erau un fel de cenzor ad-hoc -,
conducerea ziarului, dupa care paginile si articolele mai sensibile
ajungeau si la editor. In cazul "Romaniei Libere", aceste pagini erau
citite de cineva de la Consiliul National al Frontului si Educatiei
Socialiste. Abia dupa ce se primea "bun de tipar", rotativa putea fi
pusa in miscare. Dupa care, ziarul tiparit mai era o data verificat la
iesirea din rotativa si, apoi, era preluat spre difuzare.
Am descris procedeul de mai sus, care era extrem de greoi,
necesitand un efort infinit mai mare decat astazi, cand procedurile de
tiparire a presei sunt ultraperfectionate si cand presa scrisa este,
iata, in mod paradoxal, pe care de disparitie, pentru ca cititorul sa
poate intelege cat de complicat a fost ca grupul dizident de la "Romania
Libera" sa poate depasi toate aceste bariere. Practic, Securitatea nu a
aflat decat in ultimul moment ceea ce se pregatea si a putut interveni
doar in penultimul stadiu, cel al intrarii ziarului ilegal in rotativa.
Pana atunci insa, intregul proces a fost rezultatul unei conspiratii
extrem de atent pusa la cale. Capul acestei miscari a fost Petre Mihai
Bacanu. Cei care ulterior anului 1989 au incercat sa-i manjeasca
imaginea, intrucat Petre Mihai Bacanu s-a dovedit a fi un dusman
inversunat al comunismului, fie el si reformat, cosmetizat, transformat
in FSN si asa mai departe, au utilizat un argument extrem de pervers.
Care prinde la romani. Si anume ca, Petre Mihai Bacanu ar fi fost un
agent KGB. Fie si doar agent de influenta. Ca el ar fi fost dirijat de
la Moscova. Prin intermediul unui ziarist al agentiei de stiri sovietice
pe care, intr-adevar, il cunostea si cu care se intalnise de cateva
ori, supravegheat fiind de catre Securitate. Numai ca intreaga conduita a
lui Petre Mihai Bacanu, avuta pana in prezent, dovedeste contrariul.
Ziaristii care au participat la aceasta formidabila operatiune,
care ar fi putut sa nu fie descoperita de catre Securitate, au fost:
Anton Uncu, Mihai Creanga, Stefan Maier si Mirela Roznoveanu. Lor li
s-au adaugat oameni din personalul tipografic, care au lucrat in
ilegalitate alaturi de acesti jurnalisti si care, si ei, merita tot
respectul contemporanilor si al posteritatii. Dovada ca lucrurile au
mers extrem de departe este ca ziarul ilegal "Romania Libera", confiscat
in acel an de catre Securitate, a putut fi recuperat dupa 1989 si
exemplarul original se afla astazi, la New York, in Muzeul Libertatii
Presei. Odata descoperit complotul, reactia autoritatilor a fost pe
masura. Toti cei implicati au fost pusi in lanturi, dusi in celulele si
camerele de tortura ale Securitatii si anchetati la sange, in vederea
obtinerii probelor necesare condamnarii lor la moarte. De altfel, Petre
Mihai Bacanu, in 22 decembrie 1989, moment in care a fost pus in
libertate, se afla intr-una dintre celulele condamnatilor la moarte,
"vecin" cu fostul diplomat Mircea Raceanu, care era deja condamnat la
moarte pentru spionaj in favoarea Statelor Unite si isi astepta aducerea
in fata plutonului de executie. Destinul acestor ziaristi eroi, dupa
1989, se ridica, asa cum se va vedea, la aceeasi inaltime morala si
profesionala. Sunt oameni care traiesc demn si verticali pana la
sfarsit, asumandu-si riscuri in numele libertatii si dupa decembrie
1989.
Cazul "Romania Libera" a zguduit lumea jurnalistica din Romania, a
determinat un numar extrem de mare de mini-revolte, un numar si mai mare
de procese de constiinta al unor gazetari si a creat o adevarata
furtuna in plan international. Reprezentatii statelor occidentale si ai
organizatiilor din lumea intreaga, care aveau drept obiect de activitate
apararea drepturilor omului, s-au pus in miscare pentru salvarea de la o
executie capitala a ziaristilor de la "Romania Libera". Dupa 1989, nu
intamplator, acesti jurnalisti s-au aflat, din nou, in epicentrul
atentie publice interne si externe, luptand pentru lichidarea
institutiilor de tip comunist, transformandu-se intr-un cenzor pozitiv
si extrem de activ al derapajelor FSN si ale regimurilor Iliescu – sub
primul mandat si jumatate – si dezvaluind, cu duritate si in mod
consecvent, abuzurile Securitatii si tentativele Securitatii de a se
insinua in noile structuri ale puterii. Multi jurnalisti romani au
incercat sa urmeze exemplul grupului de la "Romania Libera", eu
numarandu-ma printre acestia. A fost cel mai impresionant eveniment al
istoriei recente din lumea presei cu care, pe buna dreptate, oameni de
condei din Romania se pot mandri.
In mod special despre Mircea Popa
Acest personaj la care ma refer, in mai multe randuri, in lucrarea
de fata, a devenit cunoscut in Romania prin anii ’70, cand impreuna cu
alti cinci poeti si scriitori, membrii ai Uniunii, au recurs la o forma
de protest absolut neobisnuita dar, probabil, singura posibila in acele
circumstante. Au declansat in curtea Uniunii Scriitorilor o greva a
foamei, in semn de protest politic. Numai ca, pentru a nu se expune prea
mult, ei si-au motivat gestul nu in sensul luptei impotriva ideologiei
comuniste, ci intr-un sens diametral opus. Si anume ca, intr-un stat
comunist nu sunt lasati sa scrie si sa publice poezie si proza
comunista. Autoritatile au fost facute knockout. Knockout tehnic. Cum sa
raspunzi ca stat comunist unei asemenea acuzatii? Demonstratia a fost
atat de "speciala" incat, aproape instantaneu, presa internationala a
transmis si a comentat stirea.
Mai marii partidului si ai Securitatii au fost, literalmente, mai
multe zile, paralizati. Pana cand, in fine, au procedat in forta. I-au
ridicat pe cei sase protestatari cu dubele si, dupa ce i-au tinut, un
timp, in beciurile Militiei, fiecare dintre ei a primit cate un post de
director de un cinematograf in Bucuresti. De fapt, protestul fusese
generat de faptul ca Ceausescu, pentru a mai taia din aripile artistilor
tineri, care incepusera sa comenteze mult prea liber politica PCR, a
cerut Uniunii Scriitorilor sa anuleze un fond special prin care erau
stimulati poetii si scriitorii debutanti.
In calitate de director al cinematografului "Miorita", Mircea Popa a
generat o noua magie. In acelasi stil. A inceput sa prezinte un ciclu
de fine, capodopere ale cinematografiei sovietice, inclusiv filme mai
noi, din perioada Perestroika, care erau comentate la scena deschisa de
intelectualii de marca invitati anume in aceste seri culturale, care
faceau sali arhipline. Din nou, Securitatea si PCR au fost lovite in
plex. Cum sa te opui unei asemenea serii de manifestari? Care erau
urmarite, cu sufletul la gura, de intelectualitatea capitalei. Intrucat
capacitatea cinematografului "Miorita" devenise prea mica, Mircea Popa a
avut indrazneala sa propuna sectiei de propaganda a municipiului
Bucuresti ca asemenea manifestatii culturale, insotite de dezbateri, sa
poate fi organizate si pe platformele industriale ale capitalei. O
indrazneala de neimaginat in epoca. In aceste conditii, Securitatea,
dupa o lunga deruta si dupa ce supraveghease inutil sute de persoane, a
recurs, din nou, la o solutie de forta, interzicand, pur si simplu,
continuarea serialului de dezbateri si filme ale cinematografiei
sovietice. Intamplator sau nu, o parte dintre artizanii evenimentelor
din decembrie 1989, unul dintre acestia fiind conferentiarul N.S.
Dumitru, se numarau printre clientii permanenti ai dezbaterilor de la
"Miorita".
Ziarul ilegal "Libertatea"
Hartia speciala utilizata pentru tipar fusese furata de la Ambasada
Spaniei, de sotia lui Mircea Popa, iar masina de scris, cu ajutorul
careia perforam literele, era neinregistrata. Tusul tipografic il
procurase Mircea Popa cu "discretie" de la o tipografie. Si tipaream cu
ajutorul facaletului mamei, invelit intr-un burete subtire si impregnat
cu tus. Prisoasele – hartia de tipar ramasa disponibila – le utilizam
pentru manifeste. Dupa cel de-al doilea numar, sesizand o intensificare a
urmaririi mele si punand-o in relatie cu aceasta activitate ilegala, am
hotarat, impreuna cu Mircea Popa, sa suspendam tiparirea "Libertatii"
si sa distrugem probele. Eu am ars tot, mai putin facaletul mamei, pe
care l-am ascuns atat de bine incat nu am mai reusit sa dau de el pana
in 1992. Mircea Popa nu s-a indurat sa distruga ziarul "Libertatea", asa
ca a pastrat doua exemplare, ascunzandu-le acasa, in propria
biblioteca. Unde au fost gasite de Securitate cu ocazia unei perchezitii
in 16 decembrie 1989, cand Popa, aflat pe lista neagra a Securitatii, a
fost umflat si aruncat in celula in care era detinut, in calitate de
condamnat la moarte, Mircea Raceanu. Alaturi, intr-o alta celula, tot la
Rahova, se chinuia Petre Mihai Bacanu, care fusese arestat impreuna cu
regretatul Anton Uncu, Mihai Creanga si altii, dupa ce fusesera
surprinsi in tentativa de a tipari o "Romanie Libera" anticomunista.
Dupa caderea lui Ceausescu, Mircea Popa a reusit sa recupereze, cu
stampilele Securitatii cu tot, cele doua exemplare ale "Libertatii". Pe
care le-am reprodus, de altfel, si intr-un numar din decembrie 1989 al
primului ziar al revolutiei romane caruia i-am dat numele de
"Libertatea". Publicatia a fost lansata pe piata in 22 decembrie 1989,
imediat dupa fuga lui Ceausescu. Am fost initiatorul acestui proiect,
impreuna cu cativa colegi. Daca mai este necesara vreo dovada a
schizofreniei si ineficientei sistemului comunist, atunci aceasta este
simplul fapt ca nu am fost prinsi.
Urmareste BZI.ro pe FACEBOOK.COM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu