Începe China (China - ziua 0)

O destinaţie îndepărtată şi totuşi, din ce în ce mai căutată. În ultima vreme aud tot mai multe poveşti despre China. Şi bune şi rele. Unora le-a plăcut şi s-ar mai întoarce oricând, alţii în schimb nici nu vor să mai audă de China.

Oare cum va arată China pentru noi? Pentru mine şi Şerban. Eu cred că totul ţine de locul ales, de percepţie, gusturi şi aşteptări. Toată excursia asta o să înceapă pe 12 septembrie 2011 şi o dureze o lună. O să mergem întâi în Shanghai (în traducere "pe mare"), un oraş modern, dar stilat, leagănul primei colonii britanice, marcat de marile puteri ce l-au stăpânit, pe lângă englezi, de francezi, americani şi japonezi şi construit pe spatele comerţului cu opiu. O să ne plimbăm pe Bund (în traducere "debarcader nămolos") să vedem vechea faţă a oraşului, împânzit de arhitectură europeană şi noua sa faţă în Pudong, plin de hoteluri moderne şi luxoase şi instituţii financiare. De asemenea, o să mergem la muzeul Shanghai, un loc elegant ce găzduieşte o colecţie impresionantă de artă chinezească şi antichităţi.

Abia aşteptăm să descoperim şi cartierul vechilor chinezi, un talmeş-balmeş aglomerat de magazine cu suveniruri şi antichităţi, temple, printre care cel mai cunoscut este Templul lui Buddha de Jad şi alte cartiere pitoreşti, cum ar fi fosta concesiune franceză, unde de altfel o să şi stăm.

După ce o să stăm câteva zile în Shanghai o să mergem apoi în zona de sud-vest, cu avionul. De altfel o să folosim avionul de mai multe ori în această călătorie, pentru că distanţele sunt enorme, de mii de kilometri. Nu o să fie suficient însă, va trebui să folosim şi trenul şi autobuzele ca să ne deplasăm pe distanţe mai scurte.

Am ţinut neapărat să mergem în sud-vest pentru că, din câte am citit, este zona cea mai colorată a Chinei, plină de culturi minoritare şi de un peisaj ireal. Câteva dintre locurile în care o să stăm, Yangshuo, cu formaţiuni muntoase carstice, Dali, cu minorităţile Bai şi Yi, Lijiang, căminul străvechii comunităţi Naxi, sunt pe o lista de locuri care trebuie neapărat vizitate în China. Alte locuri în care o să ne aventurăm sunt Zhongdian, aşa numitul Shangri-La, Sanjiang, cu sate fortificate construite de minoritatea etnică Dong, Longsheng, cu terase de orez sub formă de spinare de dragon şi Guangzhou, numit şi Canton, al treilea oraş ca mărime din China şi locul de unde vom zbura înapoi spre casă.

Ne-am pregătit singuri toată expediţia din China, am rezervat singuri hotelurile, biletele de avion şi de tren, până şi traducătorii de care o să avem nevoie ca să înţelegem mai bine cultură locală. Pentru cei ce vor să repete figura o să scriem mai multe detalii pe parcurs. A durat cam 2 săptămâni de agitaţie pe net şi skype cu China dar a meritat din plin. Iniţial apelasem la o agenţie care vinde pachete personalizate, care însă ne-au ajutat să ne dăm seamă că ne putem descurca şi singuri, iar fără ei am redus costurile cu 50%. Să vedem însă şi ce găsim la faţă locului...

Pe data viitoare...

În sfârşit în China! (China - ziua 1)

După multe multe multe ore de zbor, cu un somn chinuit strecurat între cina de la ora 2 noaptea - ora României, micul dejun de la 8 dimineaţă şi câteva filme, am ajuns în Shanghai. Primul lucru după ce am coborât din avion a fost să ne repezim să cumpărăm nişte yuani, ca să avem cu ce plăti taxiul până la hotel. După ce am luat bagajele şi am trecut de control, am realizat că schimbasem cu probabil cel mai prost curs din China, dar noroc că n-am schimbat decât 50 dolari.

Ieşind în sala de aşteptare am fost întâmpinaţi de o mare de chinezi, fiecare agăţat de câte un cartonaş cu numele cuiva şi toţi cu ochii aţintiţi avid în ochii noştri. La câţi erau, la noi ai fi putut crede că participă la o manifestaţie. În sfârşit, n-am plecat bine spre staţia de taxiuri şi imediat apare prima încercare de păcăleală, în persoană unei taximetriste care a încercat să ne convingă că ne duce ea mai ieftin şi mai repede decât dacă mergem la coadă. De data asta, după autopăcăleala de mai devreme, am fost pe fază şi am refuzat-o, ca să aflăm ulterior că ne-ar fi luat de vreo 3 ori mai mult decât am plătit noi în final.

Hotelul, New Westlake Hotel, se află în fosta concesiune franceză, un mic boutique hotel, care păstrează încă piese de mobilier, şi pe alocuri şi mirosul, din epoca de glorie demult apusă, avem până şi un şemineu în cameră, probabil cea mai chic cazare pe care o s-o avem pe aceste meleaguri.

Odată cazaţi şi împrospătaţi, ne-am îndreptat spre cel mai aproape magazin Apple din zonă pentru a pune mâna pe un iPad, pe care l-am luat cu 35% mai ieftin faţă de România. Strada pe care se află, şi singura de altfel pe care am reuşit s-o străbatem în cele 3 ore petrecute prin oraş, era plină de magazine, cu mărci foarte cunoscute, atât de ceasuri şi bijuterii cât şi de haine. Oare or fi adevărate sau nişte fakeuri foarte bine făcute?

Cel mai mare era complexul Hongkong Plaza, format din două corpuri de clădiri de-o parte şi de alta a străzii, unite printr-un culoar aerian, ce conţinea atât un imens Apple Store, cât şi un uriaş magazin Cartier.

Obosiţi şi lihniţi, ne-am oprit să mâncăm în primul local ce ne-a apărut în cale, Original Shanghai Dishes, care ne-a cam bulversat cu meniul de la intrare, scris în întregime în chineză, dar mâncarea a fost foarte bună şi ieftină, cam 50 lei pentru amândoi, cu tot cu două beri nelocale.

Cam atât pentru primele ore din Shanghai, Şerban şi-a mai căutat o baterie de rezervă pentru camera foto, dar de mâine trecem la lucruri mai serioase...

P.S. În clipa în care am început să scriem am constatat ceea ce auzisem de la alţii şi anume că accesul la diverse siteuri este restricţionat pe aici, aşa că o să postăm prin email. Sper să meargă...

Pe data viitoare...

Cum să ridici moralul lui Jiayu Hu (China - ziua 2)

Ce poţi face când eşti unul dintre miile de chinezi veniţi în Shanghai în căutarea unei slujbe mai bună, dar nu găseşti nimic pentru că eşti tânăr, n-ai experienţă şi concurenţa e mare?

Îţi iei un caiet şi rogi trecătorii, în special străinii, să-ţi scrie câte ceva, ce vor ei, ceva care să te ajute să-ţi ridice moralul şi să-ţi întărească încrederea în ţine şi poate aşa îţi găseşti şi ceva de lucru. Cel puţin aşa făcea Jiayu Hu azi dimineaţă când l-am întâlnit noi, venit de ceva vreme din provincia Guanxi pe care o s-o vizităm şi noi. Aşa că i-am scris şi noi ceva şi i-am urat baftă.

Am folosit prima dată metroul astăzi şi după ce am reuşit cu greu să ne luăm bilete, luptându-ne cu un meniu care nu stătea decât câteva secunde în engleză apoi fuga înapoi în chineză, am intrat întâi la linia greşită, ca apoi să aflăm că, deşi ne bucurasem că metroul era aproape de hotel, linia care ne trebuia nouă era la câteva străzi distanţă.

Apoi am fost să vizităm Shanghai Museum, cel mai reprezentativ muzeu din China, cel puţin aşa zice ghidul. Prima galerie vizitată şi cea care ne-a plăcut cel mai mult a fost cea a bronzului, cu piese din secolele 3-18 Î.C. După câte vase de vin erau pe acolo, se pare că îndrăgeau tare mult această licoare chinezii antici, deşi noi nu am îndrăznit încă să încercăm varianta ei actuală. Apoi am trecut destul de repede peste sculptură, cu zeci de variante de Buddha şi caligrafie, unde păcat că n-am înţeles mai nimic, dar le-am admirat grafica. La sigilii am fost uimiţi câte lucruri se pot grava pe un obiect atât de mic şi cum au reuşit să ridice un obiect utilitar la nivel de artă.

Pe urmă ne-am plimbat în sfârşit pe Bund, locul de promenadă cel mai vestit din tot Shanghaiul, de-a lungul răului Huangpu, unde era o buluceală de nedescris, încât nici la balustradă să privesc apa n-am reuşit să ajung cu una cu două. Se întunecase, iar impresionantele clădiri istorice de pe partea noastră şi cele noi de pe partea cealaltă erau îmbrăcate în zeci de lumini care mai de care mai sclipitoare, încât nici nu-i de mirare că atrăgeau atâta mulţime, care parcă se zbătea ca nişte fluturi de noapte în jurul becului.

Când am plecat de acolo să căutăm un restaurant am avut senzaţia că s-au stins luminile din restul oraşului, până când am găsit o stradă plină de restaurante, unde ne-a fost destul de greu să alegem unul.

Şi până la urmă am ales unul de mare soi. Mai întâi ne-au adus 2 meniuri, unul cu poze şi cu explicaţii în chineză, altul cu explicaţii în engleză şi chineză, dar fără poze. Am zis că nu contează prea tare, comandăm după poze, după cum arată. După ce am răsfoit puţin meniul cu poze, i-am zis lui Şerban într-o doară să se uite puţin la explicaţii, pentru că nu-mi dau seama exact care e puiul. Când s-a uitat, surpriză, am descoperit că există şi feluri de mâncare cu... CÂINE (braised dog meat in clay pot)!!! Deşi nu mai mâncasem nimic de dimineaţă şi era 6 seară, am avut câteva clipe o lipsă bruscă de apetit. Încercând să trec totuşi peste această senzaţie, am renunţat complet la meniul cu poze şi am trecut la cel scris.

Bună alegere! Trecând peste câine, melci, broască ţestoasă şi şarpe, am comandat pui picant şi raţă prăjită. Mai întâi a venit puiul. Ei bine, picant e puţin spus. Noi credeam că ne place mâncarea picantă, dar puiul asta avea atâţia ardei iuţi câţi ne-ar ajunge pentru un an întreg! După aceea ne-au adus nişte porţii uriaşe de orez şi de tăiţei, deşi eu aveam în cap nişte castronaşe mici cu mâncare care se învârt printre meseni, dar se pare că ori am greşit locul, ori comanda... Şi finalul! Aţi încercat vreodată să mâncaţi o rată întreagă cu beţigaşe chinezeşti? Puţin tăiată, e adevărat, dar totuşi, toată raţa. Ei bine, noi a trebuit să încercăm, pentru că nu aveam la îndemână decât beţigaşe şi linguri. De mâine ne-am propus să împrumutăm o furculiţă de la micul dejun pentru orice eventualitate.

Animal de casă sau mâncare!? După faza de la restaurant ar putea fi orice... Din fericire în cazul de faţă domnul încerca să îl dea ca pet.

Apropo de micul dejun, Şerban n-a vrut să se abată de la reţetele locale nici la acest capitol, aşa că şi-a comandat nişte fierturi incerte, pe care însă stomacul lui nu s-a lăsat convins să le accepte. De mâine trece la chestii continentale.

Şerban: Nu m-am putut abţine să nu fur cadrul cu aceşti drăguţi paznici de la muzeu...

Pe data viitoare...

La Moscova! (1)

V-aţi gândit vreodată cum ar fi fost să vă naşteţi în alt colţ de lume? Cu alţi părinţi, alte întâmplări, alte obiceiuri? Cât din 'voi'-ul de astăzi s-ar mai fi simţit? Cum v-ar fi influenţat locul?

Stau în Piaţa Roşie din Moscova şi privesc oameni. E uşor să recunoşti fizionomiile ruşilor. Li se citeşte pe feţe o candoare, au un amestec de infantilitate, în cele mai simpatice forme şi expresii, cu o rigiditate aproape de nepătruns, de neclintit, de nestrămutat. Pare că nimic, nimic nu-i mişcă, că orice le-ai arăta mai rău, ei au văzut şi mai şi. Peste toate acestea adăugaţi un aer melancolic ce se traduce uneori în ochi printr-o tristeţe uitată în vreun colţ de minte, puţină blajinitate şi gata, avem o schiţă, un soi de portret robot sub un smoc de păr de cele mai multe ori aspru şi deschis la culoare. Feţele le sunt late, e ca şi cum au crescut cât au vrut ele pentru că spaţiu a fost destul.

Cred că dacă ruşii nu au niciun fel de grijă sau problemă cu ceva, ei bine, 'ceva'-ul acela este spaţiul.

Aici totul e mare. Trenurile sunt mai late, şoselele nu se lasă nici ele mai prejos, trotuarele, clădirile sunt şi ele mari, până şi băncile sunt mai lungi şi mai late. Totul e mare. Şi între toate lucrurile astea mari e destul de mult spaţiu. Şi în tot spaţiul ăsta pluteşte parcă un iz de vodcă. Nu se percepe olfactiv, îl simţi mai degrabă în priviri.

Mă aşteptam ca oamenii de aici să fie mai zgomotoşi dar nu sunt. Nu până acum cel puţin. Turiştii sunt mai guralivi, ei, locuitorii, nu. Se poartă ca şi cum ar avea o informaţie vitală pentru omenire şi ceva îi împiedică să sufle vreo vorbă, au avut o perioadă în care au suferit puţin pe tema asta, iar acum s-au resemnat şi poartă cu mândrie urmele pe chip.

Nu prea se vorbeşte engleza. Oamenii din faţa ta nu înţeleg nimic din ce le spui, n-au nici cea mai mică idee, parcă nici gesturile nu le înţeleg. E ca şi cum ai vorbi cu reflexia ta mai blondă din oglindă care uneori arată sporadic şi câte o iniţiativă a vreunui gest independent care, întâmplător, te ajută. Îmi imaginezi că e destul de similar cu ţările asiatice, doar că acolo se mai adaugă şi stresul senzaţiei că au şi ochii închişi.

Un lucru e sigur: ori faci ca rusul ori nu faci deloc. Nu există cale de mijloc, nu-i interesează argumente, păreri sau alte asemenea. Pe stradă e foarte multă poliţie şi din când în când vezi şi uniforme ce par ale armatei. Şi uite-aşa gândul mi se duce la însoţitorii de zbor de astăzi. Toţi băieţi. Toţi frumoşi şi extrem de serioşi. Părea că au terminat anul acesta liceul şi până să susţină examenul la facultate lucrează puţin la Aeroflot. Dintre toate instructajele de siguranţă pe care le-am văzut, şi mi-a fost dat să văd câteva (unele dintre ele de-a dreptul hilare; dacă zburaţi vreodată cu Cyprus Airways pregătiţi-vă aparatele de filmat), la Aeroflot pot spune că am asistat la cel mai scurt, precis şi bine coregrafiat dintre toate. Nu numai că mâinile erau ridicate constant în aceleaşi poziţii, la aceeaşi înălţime, etc, dar totul se petrecea exact în acelaşi timp. Armată.

A, încă ceva, ruşilor le place roşul sau dacă nu le place, clar manifestă o puternică inerţie a culorii. Arhitectura oraşului epatează în grandoare, înţeleasă diferit de diferitele regimuri ce au construit edificii pe teritoriul moscovit. Nu e ceva ostentativ totuşi. Cumva liniile se îmbină firesc. Aşa sunt ei. Au un prea plin de emoţii, de trăiri, trăiesc un tumult pe care-l exprimă grandios.

Am citit mult despre Rusia când îmi pregăteam rolul de licenţă din anul patru de la Casandra. Anul final al secţiei de actorie a UNATC, pe vremea mea, se întâmpla la Studioul de Teatru Casandra, unde experimentai regimul de teatru cu bune şi cu rele. E o perioadă de care îmi aduc aminte cu drag şi parte din amintirile grozave pe care le am se datorează colegilor alături de care am lucrat pentru spectacolul Trei surori (AP Cehov). Jucam pe atunci Tuzenbach şi mă frământa realitatea personajului. Privind înapoi aş putea spune că eram uşor prea implicat în descoperiri când regizorul nu punea vreun accent pe personajul meu şi că, poate, ar fi fost mai înţelept să mă preocup mai mult de partea social-business a meseriei.

Cel mai probabil vă întrebaţi de ce vă povestesc lucrurile acestea. Răspunsul nu e foarte complicat, iată că după nişte ani, îl port pe Tuzenbach cu mine la Moscova. Şi mă amuză asta, mă amuză pentru că după zeci de spectacole şi repetiţii în care am auzit "la Moscova, la Moscova!", astăzi am ajuns la Moscova. În sfârşit.

Un alt motiv pentru care m-am gândit să va scriu este că, dinainte să înceapă, călătoria asta s-a dovedit a fi o aventură. Mâine vă povestesc cum am luat viza şi tot mâine o să vă spun ce-am mai descoperit din oraş. Unul dintre lucrurile pe care vreau să le fac este să mă plimb cu metroul. Da, la Moscova, staţiile de metrou merită vizitate.

La Moscova!

(Moscova, 1 august, 2015)

La Moscova! (2)

Vreau să vă scriu câte ceva despre iubire. Pentru că în oraşul ăsta cu puternic miros de comunism am descoperit într-o zi mai multe manifestări de iubire decât mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Vă spuneam ieri despre cum mi se pare mie că sunt ei, ruşii. Aşa sunt, exact aşa cum am scris. Şi tocmai de aceea parca te surprinde mai tare când îi vezi afectuoşi. Au o lumină, au o candoare, oamenii ăştia sunt o poezie. Au un fel anume de a se proteja unul pe celălalt, de a avea grijă chiar şi atunci când nu fac nimic. Îi vezi pe străzi, în parcuri iubindu-şi partenerii de viaţă şi adorându-şi cu un aer uşor morocănos copiii.

Astăzi am vizitat Universitatea din Moscova, o clădire-gigant care, dacă am fi în Trilogia Stăpânul Inelelor ar fi un fel de Mordor. În faţa ei se aşterne un tărâm de asfalt presărat din loc în loc cu ghivece mari de beton în care sunt flori colorate. E un soi de pietonală pătrată, un fel de lan de piatră care se încheie în celălalt capăt cu o privelişte de sus a restului oraşului unde, se pare, toate miresele din oraş vin să-şi facă fotografii. Din nişte difuzoare stradale se aude o muzică ce sună cam ca cea uşoară de la noi cântată în urmă cu câţiva ani la Mamaia. Îţi dă o senzaţie de litoral. E o aparentă boemie sub care oamenii de rând îşi duc traiul simplu. Toţi sunt îmbrăcaţi 'frumos', curat, asortat. Se observă cu predilecţie două direcţii de asezonare a hainelor: papucii musai de aceeaşi culoare cu bluza sau, dacă eşti curajos sau conformist (n-am înţeles încă în ce direcţie merge), îmbrăcatul din cap până-n picioare cu aceeaşi culoare.

Cu destul de puţine excepţii oamenii se uită lung la mine pe stradă. Cel mai probabil îmi simt mirosul de străin sau, şi mai rău, îşi dau seama că-s român. Sau şi mai rău, cred că sunt neamţ.

Despre România nu se ştie mai mult decât că e o ţară mică din apropierea graniţelor lor. Majoritatea au senzaţia că e extrem de mică. Acum, comparând cu vastul ţării lor, nu cred că mă miră asta prea tare.

Mai pe după-amiază m-am plimbat prin cochetul Parc Gorky şi apoi pe Râul Moscova, şi el parcă roşu. În drum spre hotel m-am oprit la Teatrul Bolshoi unde aveam să trăiesc una dintre cele mai plăcute întâlniri. Doamna Olga lucrează acum la casa de bilete care e de fapt un chioşc de metal amplasat în faţa teatrului. Lucrează aici pentru că ştie să vorbească puţină engleză. Îmi mărturiseşte că pentru un nativ de limbă rusă, engleza e un calvar. Pronunţă chinuit cuvintele dar nu se lasă. Îmi spune că a lucrat toată viaţa la Bolshoi. Că bunicul său a fost regizor tehnic şi că a murit chiar pe scena mare a teatrului într-un accident. Îmi spune că fata cea mică e soprană şi că-i tare mândră de ea. Ochii i se umezesc în timp ce recunoaşte că a îndrumat-o să facă altceva, ceva din care să câştige şi un ban. Îi spun ca sunt actor şi că o perioadă am lăsat meseria asta la o parte. Doamna Olga se uită la mine blând pe sub ramele ochelarilor, iese din chioşc să mă vadă în lumina zilei şi-mi spune, aşa din senin, că ea m-ar pune să-l joc pe Lenin. Nu pentru că am semăna fizic prea tare, dar pentru că am privirea tăioasă şi la Bolshoi e nevoie de nişte ochi care să se vadă şi din ultimul rând. Apoi mă îndeamnă să-i spun Olia, închide chioşcul şi mă ia să vizităm măcar puţin teatrul. Stagiunea e închisă şi se redeschide în septembrie.

Pe drum îmi povesteşte câte puţin de pe vremea când era costumieră, despre cum căra acasă rochii de zeci de kilograme pentru că nu se îndura să le spele cu aparatele precare din teatru. Îmi povesteşte despre iernile grele în care se îngheţa pe scenă şi-şi ascunde degetele strâmbe în capetele eşarfei albastre. Are o faţă bucălată, arată ca o zână bună uşor plinuţă cu nişte ochi ghiduşi de copil înţelept ce ştie lucruri despre lume şi are mare chef de trăit. O întreb dacă e mulţumită şi Olia nu răspunde nimic în timp ce aprinde o lumină de serviciu. Suntem în culisele scenei mari din Bolshoi. Sala e cufundată în beznă. E răcoare şi miroase a teatru. Îmi aduc aminte de prima dată când am păşit eu pe o scenă. Şi Olia răspunde că n-a ştiut până de curând că-i mulţumită. Şi-a dat seama aşa-ntr-o zi că ia parte la ceva minunat, că ajută şi ea ca oamenii să fie mai fericiţi, că ei, ruşii, au nevoie de teatru, de frumos şi că ea, Olia, dintr-un chioşc de metal de pe trotuarul din faţa teatrului e parte din minunea asta. Apoi face câţiva paşi în întuneric ca şi cum ar sta în faţa publicului şi-şi dă seama că nu se vede mai nimic. Stânjenită, îşi cere iertare că nu are cum să aprindă mai multă lumină, fără să-şi dea seama de cât de fragil şi frumos a fost momentul ce tocmai se sfârşea.

 

Aş mai fi avut câteva lucruri de scris (inclusiv mica poveste despre obţinerea vizei) însă vreau să mă opresc aici. Aş vrea să rămâneţi cu imaginea Oliei în întunericul scenei de la Bolshoi spunând despre ea că-i fericită.

(Moscova, 2 august, 2015)

La Moscova! (3)

Când am fost prima dată la Berlin nu puteam să nu-mi imaginez cum era acolo pe vremea războiului, sau între războaie, ce fel de viaţă trăiau oamenii de acolo. Treceam zilnic pe lângă Checkpoint Charlie şi-mi îngheţa puţin sufletul. Acelaşi lucru mi se întâmpla şi când vedeam linia roşie din asfalt ce marchează locul unde cândva era Zidul Berlinului. Senzaţiei acestea i s-a adăugat şi un soi de sentiment de frustrare atunci când am văzut prima bucată din Zid ce nu era mai înalt de 3-4 metri. Adică, trecând pe lângă el îi puteai auzi pe cei de dincolo, puteai simţi zgomotul părţii de oraş libere numai că tu nu erai acolo. Atât de aproape şi totuşi atât de departe.

Urmele regimului din Rusia au rămas adânc tipărite în comportamentul oamenilor care au ceva din rigurozitatea armatei dar şi din cruzimea ei. Cred, după experienţele avute până acum, că rusul este prototipul soldatului perfect. Hotărât, nu raţionează foarte mult când trebuie să pună în practică un ordin / regulă, îndeplineşte sarcina fără s-o pună la îndoială, are un fizic care-l ajută şi care reacţionează prea puţin la stimuli externi (eventual) perturbatori şi o încredere oarbă că ei, oameni de rând, prin ce fac servesc unui scop măreţ. Nu ştiu ei care, dar ştiu că-i important şi asta le dă o linişte.

În Rusia ţi-e clar că intri pe un teritoriu străin. Cei de aici nu se chinuie în vreun fel să-ţi facă viaţa mai uşoară, ba mai mult, parcă sunt deranjaţi că eşti acolo. Se simt uşor invadaţi, surprinşi în intimitate. Totul e pentru ei şi ai lor. Deşi e extrem de mult spaţiu ei n-au loc şi pentru tine. Peste tot (cu foarte mici excepţii) scrie în alfabetul chirilic. Staţiile de metrou, spre exemplu, sunt un spectacol în sine, şi e bine că-i aşa, pentru că altfel te-ai enerva şi mai tare pierzându-te într-una. Dacă nu vorbeşti rusa şi-şi dau seama că eşti turist, preţurile pentru tine se schimbă dublându-se aproape. Faptul că tu cumperi la suprapreţ un produs de la un vânzător, deci îi faci vânzare, prin urmare un bine, e deranjant pentru vânzător doar pentru că nu eşti de-al lui. Când aplici pentru viză trebuie să specifici exact pe ce perioadă o vrei, nu ţi se dă un minut mai mult şi tot aşa. La interviul de la consulat am fost întrebat de către cel din faţa mea de eventualele garanţii pe care pot să i le prezint ca să-i demonstrez că mă voi întoarce în ţară. Surprins de absurditatea momentului l-am întrebat atunci dacă ştie pe cineva care-a vrut să rămână. Omul din faţa mea a rămas neclintit continuând să mă fixeze ca şi cum ar fi încercat telepatic să-şi dea seama dacă merit viza.

 
 
 
 

Astăzi n-am mai avut norocul de ieri. N-am reuşit să găsesc o singură persoană care să-mi spună de ce în marea de oameni din faţa Kremlinului erau câteva zeci îmbrăcaţi în nişte maiouri dungate. Când sunt întrebaţi, deşi nu înţeleg şi ştiu că nici tu nu pricepi o boabă din ce spun ei, nu se sfiesc să-ţi vorbească pe limba lor, explicându-ţi, repetând chiar bucăţi de propoziţie, mai rar, pentru că cine ştie, poate, poate.

Kremlinul e un oraş în sine. În interiorul zidurilor roşii sunt clădiri, biserici, şosele şi parcuri. Nu reuşeşti să-l vezi pe tot într-o zi. Astăzi am vizitat partea unde sunt expuse câteva dintre bijuteriile şi obiectele din aur ce aparţin statului. Pe ghidul audio e foarte clar punctată de fiecare dată originea obiectelor despre care se vorbeşte. Partea comică e că majoritatea nu sunt artefacte făurite pe teritoriul rus, dar au ajuns la ei. Cum? Partea asta nu e foarte clară şi înregistrarea se grăbeşte să-ţi mulţumească pentru vizita la Kremlin.

Mergând pe străzile astea cu patru benzi pe sens parcă auzi mulţimile multicolore ovaţionând. Sentimentul de Epocă de Aur e aici să stea, va fi nevoie de multe ploi şi câteva generaţii bune de urmaşi ca să-l mai estompeze.

Odată cu venirea nopţii Moscova se transformă parcă într-un oraş mai frumos. Luminile clădirilor îl mai îmblânzesc niţel, îi dau un accent mai viu. Parcă nici spaţiile nu mai par aşa mari, întunericul le umple. Picioarele nu pot fi păcălite însă. Pentru ele distanţa ce trebuie parcursă pentru a ajunge dintr-un loc în altul e aceeaşi.

Şi pentru că vă spuneam că oamenii ăştia-s o poezie imaginaţi-vă următorul tablou: pe stradă, în faţa mea, opreşte un Rolls Royce cu scârţâituri de roţi. Din el coboară doi rusnaci dintr-ăia care cu siguranţă au văzut la viaţa lor mai multe arme decât mere, ambii tatuaţi, purtând ochelari negri. Având în vedere că mi s-au tot povestit chestii despre Rusia / Moscova recunosc că a fost un moment de 'oops!' în mintea mea. Ambii se reped la portbagaj pe care îl deschid şi din el scot o jumătate tranşată de porc atent ţiplată în celofan (să nu murdărească Rolls-ul bănuiesc). Unul dintre bărbaţi pune porcul pe umăr, după care-şi îmbrăţişează partenerul de crimă care se urcă în maşină şi demarează în trombă. Da, am trăit s-o văd şi pe asta. Moscova mi-a trebuit!

(Moscova, 3 august, 2015)

La Moscova! (4)

La fel ca prima dată când vă scriam sunt aici, în Piaţa Roşie şi privesc oameni. Acum e noapte. Catedrala Sfântul Vasile (care a fost cât pe ce sa fie demolată din ordinul lui Stalin pentru a face mai mult loc trupelor ce defilau prin piaţă) tot din zahăr pare, iar brazii de pe lângă zidul Kremlinului fac un contrast minunat cu roşul cărămizilor. Se pare că numele Pieţii Roşii nu are nicio legătură cu era comunistă, fiind botezată aşa prin 1661 de la cuvântul 'krasnaia' (roşu) care, la vremea respectivă, însemna şi 'frumos' făcând referire la Catedrala Sfântul Vasile.

Moscova e plină de contraste: oameni modeşti păşesc discret printre limuzine de lux gonind cu viteză pe străzile aglomerate (care, în apropierea Kremlinului şi pe arterele importante au o bandă specială pe mijlocul lor pentru coloanele oficiale), zgârie-nori şi clădiri istorice puse la un loc, unele dintre cele mai scumpe magazine din lume (GUM) şi aceeaşi oameni modeşti printre care se amestecă turişti şi câţiva localnici pe care se vede traiul bun, în unele cazuri opulent. Cred că \'opulent' e unul dintre cuvintele ce definesc Moscova dar şi neamul. Aici găseşti supermarketuri care arată ca interioarele de la Versailles (Yeliseevskiy Gastronom), imense clădiri comuniste ce se întind pe mii bune de metri pătraţi şi au zeci de etaje. Se pare că la un moment dat Stalin, din dorinţa de a nu se face de râs atunci când vin străini în capitala rusă, a comandat 8 zgârie-nori cum văzuse el în afară.

Una dintre clădirile comisonate este şi cea a Universităţii de Stat despre care vă scriam zilele trecute. Comanda s-a înfăptuit aproape integral în mai puţin de doi ani cu ajutorul a sute de mii de muncitori, bună parte din ei prizonieri ai Gulagului. O singură clădire nu a fost ridicată din cauza începerii războiului. Pe locul ei s-a construit ulterior cea mai mare piscină din lume la acea vreme iar după a devenit locul unde s-a reconstruit Catedrala Mântuitorului demolată iniţial tot de Stalin. Vă dau toate detaliile acestea (şi nu sunt singurele exemple) pentru că vreau să ştiţi că la Moscova se simt cicatricile unor decizii megalomane, luate uşor. Şi, mai mult, modul acesta brut de a privi lumea îi caracterizează. Autoritatea şi subordonarea sunt parcă mai valorificate aici ca în oricare alt loc în care am mai fost.
 

Rusia este şi acum un teritoriu cu un mediu destul de închis exteriorului. Aş spune aproape ermetic. Oamenii de aici nu călătoresc foarte mult în afara ţării. Sunt îndemnaţi să creadă că au destule de văzut în ţara lor şi asta e prioritar cumva oricărei alte experienţe. În plus, au un patriotism tradus într-o mândrie exacerbată. Mândria asta se vede în felul în care se poartă, în felul în care vorbesc, până şi omuleţul din semafoare pare că stă mai drept şi când e verde şi când e roşu.

Fără să am nişte motive clare, până să vin aici, am avut tacit o oarecare aversiune faţă de Rusia, mai degrabă moştenită. Îmi aduc şi acum aminte poveştile mamaei mele, care, copil fiind, a prins momentul de plecare a nemţilor şi venire a trupelor ruse, despre cum primii mâncau la masă cu ei şi aveau tacâmurile lor şi despre cum cei din urmă prindeau găinile, le curăţau doar de pene şi apoi le fierbeau cu totul. Trăind aici câteva zile nu pot spune că mi-am schimbat părerea foarte mult însă înţeleg mai bine şi, lăsând la o parte detalii istorice, ei, oamenii sunt de-a dreptul o poezie. Una cu rima albă, poate, cu zeci de versuri, nerespectând tot timpul măsura, dar poezie.

Astăzi am intrat într-un supermarket şi am stat minute întregi în faţa raftului cu vodcă intrigat de naturaleţea cu care se cumpără zeci de sticle în doar câteva minute, de mărimea considerabilă a locului şi de varietatea de produse. Prins şi eu de febra momentului am ales o sticlă şi am luat-o cu mine. Doamna de la casă, puţin ursuză în primă instanţă, probabil pentru că nu-i vorbesc limba, a avut un zâmbet complice când a pus mâna pe sticlă, ca şi cum a înţeles că ne deosebesc foarte multe, dar că pe unele le avem în comun.

Oraşul e brăzdat de garduri (uneori mobile) din metal. Totul e îngrădit, împrejmuit, uneori fără o logică. Eşti invitat să intri în muzee, dar ele sunt mereu flancate. Accesul către muzeu se face doar prin anumite locuri deşi la unele dintre ele nu e deloc aglomerat. În parcuri aceleaşi garduri. În pieţe la fel. Nu ştiu dacă sunt mereu în gardă sau pur şi simplu e un fel de a-ţi arăta că joci mereu după regulile lor. Strecurându-mă zilele acestea prin labirintul de garduri mi-am adus aminte de fântâna cu mercur a lui Miró de la Barcelona. Nu fântâna în sine e sculptura ci mercurul din interiorul ei care, deşi e lichid, e modelat aşa cum a vrut artistul. Cumva asta se întâmplă şi aici, la un nivel mult mai mare. Nu prea poţi fi foarte creativ. Mergi pe unde vor ei, în direcţia pe care ţi-o indică, alegi doar destinaţia deşi şi asta-i discutabil în unele cazuri.

Nu-i văd ca pe un popor inovativ, dar cu siguranţă sunt hotărâţi. Au o duritate a lor. Majoritatea produselor, utilajelor, tehnologiei, este produsă pe teritoriul lor, de către ei, cu resursele lor. De cele mai multe ori nu sunt cele mai competitive sau estetice, însă sunt ale lor.

Văzându-i în habitatul lor natural pot să observ că Cehov, Gorki, Tolstoi, Puşkin, Bulgakov nu-s deloc exageraţi. Ruşii aşa sunt. Duc o luptă resemnată cu viaţa, au o tristeţe a lor, ceva ce-i chinuie şi-i împinge mai departe, ceva ce nu le dă pace, nu-i lasă să rămână nişte oameni de rând, să se piardă în mulţime şi timp. Sunt într-o luptă continuă cu ei, cu timpul a cărui scurgere îi chinuie. Au voluptatea unei răni deschise pe care încercă s-o vindece cu vodcă sau epatând în frumos, în mare, în grandios. Oamenilor ăstora le pasă de cum fac, îi doare. Lucrul făcut de ei trebuie să fie frumos, să însemne, să bucure.

(Moscova, 4 august, 2015)

Wi-Fi, căldură şi rechini (China - ziua 3)

În sfârşit, în a treia zi de când am poposit la acest hotel mic şi drăguţ dar cu recepţioniste chinezoaice care vorbesc prea puţină engleză, am reuşit să aflăm parolă de la WiFi. În prima zi, când ne-am cazat, ni s-a spus categoric că nu există WiFi, deşi rezervarea susţinea negru pe alb că există aşa ceva. Ieri a fost admisă existenţa WiFi-ului, dar recepţioneră susţinea că nu e nevoie de parolă. Astăzi, după ce am obţinut parolă, am aflat de ce erau aşa de reticenţe: telefonul, chiar şi după ce a primit parolă, s-a comportat tot de parcă n-ar avea nicio legătură cu internetul. Nu vroia cu niciun chip să se conecteze.

Am fost apoi să vizităm Longhua Temple, format dintr-un complex de temple ce adăposteşte peste 80 de călugări. A fost închis în timpul Revoluţiei Culturale şi multe statui au fost dărâmate, dar acum părea că-şi revenise la formă de odinioară. Erau destul de mulţi vizitatori, majoritatea chinezi, dar şi câţiva străini, printre care şi noi. Foarte colorat, multe statui, multe lumânări şi mult fum.
 

Ceea ce m-a surprins, faţă de bisericile noastre, era numărul destul de mare de tineri, în special fete care veneau să se roage (pe care însă Şerban nu le-a fotografiat) şi atmosfera gălăgioasă ce predomină peste tot. Eu mi-am pus pantaloni lungi pentru această ocazie, gândindu-mă că asta este ţinută obligatorie şi muream de cald pe lângă unele dintre chinezoaice care erau în ţinute destul de sumare. O altă noutate a fost masă de prânz care se servea ca la cantină şi aglomeraţia ce o însoţea, încât iniţial am crezut că e gratis. Dar nu, se plătea, şi nu doar masa, care nu era foarte ieftină, dar chiar şi intrarea în templu. În schimb, aveai la dispoziţie o întreagă varietate de feluri de mâncare din care să-ţi alegi. Se pare că gătesc bine călugării!
 

O altă atracţie pe care ne-am chinuit s-o vedem şi nu ştiu de ce, a fost Catedrala Sf. Ignatius. Vorba aceea, am văzut o grămadă de biserici catolice până acum şi nu ştiu de ce mă aşteptăm ca aceasta să fie altfel. Ceva era altfel într-adevăr, eram singurii vizitatori şi locul era plin de televizoare. Dar ghidul scria că este cea mai mare biserică catolică din Asia, pe hartă părea destul de aproape de templul de mai sus, aşa că am purces la drum. Drumul s-a dovedit însă o tortură, cu un metrou care are prea puţine combinaţii şi care ne-a lăsat apoi pradă unui soare ucigător, de-a lungul unei străzi cât tot Bd. Unirii. Nici în catedrală n-a fost mai bine, nu era destul de răcoare, în schimb erau destui ţânţari câţi să mă ciuruiască pe mine, bucuroşi probabil că au găsit şi ei puţin sânge de import.
 

 

Spre sfârşitul zilei, ajungând întâmplător pe aceeaşi stradă din prima zi, dar la celălalt capăt, am dat peste alte magazine luxoase, care mai de care mai mari şi mai pline de lumini colorate. Cel care avea numele cel mai impunător se numea nici mai mult nici mai puţin decât Shanghai Times Square, reunind în interior nume precum Gucci, D&G şi cine ştie ce altceva mai aveau, iar pe afară diverse corturi cu maşini, printre care trona ultra sportivul model Audi R8 LMS pentru cine cunoaşte, şi câteva exemplare mai modeste de BMW, Mertzan, Mini...
 

Mai era prin zonă şi un ditamai Luis Vuitton, cu pereţii luminaţi de nişte găluşti ce treceau pe rând prin toate culorile curcubeului. Cred că aici îţi poţi da seama dacă un brand e fake sau nu prin dimensiune, cu cât e mai mare şi mai înzorzonat, cu atât e mai adevărat.

Ultimul popas a fost la un restaurant ce ne-a întâmpinat la intrare cu doi rechini mititei, care, cel puţin în seară asta, au rămas să înoate liniştiţi.

Pe data viitoare...

Ultima zi în Shanghai (China - ziua 4)

Astăzi ne-am sculat la 6 dimineaţă şi ne-am purtat paşii somnoroşi în Lu Xun Park, un parc mic dar încăpător pentru foarte mulţi chinezi, sculaţi şi mai devreme decât noi, veniţi să facă ceea nu pot în casele lor prea înghesuite.

Unii practicau mulanji, un fel de gimnastică cu eventaie, alţii dansau pe muzică din casetofon, iar cei mai în vârstă şi numai bărbaţii, jucau Xian Qi, adică şah chinezesc.

Aceştia din urmă atrăgeau majoritatea privitorilor, la fel de în vârstă ca şi ei, iar unii dintre aceştia din urmă s-au arătat interesaţi şi de noi şi au ţinut să ne scrie în carneţel câteva cuvinte. Încă nu ştim ce, pentru că n-am găsit pe nimeni care să ni le descifreze, dar din gestica lor păreau să vorbească despre perioada petrecută în război, unul dintre ei (cel din poză) ne-a arătat chiar şi o cicatrice.

Apoi ne-am îndreptat către Yuyuan Garden, dar când am ieşit din metrou am fost abordaţi de doi tineri, o fată şi un băiat, foarte amabili şi drăguţi şi care vorbeau foarte bine engleza. Ne-au spus că ar fi dintr-o provincie din nordul Chinei veniţi pentru o săptămână în vacanţă în Shanghai. Apoi ne-au descusut pe noi de unde suntem şi unde ne ducem, ca apoi să ne invite la un festival al ceaiului ce avea loc chiar la acea oră şi chiar în vecinătate. Deşi povestea lor părea cusută cu aţă albă, ne-am decis să-i urmăm, ca să ne trezim după câteva străzi invitaţi într-o casă de ceai şi acolo într-o cămăruţă, unde abia încăpeam noi patru şi gazda în jurul unei măsuţe umplute cu borcane şi borcănaşe de ceai. Bănuielile fiindu-ne confirmate, le-am spus că festivalul presupune participarea a mai mult de patru persoane şi am plecat, fără a întâmpina prea multă rezistenţă verbală din partea lor. De altfel, mare lucru nici nu cred că s-ar fi întâmplat, decât că, probabil, am fi băut un ceai mai scump decât trebuia. În plus chiar dacă am fi rămas, probabil banii ar fi meritat pentru că tinerii erau dispuşi să vorbească despre obiceiurile din China.

După această mică deturnare, am ajuns la Yuyuan, Grădina Satisfacţiei, un loc frumos dar foarte foarte turistic, încât iazul cu peşti portocalii, aleile pietruite şi nenumăratele pavilioane nu-ţi mai produceau mare satisfacţie. Locul era împânzit de hoarde de turişti însoţiţi de ghizi care trâmbiţau diverse indicaţii prin microfoane şi de vânzători ambulanţi mult prea agasanţi, ce mişunau cu toţii printr-un labirint de magazine de tip bazar, adăpostite de nişte clădiri ca nişte temple.

Tot pe acolo ne-am rătăcit şi noi, dar nu mică ne-a fost mirarea când am dat peste un local din alte timpuri, în care am văzut un adevărat mafiot, venit tocmai din Hong Kong, după cum spuneau cu oarecare teamă cei din local, însoţit de o drăgălaşă damă de companie.

Am fost apoi la Shanghai Ocean Aquarium, cel mai mare acvariu din Asia, unde am văzut mai multe specii de peşti decât aş putea enumera aici, în cazul în care aş fi reţinut cum se numeau, dintre care câteva exemplare chiar gigantice. Am trecut pe sub câteva tuneluri cu peşti, ba mergând, ba stând pe o scară rulantă, ba stând pe o bandă rulantă şerpuitoare de vreo 150 m.

Cel mai mult ne-au plăcut însă ceea ce detest eu întotdeauna să întâlnesc în mare şi anume meduzele şi cu unele dintre cele văzute azi chiar nu e bine să te întâlneşti, pentru că sunt cam otrăvitoare, ca drăguţa asta de mai sus.

În drum spre hotel ne-am zis că ne mai prinde bine o mică buluceală, ca de rămas bun, aşa că ne-am înghesuit şi noi pe mult călcata stradă pietonală Nanjing, din buricul Shanghaiului.

Pe data viitoare...