luni, 30 noiembrie 2015

30 de carti de citit pana la varsta de 30 de ani

30 de carti de citit pana la varsta de 30 de ani

de G.T.     HotNews.ro
Vineri, 27 noiembrie 2015, 16:07 Actualitate | Cultură

Antrenati-va si protejati-va creierul. Mai multa vitalitate cerebrala - Nicholas Franck
Foto: GiftBooks.ro
​ Primii 30 de ani sunt deosebit de importanti intrucat marcheaza fundatia pe care se cladeste intreaga viata si de care depinde atat cunoasterea de sine si succesul pe plan profesional, cat si fericirea. Iar pentru a jongla cu reusitele si a vira cu succes printre esecuri, avand ca tinta implinirea personala, orice persoana are nevoie sa fie ghidata in drumul ei de cele mai intelepte minti ale omenirii.

Iata care sunt cele 30 de carti pe care credem noi ca ar trebui sa le citesti pana in 30 de ani.



COD PORTOCALIU de POLUARE la Beijing. Toată lumea trebuie să stea în casă

30 Noi 2015 - 14:43
Beijingul a emis Cod Portocaliu de poluare şi recomandă locuitorilor oraşului să stea în case, din cauza smogului care a acoperit Capitala Chineză. Această alertă este cea mai ridicată din acest an, relatează rt.com.

Nivelul portocaliu a fost emis la o zi după ce prezenta particulelor mici au ajuns la nivelul de 274 micrograme pe metru bub. Organizaţia Mondială a Sănănătăţii apreciază că nivelul maxim admis, de astfel de particule în aer, este de 25 de micrograme.

Nivelul particlulelor din aer scăzuse duminică la 200 însă tot la cote prea mari ca să nu fie periculoase pentru oameni.

Autorităţile de la Beijing a recomandat locuitorilor să reducă la maximum activităţile din aer liber. Oamenilor cu afectţiuni respiratorii cât şi persoanelor în vârstă li s-a cerut să nu iasă afară deloc.

În timpul Codului Portocaliu fabricile trebuie să îşi reducă producţia, actiivitatea pe şantiere trebuie să se oprească iar circulaţia camioanelor mari este interzisă.

Centrul Muncipal de Meteorologie de la Beijing spune că smogul va mai persista încă două zile din cauza umidităţii ridicate şi a lipsei vântului.



Citeşte mai multe despre:   poluare,   beijing,   cod portocaliu de poluare,   smog

Thrillerul românesc: de la Pavel Coruţ la Biblia pierdută

Thrillerul românesc: de la Pavel Coruţ la Biblia pierdută

Un articol de MIHAI IOVĂNEL
Sub eticheta de „thriller“ pot intra atât romane SF, cât şi policieruri, romane de spionaj, erotice ş.a.m.d. Ceea ce particularizează thrillerul este ritmul său, calitatea de page-turner programat să nu poată fi lăsat din mână. Tocmai pentru că nu se întreţine din utilizarea unor mitologii tematice strict recognoscibile de comunităţi locale de fani, precum romanul poliţist sau ştiinţific-fantastic, ci doar din calitatea de entertainment, thrillerul este mai dependent de o piaţă de carte structurată. Până în 1989, această piaţă a fost asigurată de autori ai unor romane de spionaj precum Haralamb Zincă, Horia Tecuceanu, Rodica Ojog-Braşoveanu, Chiril Tricolici ş.a., protejaţi de sistemul cultural centralizat de concurenţa profesioniştilor occidentali ai genului. Însă în postcomunism valul de traduceri a zdrobit încercările de supravieţuire a scriitorilor de felul celor amintiţi, cu excepţia poate a Rodicăi Ojog-Braşoveanu.
Principalul autor de thrillere după 1989 este Pavel Coruţ, un fost ofiţer de contrainformaţii. Coruţ debutează ca autor prin romanul Quinta spartă (1992), vândut, potrivit autorului, într-un „tiraj mai mare de 310.000 de exemplare“, ce deschide seria Octogonul în care vor apărea până în prezent circa 100 de volume. Romanele lui Coruţ se bazează pe o combinaţie specifică între recuzita literaturii de spionaj şi a literaturii science-fiction, împănată eficient cu teorii ale conspiraţiei. Dacă în primele volume din serie aparenţele realismului sunt păstrate relativ (deşi superspionul român Petre Varain, eroul lui Coruţ, deţine puteri parapsihologice a căror verosimilitate este cvasi-nulă), ulterior Octogonul va evolua către dinamica unui meci galactic având România drept agent activ de partea forţei binelui. Evoluţia de la un conspiraţionism planetar la unul galactic poate fi observată în dilatarea referenţială a termenului de „bubuli“, prin care Coruţ identifică agenţii răului. Quinta spartă dădea explicaţia „bubuli = scorpioni = sionişti“, în linie cu conspiraţionismul antisemit cultivat în structurile vechii Securităţi şi contaminat cu fantasme evregreen privind natura iudaică a ocultei financiare. Ulterior însă, seria Octogonul va depăşi această identificare, făcând din bubuli agenţi planetari ai antiromânismului, respectiv ai răului.
Cu tot succesul de public (mult declinant totuşi în ultimul deceniu), Coruţ nu are mulţi succesori sau imitatori care să fi încercat să-i reproducă succesul. O explicaţie stă în slaba reprezentare autohtonă a genului thriller pe piaţa românească postcomunistă; acesta nu a reuşit să se nască după 1989, sufocat de concurenţa traducerilor. Un exemplu elocvent  negativ este romanul lui George Arion Fortăreaţa nebunilor (2011), care reactivează în decor postcomunist figura detectivului Andrei Mladin. Arion încearcă o variantă de thriller conspiraţionist în care unul dintre fire merge până în vremea lui M. Eminescu, cooptat via teoriilor triviale ale complotului împotriva poetului. Asamblarea componentelor cade în comicul involuntar al filmelor de duzină.
Printre puţinele exemple pozitive ce pot fi citate se numără Adrian Onciu; romanul său Cercul Kagan (2007), care exploatează teme de actualitate precum terorismul sau ecologismul, oferă un model autohton relativ performant.
Principalul reprezentant în materie de thrillere autohtone post-Coruţ (însă un scriitor mult mai bun decât rudimentarul Coruţ) este Eugen Ovidiu Chirovici, care a publicat la Editura RAO peste zece titluri – de la policier la literatură conspiraţionistă – ce par traduse dintr-un autor occidental – într-un dublu sens: decorurile şi personajele sunt internaţionale, fără nici un substrat mioritic; iar calitatea este perfect onorabilă într-un context global, fără a suferi de acel amatorism multiplu dezvoltat caracteristic puţinilor autori români ce abordează genul. De altfel, Chirovici a fost în ultimele săptămâni subiect în The Guardian, întrucât a reuşit să vândă un thriller scris în engleză pe o sumă ce va atinge, se pare, şase zerouri; cartea va apărea în 2017.
O altă veste pozitivă vine tot prin intermediul Editurii RAO, care a creat în ultimele luni cea mai agresivă şi costisitoare campanie de promovare a unui thriller românesc (se vede treaba că RAO, notorie pentru ţepele date traducătorilor, are totuşi bani pentru publicitate). E vorba de Biblia pierdută, romanul unui debutant, Igor Bergler. La o primă vedere este una dintre sutele de clone ale romanului Codul lui Da Vinci de Dan Brown (inclusiv coperta are reminiscenţe din acea zonă): un secret secular îngropat adânc, conspiraţie planetară, indicii ascunse în diverse artefacte, asasini misterioşi şi eficienţi, turism cultural, un cuplu util narativ ş.a.m.d. Însă, dincolo de partea agreabilă că Bergler oferă thrillerului său o componentă românească prin motivul Vlad Ţepeş–Dracula, cartea se dovedeşte mult mai inteligentă şi mai palpitantă decât ar fi părut în urma unei „nelecturi avizate“. Pe scurt, este vorba de cel mai bun thriller publicat până acum de un autor român.

Sfârşitul democraţiei?

Sfârşitul democraţiei?

Un articol de HORIA PĂTRAŞCU
Motto:
„Am venit ca să-l votăm
pe Traian Băsescu.
De ce? Pentru că aşa trebuie.“
(alegător preşedinte
Mişcarea Populară)
Votul universal nu este un drept natural şi necondiţionat! Desigur, ne este aproape imposibil astăzi să mai înţelegem acest fapt, după ce, de mai bine de un secol, până şi ţiuitul urechilor înalţă imn libertăţii de alegere şi dreptului la vot universal. Uităm astfel că impunerea pe scară largă a democraţiei înţeleasă stricto sensu – ca egalitate absolută a valorii votului indivizilor, indiferent de sex, rasă, condiţie socială şi materială – a fost condiţionată de universalizarea educaţiei, în primul rând de alfabetizarea populaţiei, de accesul la învăţământ, la informaţie, la cultură! Numai pentru că şcoala şi-a deschis porţile din ce în ce mai larg către categorii de oameni lăsate vreme îndelungată pe dinafară – femei, ţărani, ţigani – politica a putut să-şi deschidă, la rândul ei, porţile, lăsându-le să decidă şi chiar să participe efectiv la conducerea obştii.
Opoziţia dintre democraţie şi elitism este un simplu mit. Politica a fost întotdeauna elitistă. Şi chiar dacă într-o societate democratică acestui cuvânt îi preferăm termenul eligibil/ eligibilitate, în ambele cazuri ştim că este vorba de o rădăcină comună: alegerea. Trebuie să fii un om ales – nu doar ca să conduci într-o societate democratică, dar şi ca să votezi pur şi simplu. Nu poate alege decât omul ce are puterea de alegere, putere de alegere ce-l face, prin ea însăşi, să fie ales, în sensul de bun, nobil, aristocrat. Altfel spus, a fost nevoie ca tot mai mulţi oameni să devină aleşi – id est, educaţi, cultivaţi, informaţi – pentru a putea alege. Nimeni nu ar încredinţa dreptul la vot unor oameni incapabili să discearnă binele de rău, adevărul de fals / minciună, oportunul de inoportun. Ca să alegi – trebuie să fii capabil să alegi, ceea ce implică o prealabilă elecţiune. Ideea s-a menţinut întreagă inclusiv în societăţile democratice: oamenii îşi pierd dreptul la alegere odată cu pierderea discernământului (debili mintali etc).
Nu ştiu dacă mai este clar cuiva ce semnificaţie are vârsta majoratului şi care este legătura cu dreptul la vot… Deşi evidentă, această evidenţă a fost uitată într-un mod periculos. Vârsta de 18 ani este, aproximativ, vârsta la care un om îşi încheie studiile liceale, ciclul educaţiei generale. Pentru a fi ales parlamentar în Camera Deputaţilor, actuala Constituţie prevede vârsta de 23 de ani, vârsta la care un om îşi încheie studiile superioare. Senator sau preşedinte nu poţi fi ales decât după împlinirea vârstei de 35 de ani, adică după ce ai avut timp suficient să certifici prezenţa şi constanţa anumitor calităţi, să înveţi şi să aplici cele învăţate.
Criticile marilor gânditori antici la adresa democraţiei – perfect întemeiate – gravitau în jurul aceluiaşi motiv: ignoranţa „poporului“, incapacitatea de a cunoaşte şi recunoaşte binele propriu şi binele comun. Tocmai de aceea puterea trebuia să fie deţinută, de drept, de cei plasaţi mai sus într-o ierarhie epistemică. Şi, cum nu faci răul decât din necunoaşterea binelui, nici nu poţi cunoaşte binele fără a-l face. Cel ce cunoaşte binele este el însuşi bun (gr. aristos). Aristocraţia – puterea celor buni, nobili, aleşi – înseamnă puterea celor care au puterea să aleagă, să discearnă între bine şi rău, să decidă atât binele lor cât şi binele celorlalţi.
Oricum, deşi exemplară, nici democraţia ateniană nu era nelimitată, ci restrictivă. În primul rând, se limita la cetăţenii Atenei (deja o categorie selectă). Sclavii, femeile şi copiii nu aveau această putere de a participa la viaţa cetăţii, la treburile obşteşti, unii în mod natural, alţii prin accident, alţii până la o anumită vârstă, deoarece nu aveau decât atâta raţiune cât este necesară pentru ducerea la îndeplinire a poruncilor, nu şi pentru a porunci (Aristotel, Politica). Cu o mică-mare diferenţă, anume că incapacitatea de alegere este insurmontabilă în cazul sclavilor şi limitată în cazul femeilor, aceeaşi idee fundamentală constituie democraţiile moderne: capacitatea de alegere este determinantă pentru dreptul de a alege. Nota specifică a democraţiei moderne este credinţa că această putere poate fi dobândită de toţi oamenii în măsura în care este cultivată, educată. Prin învăţătură, educaţie, cultură. Prin şcoală!
Democraţia modernă împărtăşeşte cu aristocraţia o idee fundamentală: raţiunea ne face în acelaşi timp aleşi şi demni de a alege. Democraţia nu înseamnă puterea gloatei şi a unor mase de brute analfabete: o democraţie nu poate fi funcţională decât dacă transformi, prin învăţătură, prin educaţie, pe cât posibil, fiecare om într-un ales, într-un om bun, într-un aristocrat. Înainte de a însemna universalizarea votului, democraţia a însemnat generalizarea aristocraţiei.
Toţi cei care susţin că ideea educaţiei gratuite şi obligatorii este inactuală atacă însuşi principiul fundamental al democraţiei. Odată cu dizolvarea ideii – de factură iluministă – că doar prin învăţătură, prin minte, prin raţiune (şi nu – aviz moraliştilor capitalişti de azi – doar prin muncă) omul este uman, se va face trecerea la o altă orânduire socială, în care democraţia va fi anulată, după ce în prealabil va fi fost doar mimată! Reducerea învăţământului obligatoriu, desfiinţarea şcolilor, impunerea unor taxe de şcolarizare urmăresc de fapt introducerea unui regim politic nedemocratic, în definitiv antidemocratic. Cei care sapă la fundamentul democraţiei – educaţia, cultura – vor reuşi într-un final să ne pună în faţa unei sinistre realităţi; cum să laşi să se autoguverneze, să decidă viitorul ţării o masă de oligofreni analfabeţi, de maimuţe bipede, un popor de mankurtizaţi şi lobotomizaţi? Vor fi impuse din nou restricţii la vot – şi criteriul educaţiei, pe lângă, cel mai probabil, criteriul averii – va fi decisiv. Doar că tot mai puţini le vor mai putea corespunde.
Ştiu că părem încă departe de acele vremuri şi că perspectiva pe care o prezint pare o neagră distopie. Cu toate acestea, semnele vremii sunt clare. Personal, am trăit mult timp într-o lume în care „analfabeţii“ erau un soi de oameni preistorici sau de dinozauri dispăruţi. Iată că am prins anii în care, încet dar sigur, Omul Zăpezilor coboară printre noi, în care Jurassik Park renaşte. De câteva ori aceste fosile reanimate le-am întâlnit eu însumi în carne şi oase: tânărul de 18 ani pentru care cifrele ce indicau preţul unui bec reprezentau nişte hieroglife ininteligibile şi pe care l-am ajutat să afle cât costă obiectul de iluminat, analfabetul care m-a rugat, pentru că „nu ştie carte“ să-i scriu datele pe un mandat poştal… Afli despre ei – cu precizia macabră cu care calculele matematice ale astronomilor prefigurează ciocnirea unui asteroid de suprafaţa Terrei – în statistici. Implacabile ne anunţă că numărul anaflabeţilor, al celor care abandonează şcoala şi al celor cu dificultăţi de lectură şi de înţelegere a textelor sunt în continuă creştere.
Reducerea în mai multe ţări europene a vârstei de vot la 16 ani (şi în România există voci care o cer, tot mai sonor) nu face decât să consacre pierderea legăturii dintre educaţie şi democraţie. Încurajând, într-un mod ipocrit, hiatul dintre şcoală şi politică, politicienii actuali nu vor deocamdată decât să-şi asigure un număr cât mai mare de votanţi, contând pe eficacitatea tehnicilor de influenţare şi sugestionare a electoratului, şi poate chiar, de ce nu, pe vicierea rezultatelor alegerilor. În viziunea lor votanţii sunt o masă de manevră care trebuie să le asigure o din ce în ce mai găunoasă, mai lipsită de conţinut, legitimitate.
Aceşti noi alegători care, la drept vorbind, nu prea au habar ce aleg şi de ce aleg, acţionând la comenzi primite din exterior, aceşti microbişti politici, complet opaci la argumente, impermeabili la puterea raţiunii, aceşti alegători fără discernământ – ni-i amintesc, tulburător de clar, pe sclavii „prin natură“ descrişi de Aristotel – înzestraţi numai cu o fărâmă de raţiune, necesară cât să înţeleagă poruncile primite şi să le execute. Noile „unelte însufleţite“, „maşinile de vot“, „aplaudacii“ încheie, falsificându-i complet principiile – deformându-i-le, maimuţărindu-le – epoca dreptului la vot universal. Urmează epoca în care, fatalmente, vor deveni inutilizabili, în care nu vor mai şti nici măcar unde să pună degetul sau ştampila sau ce să facă cu buletinul de vot!
În ultimele clipe ale agoniei democraţiei cu vot universal, electorii, complet neanderthalizaţi, cu părul vâlvoi şi fruntea teşită, răcnind indistinct, încăierându-se unii cu alţii, cu ochii tulburi, vor mai fi momiţi spre cabinele de vot doar cu fleici de carne, friptane, gadget-uri, alcool, droguri şi filme porno. Acest ultim referendum la care vor fi chemaţi va fi acela în care vor decide renunţarea de bunăvoie la dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Deasupra tuturor, spilcuiţi şi condescendenţi, într-un sinod reunit al Parlamentului şi Catedralei Neamului, politicienii vor putea lua act de voinţa generală şi vor proclama, în aclamaţiile mulţimii şi dangăt de clopote, în sfârâit de grătare şi gâlgâit de bere, sfârşitsul epocii votului universal!

PUNCT

PUNCT

Un articol de AUGUSTIN BUZURA
Ştiam de-o vreme că într-o zi voi fi obligat să fac un anunţ  care ilustreazã ceea ce s-ar putea numi  firescul acestui moment cultural şi politic: revista Cultura îşi suspendă apariţia. Cuvântul care exprimă adevărul este altul, dar un deces nu poate fi anunţat  oricum, există formule care atenuează brutalitatea unor cuvinte, lăsând şi speranţei o şansă. În orice caz, dincolo de nuanţe şi formule, spre liniştea celor interesaţi de acest tip de decese,  numărul de faţă este, din nefericire, ultimul… În 8 decembrie se vor împlini 10 ani de la apariţia revistei, dar nu mai avem bani să tipărim numărul care marchează această aniversare. După cum am scris şi cu alt prilej, nouă, românilor, ne reuşesc foarte bine începuturile şi înmormântările. Oricum, se pare că nu ne este dat să ducem un lucru la bun sfârşit. După un efort întins pe mulţi ani,  când am început să pun Institutul Cultural Român  în stare de funcţionare, reuşind să le adaug  celor 5 centre culturale din străinătate încă 11, în timp ce concepeam normele de funcţionare, preşedintele Traian Băsescu a făcut cadou ICR-ul cu tot ce-i apaţinea, răsplătindu-şi astfel lăudătorii, intelectualii săi, care, iată, din câte mi-a fost dat să citesc în ultimele zile, au o nouă ţintă. Căci, la noi, doar dosurile se schimbă, nu şi „lingviştii“. În ceea ce mă priveşte, sunt convins că vom avea o înmormântare liniştită şi, conform „ordinelor pe unitate“, vom rămâne cu durerea noastră, a celor care mai au curajul să fie ei înşişi, credincioşi obligaţiilor acestei meserii. Sigur, pe copertă scrie că revista apare „cu sprijinul Ministerului Culturii“, numai că, exact  ca în străvechiul banc, locomotiva nu a fost în realitate locomotivă, ci… samovar! Cu alte cuvinte, în faza a doua a „sprijinului“ ar fi trebuit ca noi, redacţia, să suportăm cheltuielile de editare a numărului, adică tipar, hârtie, salarii, colaborări, difuzare şi toate câte mai sunt, ministerul urmând să ne deconteze ulterior cheltuielile. Dar neavând bani să facem plãţile la care ne obligă legea respectivă, sponsorizarea încetează automat. Nici în perioada în care Ceauşescu îşi plătea datoria externă nu a existat o lege mai stupidă! Ea exprimă foarte exact atitudinea actualei clase politice faţă de cultură şi, prin urmare, de ce ne aflăm în cel mai jalnic moment al epocii postrevoluţionare. Desigur, Cultura este o revistă privată, prin urmare, Ministerul Culturii nu avea neapărat o obligaţie faţă de noi – în afară de una morală –, dar corect ar fi fost să ne dea şansa să ne încasăm şi puţinul pe care l-am fi putut primi. Acum, la capăt de drum, se impune o întrebare: a meritat efortul nostru de un deceniu? Din banca mea privite lucrurile, cu tot dezastrul financiar, răspunsul este da. Un da ferm, fără ezitări. Ne-am dorit o publicaţie elegantă, cu un generos număr de pagini, absolut liberă, deschisă tuturor opiniilor, un spaţiu al afirmării şi promovării adevăratelor valori româneşti şi a dialogului acestora cu alte culturi. Spun asta gândindu-mă că de o vreme încoace, pentru mulţi, nu e cool să fii român şi să crezi în naţia ta şi în istoria ta, aşa cum a fost, cu bune şi rele, cu mari momente de curaj, dar şi de dureroasă rătăcire. Trebuie să spun că nu mi-am făcut iluzii că voi reuşi să tulbur liniştea  şi împăcarea scriitorimii române care nu are nimic de apărat sau de revendicat. Ţării, vândută de la firul de iarbă la stejarul secular, i-a mai rămas pe taraba democraţiei postdecembriste  o parte din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru  cumpărători. Altfel, pe măsură ce numărul confraţilor noştri creşte, sporeşte şi se adânceşte şi liniştea. Nici o durere nu se ridică până la urechile şi ochii lor. După Revoluţie, s-a instalat o „nouă ordine“ în cultură şi în modul de a o judeca şi înţelege: alte vremuri, alt mod de a vedea locul şi rostul culturii. Prioritatea o au carnetul unui anume partid, „copacul“ politic sub care te-ai aşezat şi, fireşte, autoritatea grupului de influenţă  la care ai aderat. Şi nu e necesar un deosebit spirit de observaţie pentru a descoperi că practicile şi metodele comunismului primitiv de după ultimul război sunt copiate întocmai, chiar dacă la alt nivel, cu tehnici mult mai perfecţionate: nici un mijloc de constrângere nu a fost ocolit, prioritate având, la fel ca atunci, dosarul şi turnătorii, mai crezuţi ca oricând, extraordinara inventivitate a tipului infect, cum ar spune Marin Preda, fiind pusă cu adevărat în valoare.
Şi pentru că a venit vorba, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că cei 56 de turnători ai mei erau dulci copii faţă de cei postrevoluţionari care au inventat în văzul lumii cele mai aberante poveşti. O publicaţie este o şansă să spui ce crezi, să te aperi, chiar dacă la noi obiceiul de a te informa corect, de a întreba nu pare să facă parte din gena celor mai mulţi  care s-au învăţat să accepte posmagii gata mestecaţi. Într-un spaţiu în care moaştele, agheasma şi vrăjitoarele dictează ora exactă a istoriei, zvonul este uneori mai puternic decât presa şi, fireşte, decât adevărul. Fac gazetărie de 55 de ani şi, în ciuda cenzorilor văzuţi şi nevăzuţi, a acuzelor şi a ameninţărilor foarte dure, am spus ce cred plecând de la ideea că nu îţi poţi iubi ţara cu ochii legaţi, ignorându-i erorile şi păcatele – atâtea câte am reuşit să le văd. Despre epoca numită, impropriu, comunistă, căci noi le transformăm pe toate după chipul şi asemănarea noastră, am scris la timpul potrivit, atunci când era cel mai greu şi mai necesar. Şi atunci am spus că simt dictatorul, licheaua, laşul şi idiotul de la mare distanţă, după cele mai mici gesturi. Fiind acesta ultimul  meu text, din ultimul număr al acestei publicaţii, mă simt obligat să spun ce am înţeles eu străbătând cu ochii deschişi istoria acestor ultimi ani postrevoluţionari. Nu vreau să conving pe nimeni  că am dreptate, dar nu am  nicio îndoială că ne aflăm într-unul dintre cele mai complicate şi dureroase momente ale istoriei, când se decide pentru mult timp de aici încolo soarta ţării sau chiar existenţa ei reală. Forţe bruxelleze, soborurile de diplomaţi acreditaţi  la noi sau alţii, din afara ţării, ne-au stabilit un alt plafon de zbor, un statut cu totul şi cu totul umilitor şi, cum era şi  firesc, în pestriţa şi imatura lume politică  românească au găsit oamenii potriviţi care să-l accepte, unii sub privirea aspră a celor ce decid soarta politicii româneşti: procurorii. Pe vremuri, când aveam flotă, se putea citi un îndemn prin toate magazinele: „Nici o zi fără peşte oceanic!“ În zilele noastre, democratice şi europene, s-a ajuns la: „Nici o zi fără mascaţi şi fără cătuşe!“, încât mi s-a părut normal să le sugerez autorităţilor ca, odată cu buletinul, tinerilor să li se înmâneze şi o pereche de cătuşe pentru a se obişnui de mici cu priorităţile patriei. Căci şcolile au dispărut încetul cu încetul, şi-apoi, oricum „produceau tâmpiţi“, spitalele, 67, închise, rezolvau parţial problema pensiilor: ţara nu era capabilă să ofere decât ură şi minciuni. Un tragic accident la un club din Capitală, cu mari pierderi umane, a scos lumea în stradă: multe mii de oameni şi-au strigat durerea, revolta împotriva celor pe care-i credeau vinovaţi. La noi,  când iese lumea în stradă, se cere demisia. Chiar şi a Patriarhului. O absurdă sete de sânge şi de victime. Câţiva dintre agitatori, cei mai vocali şi mai conştienţi de obligaţiile lor profesionale, erau obsedaţi de demisia Guvernului Ponta, premierul cel mai performant care a adus ţara la ritmul cel mai mare de creştere din U.E. şi a reparat toate erorile, nu puţine, ale predecesorilor. Pe muntele de durere şi suferinţă s-a căţărat Preşedintele Iohannis cu dezinvoltura-i cunoscută cu care odinioară a trecut pe lângă cel ce l-a adus în politica mare. Liberalii, partidul-mop, au fost amânaţi pentru la anul şi la mulţi ani, iar domnul Liviu Dragnea s-a dovedit a fi prea mic pentru un partid atât de mare. Avea în spate câteva milioane de voturi care-l obligau să lupte până la capăt şi nu să se ascundă în umbra  unor  penibile şmecherii balcanice. De ce să-ţi facă „tehnocraţii“ programul tău, când ai avut toată puterea şi şansa de a-l duce la bun sfârşit? Votul în favoarea numirii la Justiţie a doamnei Cristina Guseth îl poate ajuta ca „poporul pesedist“, cel mai mare partid, să devină acum un oarecare partid de buzunar. Sigur este că, fără prea mari eforturi, Klaus Iohannis a reuşit să realizeze într-un an ceea ce lui Traian Băsescu nu i-a reuşit în zece! Are guvernul său de „tehnocraţi“, va apărea Frontul Renaşterii Naţionale în variantă U.E., are parlamentul său şi ţara sa – păcat că e cam mică. Oricum, se conturează un tătuc. Şi asta nu ştiu cum e: de bine sau de rău? Vom vedea la vot. Pe vremea defunctului partid comunist se practica rotirea cadrelor. Când activistul reuşea să înţeleagă obligaţiile şi câte ceva din tainele  postului în care a fost numit, i se dădea o altă misiune. Noua clasă politică propovăduită astăzi nu pare altceva. Unde stau ascunşi salvatorii? Prin diverse oengeuri băsiste? Fapt este că nimic din ceea ce ar putea contribui la ameliorarea vieţii românilor nu e bun pentru FMI, Banca Mondială, etc. Teamă mi-e ca nu cumva Centenarul Marii Uniri să ne găsească mai dezbinaţi ca oricând şi mai mult fără ţară, iar pentru că mai există şi asemănări, tot ca pe acele vremuri, suntem conduşi de un neamţ. Pe atunci existau şi bărbaţi care aveau un proiect de ţară. Din păcate, acum, domnul Iohannis a uitat să ni-l dea. Cu toate astea, cred enorm că ţara va putea să renască dacă îşi va regăsi istoria, valorile şi tradiţiile. În toată nebunia acestui moment a fost un singur politician care a spus CĂ NE RĂTĂCIM: Călin Popescu Tăriceanu. Sper ca într-un viitor apropiat  să fie mai mulţi: să restabilească demnitatea partidelor şi locul lor real în viaţa României. Dar asta depinde numai de procurori.
Aşadar, închei aceste rânduri cu mare tristeţe, nu înainte însă de a le mulţumi numeroşilor şi generoşilor noştri colaboratori, redacţiei şi în mod deosebit doamnei Angela Martin, care, de la primul număr şi dupã ce a preluat, într-un moment mai delicat al existenţei mele, conducerea revistei, i-a păstrat direcţia şi calitatea. Sper ca sponsorii de până acum să nu-mi poarte o amintire prea neplăcută. Nu am făcut această revistă pentru mine. La vârsta mea nu mai am nevoie decât de nişte zile, de generozitatea Celui pe care l-am simţit mereu alături de mine în cele mai grele momente. Nu am nevoie nici măcar de un  loc de veci, ci doar de o minune. În care mă încăpăţânez să cred.

Plan politic exploziv pentru 2016. Axa Iohannis-Ciolos


Pentru anul electoral 2016, un plan politic exploziv incepe sa fie pus in aplicare pe axa Iohannis-Ciolos :
1.Curatarea PNL de PDL prin dosare la DNA
2.Eliminarea din PSD a figurilor vechi, condamnarea unor lideri
3.Arestarea si judecarea mafiotilor din regimul Basescu
4.Continuarea cabinetului Ciolos si dupa Noiembrie 2016
5.Vasile Dancu in fruntea PSD, Dacian Ciolos in fruntea PNL
6.Crearea unui partid nou, pro-prezidential
7.Rearanjarea scenei politice cu figuri noi. O alta majoritate pentru urmatorii 4 ani cu Iohannis presedinte

România în care se poate! Povești autentice. Cum să faci bani ducând mai departe moșteniri de sute de ani

Autor: Alina Botezatu 30 Noi 2015 - 13:57
România în care se poate! Povești autentice. Cum să faci bani ducând mai departe moșteniri de sute de ani CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO
Vezi galeria foto
Într-o piaţă invadată de produse străine şi de marfă locală făcută la normă sau în lohn, câţiva români au reușit să-şi transforme pasiunea pentru tradiţii şi autentic în afaceri de milioane de euro. Acum au zeci de angajaţi şi susţin familii întregi din businessurile lor de succes.

Sunt oieri din vârf de munte, români care prepară alimente după reţete moştenite de la bunici şi meşteri locali care lucrează ca acum câteva sute de ani. Toţi au avut curajul să parieze pe produsele tradiţionale româneşti şi au câştigat. Unii au luat credite sau au accesat fonduri europene de sute de mii de euro pe care le-au investit în adaptarea reţetelor vechi la standardele actuale. Alţii au ales să execute cât mai bine obiectele tradiţionale, astfel încât să fie recunoscuţi drept adevăraţii păstrători ai obiceiurilor străbune.

Magiunul de Topoloveni: mai bun ca la mama acasă
Familia Stanciulov, Bibiana (mama) şi Diana (fiica), a scos din anonimat magiunul, în ultimii şapte ani. A reuşit după ce a lansat pe piaţă, în 2008, un produs natural, fără conservanţi şi aditivi alimentari, făcut după o reţetă din anul 1914, pentru care a obţinut, în 2011, de la Comisia Europeană, certificarea Indicaţia Geografică Protejată – Magiun de prune Topoloveni. Pentru a obţine certificarea, a investit peste 1,5 milioane de euro, pe care nu i-a recuperat încă. „Certificarea unui produs tradiţional este o dovadă că noi românii suntem un popor, nu o populaţie”, ne-a spus Bibiana Stanciulov, directorul Sonimpex Topoloveni.

Ulterior, producerea de magiun de prune după reţete străvechi a fost completată de realizarea de dulceţuri naturale fără zahăr. În plus, fabrica mai produce pastă de roşii şi zacuscă. Această reţetă de business permite familiei Stanciulov să aibă 30 de angajaţi permanenţi, majoritatea femei din Topoloveni (Argeş), cu o medie de vârstă de 45 ani, şi foarte mulţi zilieri, toamna, când se produce magiunul.

S-au îmbogățit din creșterea oilor
16 oieri din Mărginimea Sibiului au izbutit să pună pe rafturile marilor reţele de retail telemeaua de Sibiu, închegată tradiţional din lapte de oaie, sub numele Cris Sib Lacto. Au 30.000 de oi împreună şi ferme complete în care produc inclusiv furajele pentru animale. Deşi fac această brânză din tată în fiu, au reuşit să pătrundă în supermarketuri doar după ce şi-au făcut propria fabrică de procesare a laptelui. Pusă pe picioare între anii 2008 şi 2011, aceasta procesează laptele lor şi al altor 60 de fermieri din zonă, având 20 de angajaţi. Astfel, au ajuns să susţină atâtea familii câte sunt într-un sat de dimensiuni medii.

Treptat, de la brânză s-au extins şi la alte produse, urdă, caşcaval şi unt, unele fiind făcute din lapte de vacă şi de capră, astfel că, în prezent, telemeaua de Sibiu mai reprezintă doar 30% din toată producţia. Investiţia în fabrică a fost de două milioane de euro, din care 1,05 milioane de euro banii lor şi restul din fonduri europene. Această investiţie i-a ajutat să vândă doar în acest an de peste două milioane de euro, dintre care o parte este reprezentată de proprii ale marilor reţele de retail. produsele lactate făcute pentru mărcile

Ia a ajuns îmbrăcăminte de lux
Iulia Goran face ii de 45 de ani, dar respectă încă modelele tradiţionale, fiind specializată pe cele din Breaza. Le diversifică doar cât să iasă unic fiecare produs. A început la Romartizana, unde făcea prototipul modelelor de pe hârtie, iar după ce a rămas şomeră, acum 16 ani, a realizat că poate să se întreţină din pasiunea pentru ii. A continuat, chiar dacă la o ie cu mânecă lungă simplă lucrează cel puţin trei săptămâni, iar preţul ajunge până la 500 de lei, pentru că a realizat că face un produs tot mai apreciat. „La Romartizana am lucrat şi pentru Franţa, Egipt, Germania, Siria, dar, în ultimii ani, iile sunt mai căutat decât atunci”, ne-a subliniat Iulia Goran. Talentul pentru cusutul portului tradiţional l-au moştenit fiica, fiul şi nepoata ei, dar niciunul nu o va urma pentru că au alte cariere. Ea este mulţumită că alte femei din zonă continuă tradiţia. Faptul că mai există astfel de femei şi tendinţa de a purta tot mai mult ii au dus la apariţia mai multor magazine specializate, online şi fizice, în ultimii ani. De exemplu, înfiinţat acum un an, Flori de Ie vinde ii şi rochii lucrate manual de o mare complexitate.

Sofisticare: ouăle vopsite cu suflet
În ultimii 50 de ani, de când a încondeiat primul ou şi până în prezent, Lucia Condrea (Moldoviţa, Suceava) a închistrit (partea mai complicată) peste 10.000 de ouă, de o calitate ridicată, cu motive tradiţionale vechi şi religioase. Pe unele le-a vândut, dar pe altele le-a păstrat, până când a deschis, în propria casă, un muzeu de autor - Muzeul Ouălor Încondeiate „Lucia Condrea”, în 2007. „Anul trecut am avut în jur de 12.000 de turişti, dar anul acesta vom depăşi 16.000 de turişti”, ne-a spus Condrea. Pentru a face lucrări de cali-tate care să se vândă bine, un ou mic îl realizează în cel puţin o zi, dar pentru unul de struţ are nevoie şi de câteva săptămâni. „Dacă nu pui suflet, dacă nu te complici, dacă nu faci un lucru care să-ţi placă ţie şi publicului, degeaba îl faci”, a subliniat Lucia Condrea.

Clujana încă mai are grijă de picioarele noastre
Fabrica Clujana care a încălţat generaţii întregi de oameni în vremea comunismului a dat faliment în anul 1999, sub povara datoriilor de peste 45 de miliarde de lei vechi. Piaţa externă a căzut, iar cea internă era dominată sută la sută de mirajul mărfurilor aduse din afară. Când nimeni nu mai dădea nicio şansă producătorului de încălţăminte, Consiliul Judeţean şi Asociaţia Priv 92 a salariaţilor au decis redeschiderea fabricii în anul 2004. Nu au putut lăsa cel mai mare brand al oraşului să moară. S-au zbătut să ţină marca în picioare, să facă rost de clienţi, chiar şi în lohn, dar şi să producă modele proprii pentru piaţa internă. Au trecut 11 ani şi fabrica are acum 350 de salariaţi, şase benzi de cusut şi două benzi de tălpuit, cea de-a şasea bandă fiind inaugurată în ultimul an. Înfiinţată în 1911 de fraţii Renner, Clujana şi-a trăit apogeul în anii 80, când avea 8.000 de angajaţi şi producea cam 16.000 de perechi de încălţăminte zilnic. (D. Ivan)

Pasiune din străbuni, ceramica de acasă
Ionela Mihuleac şi-a dedicat viaţa şi cariera profesională ceramicii de Cucuteni. Născută chiar în localitatea care a dat numele culturii milenare, în judeţul Iaşi, Ionela a absolvit Universitatea de Artă şi Design din Cluj şi a studiat tehnicile ceramicii. „Am început de la ideea că ceramica aceasta este unică şi are o sacralitate. Fiind din Cucuteni, încerc să fiu cât mai aproape de tehnica străveche”, spune Ionela. Lucrul pentru un vas durează 3-4 ore, apoi se finisează, se pictează şi se arde. Preţurile variază între 8 lei şi 350-400 de lei, în funcţie de mărime. „Afacerea a mers crescător, dar şi cheltuielile sunt crescătoare”, spune artista. Câştigurile Ionelei au crescut de la 700, la 1.000 de euro pe lună. (Diana Scarlat)

Așa arată comuna viitorului. Are chiar și o mini-Transalpina
Comuna Ciugud, din Alba, pare un proiect științifico-fantastic pentru multe alte zone rurale din ţară. În ultimii ani, primarul de aici a reuşit să schimbe cu totul viaţa locuitorilor. A luat nu mai puţin de 15 milioane de euro fonduri europene, din care a asfaltat peste tot, a plantat copaci ornamentali, a făcut piste pentru biciclete şi, mai mult decât atât, are în proiect investiţii pentru instalaţia eoliană şi de panouri solare, menite să asigure independenţa energetică a comunei. La Ciugud s-a construit în doar patru luni o mini-Transalpina, pe 26 de kilometri, un drum care înainte era unul agricol, pe care nu se putea intra nici măcar cu tractorul. Şoseaua a fost construită printre dealuri şi face legătura între localităţile Ciugud, Daia Romana şi Berghin. (Maria Coman)

Transilvania, animată de tineri entuziaşti
Stimulaţi de Prinţul Charles şi de un diplomat britanic îndrăgostit de ţara noastră, câţiva români şi saşi din Transilvania au devenit adevăraţi campioni la absorbţia de fonduri nerambursabile. Astfel s-a creat prima zonă-pilot cu unităţi model de procesare şi colectare de materie primă. „Suntem 12 persoane în echipa permanentă. Cumpărăm fructele şi legumele din zonă, iar de centrele de colectare a laptelui beneficiază cei care au animale”, spune Cristi Gherghiceanu, directorul fundaţiei ADEPT. În jur de 400 de oameni din zona Sighişoara-Târnava Mare obțin avantaje financiare din aceste proiecte. (Diana Scarlat)


 

EXPLOZIV | Rednic, despre campionatul pierdut la Urziceni: "Dinamo nu a vrut titlul. Mi s-a furat". Harta relaţiilor Băsescu-Dorin Cocoş-Bucşaru-Petrescu-Victor Becali-Borcea şi culisele unui titlu luat în an electoral

EXPLOZIV | Rednic, despre campionatul pierdut la Urziceni: "Dinamo nu a vrut titlul. Mi s-a furat". Harta relaţiilor Băsescu-Dorin Cocoş-Bucşaru-Petrescu-Victor Becali-Borcea şi culisele unui titlu luat în an electoral

Astăzi, 08:35 25159 afişări Comentează şi tu Special
EXPLOZIV | Rednic, despre campionatul pierdut la Urziceni: "Dinamo nu a vrut titlul. Mi s-a furat". Harta relaţiilor Băsescu-Dorin Cocoş-Bucşaru-Petrescu-Victor Becali-Borcea şi culisele unui titlu luat în an electoral 43 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/14902397/1/1919725-mediafax-foto-silviu-matei.jpg
Declaraţia a rămas uitată într-o agendă dedicată Dosarului Dinamo – Lazio. Contactat acum câteva luni să comenteze dacă partida din 2007 din play-off-ul de calificare în grupele Champions League a fost blat, aşa cum susţineau Vladimir Cohn şi Cornel Dinu, Mircea Rednic a recunoscut că şi el suspectează asta, sugerând că artificiul pentru a masca banii a fost transferul lui Radu Ştefan. Pe finalul discuţiei, printre concluzii, antrenorul de atunci şi de acum de la Dinamo a spus: „Două lucruri au rămas pentru mine, m-au marcat şi m-au deranjat. Primul a fost meciul cu Lazio, iar al doilea a fost meciul cu Urziceniul...”.
Consternare la capătul celălalt al firului. Meciul cu Urziceni din 2009, cel în care Dinamo a avut şansa să câştige campionatul şi, implicit, să meargă direct în grupele Champions League? „Da, când am pierdut campionatul”, a lămurit Rednic, scurt. Prima partidă indicată de el constituie acum subiectul unei anchete DNA, deschisă după articolele din ProSport. Secretele celui de-al doilea meci se întrezăresc astăzi.
Domnule Rednic, ce v-a supărat cel mai tare?
Ce m-a supărat? Nu s-a vrut atunci campionatul…
A fost autosabotaj la Dinamo?
Tu ţii minte că eu am spus că o să vin să antrenez gratis când pleacă Borcea!? Şi i-am reproşat campionatul ăla pentru că mi s-a furat. Şi atât, mai multe nu spun.
Citeşte continuarea mai jos.

Dacian Varga sărbătoreşte golul care i-a adus Unirii Urziceni titlul de campioană

Plonjon de campion: Rusescu sare peste colegii săi care-l îmbrăţişează pe Mihai Stoica


Mihai Stoica şi Dumitru Bucşaru la petrecerea organizată după câştigarea titlului


Invocă datoriile lui Bucşaru la verii Becali
Deşi vorbeşte iniţial impersonal, Rednic îl indică pe Borcea. Într-un interval de câteva luni, două momente importante din istoria lui Dinamo sunt în pericol de a fi reinterpretate într-un registru penal. Potrivit mărturiilor mai multor oameni din club, fostul preşedinte executiv Cristi Borcea a compromis intenţionat două calificări în cea mai importantă competiţie intercluburi din lume, cea despre care declara că reprezintă visul său de o viaţă. Pare absurd, imposibil.
Dialogul uimitor cu Mircea Rednic continuă.
Cum să nu vrea Dinamo campionatul?
Eee. Nu se poate ca Urziceni să pună arbitrul spaniol (n.red. – Cesar Muniz Fernandez). Şi acum toate se leagă când am văzut declaraţiile. Bucşaru ăla avea datorii la Gigi Becali, la fraţii Becali, avea datorii la toată lumea. Era normal, că băiatul (n.red. – Bucşaru) nu avea de unde să returneze banii.
De la meciul Unirea Urziceni – Dinamo 1-0 au trecut 6 ani şi jumătate, dar Rednic nu a uitat. „Nu vreau să învinuiesc pe nimeni, am relatat două lucruri care m-au deranjat teribil pe mine, ca antrenor”, spune el. Totuşi, declaraţiile sale sugerează un scenariu bine pus la punct.
Pentru a înţelege contextul partidei, ne întoarcem în timp în 2009. Pe 24 mai, la Urziceni, se juca un meci decisiv pentru titlu. Mai erau trei etape din acel sezon, iar clasamentul arăta aşa:
1. Dinamo 65 de puncte
2. Unirea 63 de puncte
3. Poli Timişoara 55 de puncte
Practic, Dinamo şi Unirea se băteau pentru titlu, dar Poli putea intra teoretic în calcule dacă primea înapoi de la TAS cele 6 puncte luate în urma unei decizii a Comisiei de Disciplină FIFA, pusă în practică de FRF. Cu cele 6 puncte recuperate, Poli ar fi stat la patru puncte în spatele primului loc şi mai avea meci direct cu Unirea în penultima etapă, acasă. Bătălia se anunţa încinsă, cu Dinamo mare favorită după ce fusese lider aproape tot campionatul.
Arbitrul „adus de Popescu” pentru finul Petrescu
Meciul de la Urziceni a fost arbitrat de spaniolul Cesar Muniz Fernandez, în urma cererii făcute de Mircea Sandu omologului şi, totodată, prietenului său, preşedintele Federaţiei spaniole, Angel Maria Villar. Povesteşte o sursă din FRF: „Meciul a fost arbitrat de un străin pentru că Borcea a făcut o eroare majoră. Cu vreo 6 etape înainte de finalul campionatului, s-a dus la Casa Fotbalului şi a început să urle pe holuri că e furat de arbitri şi că el a dat bani cui trebuie din federaţie pentru a fi protejat în lupta pentru titlu”.
Muniz a venit, a arbitrat şi, potrivit dinamoviştilor, a avantajat-o clar pe Unirea Urziceni. Nu a acordat un penalty pentru Dinamo la un fault asupra lui Bruno Simao, l-a eliminat pe fundaşul stânga portughez şi i-a anulat un gol valabil lui Ionel Dănciulescu, actualul manager sportiv al clubului. La finalul meciului pierdut cu 1-0 după golul lui Varga din minutul 24, Cornel Dinu spunea:
"La meciul cu Unirea a ieşit la vedere prietenia dintre Gică Popescu şi Nadal, fostul său coechipier de la Barcelona, partener de tenis cu arbitrul spaniol Muniz"
Citeşte continuarea mai jos.

Jucătorii lui Dinamo, dezamăgiţi la finalul meciului de la Urziceni

Caseta meciului Unirea Urziceni - Dinamo


Replica de atunci a lui Popescu a fost promptă: “Numai nişte oameni bolnavi ar putea spune aşa ceva. Eu i-am spus lui Borcea cu o săptămână înainte că vreau să câştige Unirea cu 1-0 pentru că Dan (n.r. - Petrescu) e prietenul meu, dar de la asta la ce zvonuri au apărut e o mare diferenţă. Nişte imbecilităţi”.
Intrat, la cald, la Sport.ro, acţionarul Vasile Turcu a arătat şi el spre prietenii Popescu şi Petrescu, foştii colegi din Generaţia de Aur: "Am mari bănuieli la acest arbitru dacă nu cumva a fost influenţat de "generaţii". Cum să arbitreze într-un campionat aşa puternic cum e Spania şi să facă asemenea greşeli!?”
La 6 ani şi jumătate după meci, Mircea Rednic îi pomeneşte şi el pe Gică Popescu şi pe finul acestuia, Dan Petrescu: S-a pus unul (n.red. – arbitru) care era…şi legătura cu Gică Popescu, prietenia. Despre Dan Petrescu am înţeles, dar nu sunt sigur, că şi el i-ar fi împrumutat nişte bani lui Bucşaru. Când am văzut câţi bani avea de dat datorii... Nu se poate să decidă Urziceni ce arbitru să vină. Nu se poate ca noi, Dinamo, o forţă, să nu fim în stare să avem parte de un arbitraj corect. Eu am protestat ca antrenor faţă de chestia asta. Am pierdut campionatul din cauza aia”.
Rednic e când laconic, când explicit. Din declaraţiile sale puse cap la cap reiese, însă, următorul scenariu:
Cristian Borcea ar fi vrut să piardă campionatul 2008-2009, în complicitate cu prietenii săi, fraţii Ioan şi Victor Becali, şi cu viitorul său naş, George Becali, pentru ca ultimii să-şi poată recupera datoriile de peste 15 milioane de euro pe care le avea Dumitru Bucşaru faţă de ei. Victor Becali, un prieten apropiat al lui Dumitru Bucşaru şi Dan Petrescu, l-ar fi folosit pe un alt prieten al său, Gică Popescu, naşul şi prietenul cel mai bun al lui Petrescu, pentru a-l aduce pe Cesar Muniz Fernandez. Totul cu complicitatea lui Borcea.

Cristi Borcea şi Mircea Rednic în 2007, când Dinamo câştiga campionatul, dar rata calificarea în grupele Ligii în meciul ciudat cu Lazio
Pare un scenariu de film indian, nu-i aşa?
„Dogii” lui Rednic au afişat toată săptămîna, de fapt tot campionatul, un aer superior, confirmat deseori prin joc. Dar nu ajunge! Pentru că banii şi încrederea lui Bucşaru şi competenţa cuplului Petrescu – MM Stoica au adus Liga I într-un final de patetism efuziv marca Bollywood
Cătălin Tolontan, în cronica meciului Unirea – Dinamo 1-0

Dinamo pierdea, Borcea flirta cu o hostesă
Totuşi, conform deciziei judecătorilor, Borcea execută acum 6 ani şi patru luni de închisoare tocmai pentru că a prejudiciat Dinamo cu 5,8 milioane de dolari. Sunt fapte de corupţie împotriva fostului club dovedite şi condamnate de justiţia din România. Lucrurile nu se opresc aici. Fostul preşedinte riscă un spor de 7 ani după ce complicii săi din Dosarul Transferurilor, fraţii Ioan şi Victor Becali, au recunoscut că au dat mită de 220.000 de dolari judecătoarei Geanina Terceanu pentru o sentinţă favorabilă în instanţă. Un alt personaj din scenariu, Gică Popescu, tocmai a fost eliberat din închisoare după ce a ispăşit o pedeapsă de un an şi 7 luni pentru complicitate în acelaşi Dosar al Transferurilor, iar George Becali a ieşit în aprilie 2015, după doi ani petrecuţi după gratii.
Şi o coincidenţă penală legată de cele trei echipe aflate în 2009 în lupta pentru titlu. Preşedintele lui Dinamo, Cristi Borcea, este în închisoare, preşedintele de la Unirea, Mihai Stoica, este după gratii, finanţatorul Unirii, Dumitru Buşcaru a fost arestat pe 6 martie 2015 şi este acum cercetat sub control judiciar, iar preşedintele de la Poli Timişoara, Marian Iancu, a fost condamnat în iunie 2015 la 14 ani de închisoare!
Aceste date nu dovedesc că Dinamo a cedat deliberat titlul Unirii Urziceni, dar oferă nişte indicii despre oamenii implicaţi în finalul de campionat care a zguduit fotbalul românesc, trimiţând direct în Champions League o echipă mică din mijlocul Bărăganului.
În decembrie 2008, la jumătatea acelui sezon, Borcea declara: „La anul, merg în Ligă şi ies la pensie”. Cu câteva ore înainte de meciul de la Urziceni, îi mobiliza pe fanii lui Dinamo: „Veniţi la stadion să ne bucurăm împreună de titlu”. Numai un actor foarte bun ar fi putut da senzaţia că trage cu dinţii să ia campionatul, când el, de fapt, urma să-şi vândă clubul.
Din nefericire, însă, în plină criză de jucători, fotbalul românesc nu duce lipsă de actori talentaţi.
  • „Să vă ferească Dumnezeu să ajungă familia mea să conducă ţara asta. Să vă văd atunci dacă faceţi dreptate sau nu. Aveţi cătuşe, doamna judecătoare?”, urla Ioan Becali în sala de judecată, în 2012, în timp ce Borcea şi Neţoiu încercau să-l calmeze. Procurorii DNA deţin acum probe potrivit cărora scena isterică a fost regizată chiar la îndemnul judecătoarei Terceanu, pentru a da impresia că inculpaţii se aşteaptă la pedepse grele. Ei urmau, de fapt, să fie achitaţi.
După meciul de la Urziceni, în etapa următoarea, Dinamo a fost învinsă acasă de FC Braşov cu 2-0. În public, Borcea a făcut o criză de nervi, accidentându-se serios după ce a rupt o uşă. Cu o săptămână mai devreme, în loja stadionului din Urziceni, preşedintele executiv al clubului avusese o altă atitudine, ferit de ochii publicului.
Povesteşte un martor ocular, sub protecţia anonimatului:
„Am fost şocat la acel meci. Borcea a stat în aceeaşi lojă cu Giovanni, cu Victor şi cu Turcu. Mai era şi un bodyguard al unuia dintre ei. Ţin minte că toţi erau relaxaţi, deşi sub ochii lor Dinamo pierdea titlul de campioană. O hostesă cu fustă foarte scurtă, angajată de Urziceni, le aducea băuturi, iar Borcea era numai cu ochii pe ea. Tot meciul, a ţinut-o numai în apropouri. O trăgea de mână, tot un zâmbet. „Vino şi stai la mine în braţe!”. Îi plimba, ostentativ, trabucul pe fustă. Nu părea foarte afectat de ce se întâmpla în teren”
Citeşte continuarea mai jos.

Cristi Borcea, la finalul meciului., alături de Vasile Turcu. Este momentul în care s-a ridicat de pe scaun şi a putut fi văzut de fotografi şi cameramani


Clanul Becali şi promovarea lui Petrescu
Totuşi, de ce ar fi vrut Borcea să piardă un titlu care ar fi băgat în conturile lui Dinamo o sumă minimă de 12 milioane de euro oferită de UEFA? În ce a constat această concesie? Doar a închis ochii la jocurile de culise ale Unirii sau a transmis mesajul şi jucătorilor?
Pentru a înţelege relaţiile dintre personaje şi contextul acestui caz, trebuie să ne întoarcem în timp, la finele anilor 90. Tânărul Cristian Borcea, intrat iniţial în club ca director de marketing, de fapt şofer al lui Cornel Dinu, a dovedit încă de la început o dorinţă imensă de afirmare. La scurt timp, Borcea s-a apropiat de fraţii Ioan şi Victor Becali. Cei doi erau fani Dinamo, dar religia lor era banul. Din acea perioadă datează cazul Marius Niculae, fotbalistul a cărui semnătură a fost falsificată cu un copiator de Borcea, cu ştiinţa lui Ioan Becali, pentru ca Dinamo să nu-l piardă pe atacant pentru o sumă stabilită din oficiu.

Ioan Becali, Cristi Borcea şi Victor Becali, pe vremea când petreceau în libertate. Acum, aşteaptă un spor de pedeapsă pentru mituirea unei judecătoare
Ulterior, Marius Niculae a devenit finul de cununie al lui Borcea, la fel şi Claudiu Niculescu, o dovadă a abilităţii conducătorului de a intra în mintea şi sub pielea fotbaliştilor.
Campionatul e trucat de peste 20 de ani. Eu nu ştiu care e ultima campioană corectă
Adrian Porumboiu, mai 2012
La rândul lor, fraţii Becali au controlat la un moment dat 90 la sută din piaţa fotbaliştilor din România. Potrivit numeroaselor mărturii, selecţionerul şi selecţia la echipa naţională erau decise în birourile lor. Dintre jucătorii aflaţi sub contract cu ei, cele mai strânse legături le au cu Hagi, Popescu şi Petrescu. Primii doi erau prieteni foarte buni cu Ioan, ultimul cu Victor Becali. Cei trei au beneficiat de toată atenţia fraţilor impresari care au investit timp şi energie pentru a le obţine cele mai bune contracte. Hagi şi Popescu sunt cumnaţi, Popescu şi Petrescu sunt naş şi fin.
La mesele ţinute cu ocazia zilelor de naştere, cercul prietenilor prezenţi era format din Ioan Becali, care stătea de obicei în capul mesei, Victor Becali, Ion Crăciunescu, Dan Petrescu, Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu, Cristian Borcea, Vasile Şiman şi Mihai Stoica. Lor li se alăturau deseori Florian Walter, Gigi Neţoiu şi Daniel Stanciu.

Prietenii: cei mai importanţi fotbalişti din Generaţia de Aur, alături de impresarii Victor şi Ioan Becali. Foto: Fanatik


Cariera lui Dan Petrescu în antrenorat a început la Sportul Studenţesc, echipa finanţată de Vasile Şiman, unul dintre puţinii prieteni care, potrivit martorilor, îşi permitea să-şi pună picioarele pe biroul lui Victor Becali. Ulterior, Petrescu a ajuns la Rapid, adus de proaspăt instalatul preşedinte, Ioan Becali, dar s-a întors la Sportul după doar 9 meciuri. Un antrenor riguros, Petrescu a semnat cu Unirea Urziceni în vara lui 2006, după ce echipa recent promovată în Liga 1 disputase deja primele meciuri în prima ligă.
Povesteşte un fost angajat al clubului din Urziceni: „Toată lumea a fost mirată de cum a venit Petrescu. Ne-am trezit cu el într-o zi, adus cu maşina de la Bucureşti de Dumitru Bucşaru. „Domnilor, el este noul antrenor”. Costel Orac şi Iulian Mihăescu habar nu aveau. Mihăescu a rămas „secund”, dar Petrescu a început, uşor, uşor, să-şi aducă oamenii. Pojar, Stângaciu, peste un an a venit Mihai Stoica, un prieten al fraţilor Becali”. Unirea se echipa pentru a se bate cu giganţii Steaua, Dinamo, CFR Cluj şi Poli Timişoara.
Înfiinţat în 1954, Unirea Urziceni a rămas un club anonim în ligile inferioare din România până în 2002, când a fost preluat de afaceristul Dumitru Bucşaru în liga a treia. Promovată rapid, Unirea a jucat trei ani în Liga 2, perioadă în care a legat o prietenie strânsă cu Dinamo Bucureşti, clubul prezidat de Borcea şi căpuşat de acesta împreună cu fraţii Becali. Fotbalişti şi antrenori de la Dinamo mergeau la Urziceni, iar cele două echipe disputau în pauzele competiţionale partide amicale la baza clubului din judeţul Ialomiţa. În 2006, Unirea a promovat şi, după un loc 10 şi un loc 5, echipa a jucat o finală de Cupă în 2008. Vremurile de glorie se apropiau.
Citeşte continuarea mai jos.

Epaminonda Nicu, primul din stânga, în liga a doua, cu Unirea Urziceni. Peste câţiva ani, avea să joace în Champions League

Bucuria jucătorilor Unirii Urziceni, pe fostul stadion Naţional


În 2002, echipa era finanţată de Gheorghe Babagianu, un politician de origine aromână, foarte bun prieten din copilărie cu Bucşaru. Afaceristul născut în Coşereni, o comună situată la 4 kilometri de Urziceni, a preluat clubul, dar l-a păstrat pe Babagianu în funcţia de vicepreşedinte şi folosea hotelul acestuia, Royal, pentru a găzdui cantonamentele Unirii, dar şi pe echipele oaspete ale acesteia.
Consilier local din partea Partidului Democrat Liberal (PDL), Babagianu a candidat în 2008 la funcţia de primar al Urziceniului. În ciuda campaniei electorale făcute inclusiv de Dan Petrescu şi Mihai Stoica, a pierdut alegerile, dar s-a ales cu funcţia de suprefect a judeţului.
„Eu sunt paralel cu politica, nu mă interesează deloc acest domeniu. A candidat cineva care lucrează la noi în club şi era normal să-l susţin. Nu m-am urcat pe nicio scenă, n-am făcut nimic. Doar mi-am exprimat părerea, cine ar fi mai bine pentru noi să iasă primar în Urziceni”
Dan Petrescu, în 2009
Babagianu este primul personaj care introduce această poveste în sfera politică. Urmează, însă, legături mult mai strânse şi personaje mult mai importante. Poate prea importante.
Băsescu şi memoriile de la finanţatorii din fotbal
Anii 2008 şi 2009, în care Unirea a dominat Liga 1, au fost extrem de agitaţi în sfera politică din România, cu alegeri locale, urmate de alegeri prezidenţiale. Dominaţia PDL slăbea, deşi guvernul Boc a supravieţuit până la finele lui 2009. Aflat în scădere de popularitate, preşedintele Traian Băsescu a obţinut cu greu un nou mandat în decembrie 2009, cu 50,33% din voturi.
Ne întoarcem din nou în timp, de data asta la finele anilor 90, când Borcea era un tânăr om de fotbal aspirant. În 1998, în timpul mandatului lui Băsescu de ministru al Transporturilor, la Regionala CFR Iaşi era numit un anume Mihai Necolaiciuc. Doi ani mai târziu, acesta venea la Bucureşti ca director al Companiei Naţionale CFR SA, numit de succesoarea şi protejata lui Băsescu, Anca Boagiu. Presa a speculat că Necolaiciuc este văr primar cu Maria, soţia fostului preşedinte al României. Apostol Muşat, fostul primar din Snagov condamnat pentru luare de mită, l-a cunoscut în arest şi a povestit lucruri interesante pentru ProSport:
„La Astoria, în Snagov, s-a făcut o renovare pe când era Băsescu ministrul Transporturilor (n.red. – renovarea s-a făcut în mandatul Ancăi Boagiu). Finul, Necolaiciuc ăla, de i-a botezat Băsescu doi copii, a fost şi el în arest cu mine. Ăsta de la Unirea Urziceni, Bucşaru, a făcut toate şmenurile, cu pahare, cu şuruburi. Cum adică... tu eşti contructor şi aduci pahare? A fost şi el ospătar pe timpuri”, a povestit Muşat pentru ProSport.
Fugit din ţară, Necolaiciuc a fost condamnat anul acesta la 10 ani de închisoare pentru abuz în serviciu contra intereselor publice. În acest dosar, el şi alte persoane au prejudiciat statul român cu 57 milioane de euro.
În mandatul lui Necolaiciuc, între 2000 şi 2003, unul dintre clienţii fideli ai contractelor cu CFR a fost Dumitru Bucşaru, prin firmele sale SC Valahorum SA, SC Continental Invest SRL şi SC Star Constructa 91 SRL. SC Valahorum SA era şi firma care finanţa Unirea Urziceni, redenumită din acest motiv Unirea Valahorum Urziceni.
În sezonul 2008-2009, când Dinamo a pierdut sau i-a cedat titlul Unirii, unul dintre acţionarii clubului era Florian Walter, fost Buşcă. Prieten şi fost coleg cu Cristi Borcea în 1989 la un centru de vânzare a buteliilor din Pantelimon, Walter a făcut închisoare în Austria pentru trafic de persoane. El era un alt client al afacerilor cu compania naţională CFR SA, condusă de Necolaiciuc. În 2005, directorul CFR a fugit din ţară prin vama Albiţa, în maşina cui credeţi? A lui Florian Walter! În iunie 2009, la scurt timp după ce Unirea Urziceni devenea campioană în România, Necolaiciuc a fost prins în Statele Unite. Doi ani mai târziu, era extrădat pentru a fi judecat.
Unul dintre contracte, invocat de şi fostul primar Muşat, este cel pentru modernizarea bazei Astoria, deţinute de CFR la Snagov, contra sumei totale de 20 de milioane de euro.
Devizele plăţilor făcute de CFR firmei lui Bucşaru sunt halucinante: un sac de ciment de 200.000 de lei vechi a costat 3,6 milioane de lei vechi, o solniţă 11 milioane de lei vechi, o lumânare 5,1 milioane de lei vechi.
Informaţiile despre preţurile umflate chiar şi de 100 de ori au apărut în 2009, la două săptămâni după ce Unirea a câştigat titlul în Liga 1. „În perioada lui Bucşaru, banii în club se plăteau la timp. Era foarte serios”, spune fostul angajat al clubului. Din diverse contracte cu statul, Bucşaru avea un cash-flow constant pentru a putea ţine un club de fotbal cu un buget deloc extravagant.

Cristi Borcea între doi politicieni dinamovişti: fostul primar Adriean Videanu şi fostul deputat Dumitru Dragomir
Atunci când banii nu au venit la timp, a intervenit nimeni altul decât Traian Băsescu! În aprilie 2005, preşedintele României înainta către ministrul Transporturilor, Gheorghe Dobre, un memoriu al firmei Art Construcţii 92 SA, patronată de Dumitru Bucşaru, prin care finanţatorul Unirii Urziceni cerea Preşedinţiei recuperarea de la CFR a unei sume de 110,5 miliarde de lei vechi pentru lucrări executate la "Complexul Snagov", "Cantina Restaurant MTCT", "Gara Obor", "Gara Galaţi", "Grădiniţa Witting" şi pentru "Modernizare Staţie CF Focşani la standarde europene".
Pe memoriu, Traian Băsescu a notat: "Dl Ministru Dobre, Rog analizaţi şi rezolvare legală". La scurt timp, Bucşaru a primit banii restanţi, aproape 3 milioane de euro.
Doi ani mai târziu, preşedintele ţării vorbea public despre un alt memoriu, primit de la un „cetăţean din Cluj”. Acesta s-a dovedit a fi alt finanţator din fotbal, Arpad Paszkany, deranjat de faptul că DIICOT vrea să redeschidă un dosar în care era implicat alături de tatăl său. Băsescu a recomandat tot „analiză şi rezolvare rapidă”. Dosarul nu a mai fost deschis.
 În 2008, la un an după memoriu, Paskany a donat 230.000 de euro pentru campania electorală PD-L.
Coincidenţa e bizară: în acelaşi an 2008, CFR a câştigat titlul şi Cupa României. Un an mai târziu, a venit rândul Unirii Urziceni, finanţată de Dumitru Bucşaru, să fie campioană. Ambele au mers direct în grupele Champions League şi au încasat fiecare minimum 12 milioane de euro.
„E o vrăjeală ce zice Rednic. Lăsaţi-mă-n pace! Eu ţin cu el, dar nu-l cred. A simţit numai el? Tot neamul e nesimţit şi a simţit numai el”
Dumitru Dragomir, şeful LPF în 2009
În dialogul cu ProSport, Mircea Rednic spune: „Mai dau şi eu din gură, toate lumea zice că „Strâmbu’” face, că vezi Doamne... Dar au fost două lucruri anormale. Mi s-au părut lucruri bizare”.
Lucrurile bizare continuă.
Domiciliat în Pipera, Dumitru Bucşaru – afaceristul care a făcut 11 luni de închisoare înainte de 1989 – a cumpărat în 2006, cu 17 milioane de euro, o fostă gospodărie de partid, SC Comaico, unde funcţionau celebrele sere din comuna 1 Decembrie. Miza o reprezentau de fapt cele 100 de hectare ale societăţii, pe care Bucşaru a dezvoltat trei ani mai târziu proiectul imobiliar Green City. Ghinionul lui s-a numit criza financiară care a dinamitat piaţa imobiliarelor.
Pentru a obţine fondurile necesare achiziţiei, în 2006, Bucşaru s-a împrumutat de 12 milioane de euro de la George Becali, finanţatorul Stelei, viitorul naş al lui Borcea. Datoria a figurat în declaraţie de avere a lui Becali atunci când acesta a candidat pentru un loc de europarlamentar.
De aici începe hăţişul relaţiei financiare dintre Bucşaru şi verii Becali. Doi ani mai târziu, în 2008, Bogdan Stancu s-a transferat de la Unirea la Steaua şi datoria lui Bucşaru a scăzut peste noapte cu 2,7 milioane de euro, la 9,3 milioane. Conform înţelegerii, garanţia primită de Becali pentru împrumut era chiar Comaico, societate care i-ar fi revenit dacă Bucşaru nu ar fi plătit până în 2013.

Dumitru Bucşaru, Victor Becali şi George Becali, la un meci al echipei naţionale

George Becali zâmbeşte mulţumit la Urziceni. Performanţa Unirii i-a permis să-i ia banii şi jucătorii lui Bucşaru


În vara lui 2009, după câştigarea titlului, finanţatorul Unirii a cesionat băncilor banii care urmau să vină din participarea în grupele Champions League şi i-a plătit lui Becali 5,3 milioane de euro din datorie. Ulterior, s-a împrumutat din nou la omul care împrumută şi Steaua. În 2010, după ratarea calificării în Champions League, Unirea i-a cedat Stelei la pachet pe Apostol, Galamaz, Ricardo, Marinescu, Bilaşco, Onofraş şi Brandán. Începea declinul. Un an mai târziu, Rusescu ajungea şi el în Ghencea.
În iunie 2011, Unirea Urziceni s-a desfiinţat. Clubul a lăsat în spate o datorie la bugetul de stat de 253 miliarde de lei vechi, aproape 6 milioane de euro.
Rednic vorbeşte şi despre alte credite, la Ioan şi Victor Becali şi, posibil, chiar Dan Petrescu.
Bucşaru şi Victor Becali sunt legaţi de un alt împrumut, făcut de data aceasta de impresar după câştigarea titlului. Bucşaru a creditat cu 15 la sută din clubul Unirea şi cu 10 la sută din Comaico. Ulterior, după condamnarea din Dosarul Transferurilor, media a scos la suprafaţă două împrumuturi la bancă, unul de 900.000 de euro şi altul de 3,9 milioane de euro, făcute împreună cu Dumitru şi Manuela Bucşaru. Pentru primul, neachitat de soţii Bucşaru, Victor Becali a fost executat silit.
Intră Udrea şi Cocoş. Plus Bica, „amica intimă a lui Borcea”
În afacerea Comaico a apărut la un moment dat şi numele Elenei Udrea. Indicată de Mircea Badea drept avocatul lui Bucşaru, fosta consilieră a lui Traian Băsescu a negat orice legătură cu fostul finanţator de la Unirea. Câteva luni mai târziu, recunoştea, însă, că a fost la un pas de a deveni avocata lui Bucşaru.
V-aţi săturat? Mai aveţi puţină răbdare.
Fiica lui Dumitru Bucşaru, Ramona Magdalena, a fost acţionar în două firme, alături de sora lui Dorin Cocoş şi de un asociat al aceluiaşi Dorin Cocoş, soţul de atunci al Elenei Udrea. Şi dacă a venit vorba despre copii, fiţi atenţi. Declară Cristi Tănase, actualul preşedintele de la Concordia Chiajna şi fost oficial al lui Dinamo:
„Pe vremea când Unirea Urziceni era în liga a doua, relaţiile cu Dinamo erau prieteneşti. Aveam o relaţie cu ei, făceam şi jocuri între noi. Am trimis antrenori acolo, Orac, Dragnea. Am trimis şi jucători. Predescu, Pădureţu, Alin Cocoş”.

Dumitru Bucşaru şi George Galamaz, cu trofeul de campioană. Ulterior, Galamaz a aflat că apartamentul primit nu-i aparţine

Dorin Cocoş, fiul lui Alin Cocoş, fostul fotbalist de la Dinamo şi Unirea Urziceni

Media a scris în 2007 despre intenţia lui Dorin Cocoş de a muta Unirea la Voluntari, la sugestia lui Gigi Neţoiu. Beneficiarul era Alin Cocoş

Alin Cocoş, fiul lui Dorin Cocoş, a fost împrumutat de Dinamo la clubul lui Bucşaru la jumătatea anilor 2000. Cancan publica în 2007 o poză cu Dorin Cocoş şi Victor Becali, surprinşi în timp ce omul de afaceri devotat preşedintelui Traian Băsescu  discuta cu impresarul despre viitorul fotbalistic al fiului său, în vârstă atunci de 20 de ani.
Cocoş junior n-a ajuns fotbalist, iar acum se află în arest la domiciliu pentru implicare în deja celebrul dosar ANRP, legat de retrocedări. Tatăl său şi Alina Bica, fosta şefă DIICOT şi prietenă cu familia Cocoş şi Elena Udrea, rămân în continuare după gratii.
Citeşte continuarea mai jos.

Elena Udrea în 2005, pe vremea când era consiliera lui Traian Băsescu

Elena Udrea şi Alina Bica (în negru), fotografiate la cumpărături în Paris


Mihai Necolaiciuc, fostul director de la SN CFR SA în mandatul căruia afacerile lui Bucşaru au prosperat
De Alina Bica, se leagă o altă mărturie, de data aceasta din lumea fotbalului. O sursă a povestit pentru ProSport despre relaţiile condamnaţilor din Dosarul Transferurilor: „La un moment dat s-au certat între ei pe tema strângerii banilor pentru judecători. Unii nu voiau să dea mită, alţii nu voiau să dea mulţi bani. S-au strâns totuşi mult mai mulţi bani decât cei 220.000 de euro apăruţi prin presă. Ştiu că vorbeau despre două milioane la un moment dat. Fraţii Becali şi Borcea se ocupau de intermedierea discuţiilor. Borcea avea relaţii foarte importante. De multe ori, era la restaurant, la masă cu Alina Bica. Păreau foarte intimi”.
 “Sătui de minciuni, de ipocrizii, de pericole morale, nu Champions League vrem noi, doar titlul în Ştefan cel Mare”
Bannerul fanilor lui Dinamo la meciul cu Unirea Urziceni din 2009

Jucător: "Borcea a avut presiune pe el să piardă"
În ultimele trei etape din acel sezon, Dinamo n-a câştigat niciun punct, în timp ce Unirea a făcut şapte, inclusiv cele din victoria ciudată, 1 pauză/2 final, de la Timişoara. A cedat echipa lui Borcea titlul Unirii datorită influenţei mari a echipei finanţate de un om din sfera preşedintelui Traian Băsescu?
ProSport i-a căutat pe aproape toţi fotbaliştii convocaţi de Rednic pentru meciul de la Urziceni. Cei mai mulţi dintre ei erau impresariaţi de Victor Becali, prietenul lui Bucşaru şi Dan Petrescu (foto, cu trofeul acordat campioanei). „Aţi simţit că Dinamo nu a vrut titlul?”, a fost întrebarea comună. Unii au refuzat dialogul, alţii au răspuns telegrafic, dar mulţi au vorbit. Oficial sau sub protecţia anonimatului. Multe dintre păreri le puteţi citi în zilele următoare.
„Am auzit şi noi că Borcea ar fi avut presiune pe el să nu luăm campionatul”, spune unul dintre oamenii importanţi aflaţi pe teren în acea zi de mai 2009. Nu ar fi fost pentru prima oară. Cu doar 12 luni mai devreme, în primăvara lui 2008, Dinamo a învins-o pe Steaua cu 2-1 şi a trimis titlul la Cluj. „Dacă Steaua bătea, Borcea şi ceilalţi erau luaţi de autorităţi. Stadionul era înconjurat de oameni din diverse direcţii”, declară un fost angajat la Dinamo.
Dinamo a pierdut titlul la Urziceni, iar Torje a fost schimbat la pauză. După 6 ani şi jumătate, actualul mijlocaş de la Osmanlispor comentează maliţios ce spune Rednic: „Nu am ce să comentez ce vorbeşte domnul Rednic. Nu ştiu, probabil dânsul ştie mai bine. Din teren se simte un lucru, de pe bancă se simte altfel. Nu poţi să simţi acelaşi lucru. Probabil a simţit mai mult frig. Cum poate să se gândească vreun om că nu s-a vrut campionatul!? Nu există aşa ceva”.
Titularizat în locul suspendatului Tamaş, Lucian Goian nu crede nici el în veridicitatea celor spuse de fostul antrenor: „Nu am simţit niciodată chestia asta. A fost o dezamăgire mare că am pierdut campionatul. Am condus un sezon întreg şi în ultimele trei etape am pierdut tot. A fost dezamăgire mare atunci. Dacă Rednic a declarat aşa ceva, e treaba dânsului, dar nu pot să mă gândesc la asta. Era un vis pentru oricine din club”.
Visul era concretizat şi printr-o primă de titlu de 100.000 de euro. „Noi aveam o primă extraordinar de mare şi şansa unică de a merge în Champions League. Din punctul meu de vedere, la meciul ăla mi-am spart arcada, eram foarte, foarte nervos că nu puteam să-i învingem. Poate ştie Rednic mai multe. Dar în rândul echipei, din ce am simţit eu, toată lumea îşi dorea să câştige. Claudiu (n.red. – Niculescu), Danciu (n.red. – Ionel Dănciulescu) erau pe final de carieră, voiau Champions League. Poate a fost ceva la alte meciuri, dar la meciul cu Urziceni nu cred!”, spune şi Marius Niculae, atacantul cununat de Borcea la începutul acelui sezon.

Marius Niculae a jucat la Urziceni cu capul spart. Aici, urmărit de Bruno Fernandes

Dan Petrescu şi Mihai Stoica exultă la finalul partidei cu Dinamo. Erau campioni cu o echipă venită de nicăieri


Sezonul bizar care s-a terminat cu victoria Unirii Valahorum a fost presărat cu întâlniri între Dumitru Bucşaru şi Victor Becali:
  • 29 noiembrie 2008: Bucşaru, Mihai Stoica şi Victor Becali, surprinşi de Cancan în localul Caffe Louis din Dorobanţi
  • 22 ianuarie 2009: Bucşaru şi Victor Becali sunt din nou fotografiaţi la ieşirea din acelaşi local
  • 6 iunie 2009, la două săptămâni după meciul Unirea - Dinamo, dar înainte de ultima etapă: Victor Becali, Bucşaru şi Mihai Stoica au asistat la discuţiile dintre George Becali şi Dinu Gheorghe pentru venirea ultimului la Steaua. Tratativele au picat în cele din urmă.
Practic, înainte de meciul direct Unirea - Steaua, campionul Bucşaru, preşedintele lui şi impresarul Becali erau implicaţi în discuţiile privind viitorul Stelei, club care a beneficiat de o parte din banii şi din jucătorii Unirii. „Jucau table nederanjaţi de nimeni şi puneau fotbalul la cale”, explică fostul angajat al Unirii Urziceni.
Aflat la Turnu Severin, unde are acum un business, Gabriel Boştină simte încă amărăciunea acelui titlu pierdut: „Am stat 3 ani la Dinamo şi îmi pare rău că nu am luat campionatul niciodată. Echipă de titlu aveam şi meritam să câştigăm. Îmi aduc aminte că am avut gol anulat. Eu am centrat, iar Dănciulescu a dat gol cu capul. Ştiu doar că am făcut un meci slab, deşi aveam echipă foarte bună. Peste Urziceni”.
Echipa mai slab cotată a câştigat titlul şi a mers în Champions League unde a câştigat 8 puncte într-o grupă cu Stuttgart, Glasgow Rangers şi Sevilla. Unirea Urziceni a primit de la UEFA 17,72 milioane de euro şi cu toate acestea s-a desfiinţat după doar doi ani. În loc de prima de 100.000 de euro pentru titlul, mulţi dintre jucători au acceptat apartamente în cartierul Green City. Când să se mute, Galamaz, Bordeanu şi Epaminonda Nicu au descoperit că erau puse gaj la CEC pentru un împrumut luat de patronul lor.
Unirea Urziceni a fost un tun dat de Bucşaru. În prezent, afaceristul legat de cercul de influenţă al preşedintelui Băsescu este cercetat în paralel în două dosare, pentru bancrută frauduloasă şi pentru finanţări ilegale garantate de stat.
A fost Bucşaru ajutat de Borcea şi de fraţii Becali să-i sufle titlul lui Dinamo?
Rednic spune că da.
Citiţi mâine în ProSport mărturia unui fotbalist despre comportamentul incredibil al lui Borcea din finalul acelui sezon.
Credeţi că Rednic are dreptate când spune că Dinamo nu a vrut campionatul în 2009?