PUNCT
Un articol de
AUGUSTIN BUZURA
Ştiam de-o vreme că într-o zi voi fi obligat să fac un anunţ care
ilustreazã ceea ce s-ar putea numi firescul acestui moment cultural şi
politic: revista Cultura îşi suspendă apariţia. Cuvântul care exprimă
adevărul este altul, dar un deces nu poate fi anunţat oricum, există
formule care atenuează brutalitatea unor cuvinte, lăsând şi speranţei o
şansă. În orice caz, dincolo de nuanţe şi formule, spre liniştea celor
interesaţi de acest tip de decese, numărul de faţă este, din
nefericire, ultimul… În 8 decembrie se vor împlini 10 ani de la apariţia
revistei, dar nu mai avem bani să tipărim numărul care marchează
această aniversare. După cum am scris şi cu alt prilej, nouă, românilor,
ne reuşesc foarte bine începuturile şi înmormântările. Oricum, se pare
că nu ne este dat să ducem un lucru la bun sfârşit. După un efort întins
pe mulţi ani, când am început să pun Institutul Cultural Român în
stare de funcţionare, reuşind să le adaug celor 5 centre culturale din
străinătate încă 11, în timp ce concepeam normele de funcţionare,
preşedintele Traian Băsescu a făcut cadou ICR-ul cu tot ce-i apaţinea,
răsplătindu-şi astfel lăudătorii, intelectualii săi, care, iată, din
câte mi-a fost dat să citesc în ultimele zile, au o nouă ţintă. Căci, la
noi, doar dosurile se schimbă, nu şi „lingviştii“. În ceea ce mă
priveşte, sunt convins că vom avea o înmormântare liniştită şi, conform
„ordinelor pe unitate“, vom rămâne cu durerea noastră, a celor care mai
au curajul să fie ei înşişi, credincioşi obligaţiilor acestei meserii.
Sigur, pe copertă scrie că revista apare „cu sprijinul Ministerului
Culturii“, numai că, exact ca în străvechiul banc, locomotiva nu a fost
în realitate locomotivă, ci… samovar! Cu alte cuvinte, în faza a doua a
„sprijinului“ ar fi trebuit ca noi, redacţia, să suportăm cheltuielile
de editare a numărului, adică tipar, hârtie, salarii, colaborări,
difuzare şi toate câte mai sunt, ministerul urmând să ne deconteze
ulterior cheltuielile. Dar neavând bani să facem plãţile la care ne
obligă legea respectivă, sponsorizarea încetează automat. Nici în
perioada în care Ceauşescu îşi plătea datoria externă nu a existat o
lege mai stupidă! Ea exprimă foarte exact atitudinea actualei clase
politice faţă de cultură şi, prin urmare, de ce ne aflăm în cel mai
jalnic moment al epocii postrevoluţionare. Desigur, Cultura este o
revistă privată, prin urmare, Ministerul Culturii nu avea neapărat o
obligaţie faţă de noi – în afară de una morală –, dar corect ar fi fost
să ne dea şansa să ne încasăm şi puţinul pe care l-am fi putut primi.
Acum, la capăt de drum, se impune o întrebare: a meritat efortul nostru
de un deceniu? Din banca mea privite lucrurile, cu tot dezastrul
financiar, răspunsul este da. Un da ferm, fără ezitări. Ne-am dorit o
publicaţie elegantă, cu un generos număr de pagini, absolut liberă,
deschisă tuturor opiniilor, un spaţiu al afirmării şi promovării
adevăratelor valori româneşti şi a dialogului acestora cu alte culturi.
Spun asta gândindu-mă că de o vreme încoace, pentru mulţi, nu e cool să
fii român şi să crezi în naţia ta şi în istoria ta, aşa cum a fost, cu
bune şi rele, cu mari momente de curaj, dar şi de dureroasă rătăcire.
Trebuie să spun că nu mi-am făcut iluzii că voi reuşi să tulbur
liniştea şi împăcarea scriitorimii române care nu are nimic de apărat
sau de revendicat. Ţării, vândută de la firul de iarbă la stejarul
secular, i-a mai rămas pe taraba democraţiei postdecembriste o parte
din istorie, foarte scumpă pentru noi, românii, ieftină pentru
cumpărători. Altfel, pe măsură ce numărul confraţilor noştri creşte,
sporeşte şi se adânceşte şi liniştea. Nici o durere nu se ridică până la
urechile şi ochii lor. După Revoluţie, s-a instalat o „nouă ordine“ în
cultură şi în modul de a o judeca şi înţelege: alte vremuri, alt mod de a
vedea locul şi rostul culturii. Prioritatea o au carnetul unui anume
partid, „copacul“ politic sub care te-ai aşezat şi, fireşte, autoritatea
grupului de influenţă la care ai aderat. Şi nu e necesar un deosebit
spirit de observaţie pentru a descoperi că practicile şi metodele
comunismului primitiv de după ultimul război sunt copiate întocmai,
chiar dacă la alt nivel, cu tehnici mult mai perfecţionate: nici un
mijloc de constrângere nu a fost ocolit, prioritate având, la fel ca
atunci, dosarul şi turnătorii, mai crezuţi ca oricând, extraordinara
inventivitate a tipului infect, cum ar spune Marin Preda, fiind pusă cu
adevărat în valoare.Şi pentru că a venit vorba, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că cei 56 de turnători ai mei erau dulci copii faţă de cei postrevoluţionari care au inventat în văzul lumii cele mai aberante poveşti. O publicaţie este o şansă să spui ce crezi, să te aperi, chiar dacă la noi obiceiul de a te informa corect, de a întreba nu pare să facă parte din gena celor mai mulţi care s-au învăţat să accepte posmagii gata mestecaţi. Într-un spaţiu în care moaştele, agheasma şi vrăjitoarele dictează ora exactă a istoriei, zvonul este uneori mai puternic decât presa şi, fireşte, decât adevărul. Fac gazetărie de 55 de ani şi, în ciuda cenzorilor văzuţi şi nevăzuţi, a acuzelor şi a ameninţărilor foarte dure, am spus ce cred plecând de la ideea că nu îţi poţi iubi ţara cu ochii legaţi, ignorându-i erorile şi păcatele – atâtea câte am reuşit să le văd. Despre epoca numită, impropriu, comunistă, căci noi le transformăm pe toate după chipul şi asemănarea noastră, am scris la timpul potrivit, atunci când era cel mai greu şi mai necesar. Şi atunci am spus că simt dictatorul, licheaua, laşul şi idiotul de la mare distanţă, după cele mai mici gesturi. Fiind acesta ultimul meu text, din ultimul număr al acestei publicaţii, mă simt obligat să spun ce am înţeles eu străbătând cu ochii deschişi istoria acestor ultimi ani postrevoluţionari. Nu vreau să conving pe nimeni că am dreptate, dar nu am nicio îndoială că ne aflăm într-unul dintre cele mai complicate şi dureroase momente ale istoriei, când se decide pentru mult timp de aici încolo soarta ţării sau chiar existenţa ei reală. Forţe bruxelleze, soborurile de diplomaţi acreditaţi la noi sau alţii, din afara ţării, ne-au stabilit un alt plafon de zbor, un statut cu totul şi cu totul umilitor şi, cum era şi firesc, în pestriţa şi imatura lume politică românească au găsit oamenii potriviţi care să-l accepte, unii sub privirea aspră a celor ce decid soarta politicii româneşti: procurorii. Pe vremuri, când aveam flotă, se putea citi un îndemn prin toate magazinele: „Nici o zi fără peşte oceanic!“ În zilele noastre, democratice şi europene, s-a ajuns la: „Nici o zi fără mascaţi şi fără cătuşe!“, încât mi s-a părut normal să le sugerez autorităţilor ca, odată cu buletinul, tinerilor să li se înmâneze şi o pereche de cătuşe pentru a se obişnui de mici cu priorităţile patriei. Căci şcolile au dispărut încetul cu încetul, şi-apoi, oricum „produceau tâmpiţi“, spitalele, 67, închise, rezolvau parţial problema pensiilor: ţara nu era capabilă să ofere decât ură şi minciuni. Un tragic accident la un club din Capitală, cu mari pierderi umane, a scos lumea în stradă: multe mii de oameni şi-au strigat durerea, revolta împotriva celor pe care-i credeau vinovaţi. La noi, când iese lumea în stradă, se cere demisia. Chiar şi a Patriarhului. O absurdă sete de sânge şi de victime. Câţiva dintre agitatori, cei mai vocali şi mai conştienţi de obligaţiile lor profesionale, erau obsedaţi de demisia Guvernului Ponta, premierul cel mai performant care a adus ţara la ritmul cel mai mare de creştere din U.E. şi a reparat toate erorile, nu puţine, ale predecesorilor. Pe muntele de durere şi suferinţă s-a căţărat Preşedintele Iohannis cu dezinvoltura-i cunoscută cu care odinioară a trecut pe lângă cel ce l-a adus în politica mare. Liberalii, partidul-mop, au fost amânaţi pentru la anul şi la mulţi ani, iar domnul Liviu Dragnea s-a dovedit a fi prea mic pentru un partid atât de mare. Avea în spate câteva milioane de voturi care-l obligau să lupte până la capăt şi nu să se ascundă în umbra unor penibile şmecherii balcanice. De ce să-ţi facă „tehnocraţii“ programul tău, când ai avut toată puterea şi şansa de a-l duce la bun sfârşit? Votul în favoarea numirii la Justiţie a doamnei Cristina Guseth îl poate ajuta ca „poporul pesedist“, cel mai mare partid, să devină acum un oarecare partid de buzunar. Sigur este că, fără prea mari eforturi, Klaus Iohannis a reuşit să realizeze într-un an ceea ce lui Traian Băsescu nu i-a reuşit în zece! Are guvernul său de „tehnocraţi“, va apărea Frontul Renaşterii Naţionale în variantă U.E., are parlamentul său şi ţara sa – păcat că e cam mică. Oricum, se conturează un tătuc. Şi asta nu ştiu cum e: de bine sau de rău? Vom vedea la vot. Pe vremea defunctului partid comunist se practica rotirea cadrelor. Când activistul reuşea să înţeleagă obligaţiile şi câte ceva din tainele postului în care a fost numit, i se dădea o altă misiune. Noua clasă politică propovăduită astăzi nu pare altceva. Unde stau ascunşi salvatorii? Prin diverse oengeuri băsiste? Fapt este că nimic din ceea ce ar putea contribui la ameliorarea vieţii românilor nu e bun pentru FMI, Banca Mondială, etc. Teamă mi-e ca nu cumva Centenarul Marii Uniri să ne găsească mai dezbinaţi ca oricând şi mai mult fără ţară, iar pentru că mai există şi asemănări, tot ca pe acele vremuri, suntem conduşi de un neamţ. Pe atunci existau şi bărbaţi care aveau un proiect de ţară. Din păcate, acum, domnul Iohannis a uitat să ni-l dea. Cu toate astea, cred enorm că ţara va putea să renască dacă îşi va regăsi istoria, valorile şi tradiţiile. În toată nebunia acestui moment a fost un singur politician care a spus CĂ NE RĂTĂCIM: Călin Popescu Tăriceanu. Sper ca într-un viitor apropiat să fie mai mulţi: să restabilească demnitatea partidelor şi locul lor real în viaţa României. Dar asta depinde numai de procurori.
Aşadar, închei aceste rânduri cu mare tristeţe, nu înainte însă de a le mulţumi numeroşilor şi generoşilor noştri colaboratori, redacţiei şi în mod deosebit doamnei Angela Martin, care, de la primul număr şi dupã ce a preluat, într-un moment mai delicat al existenţei mele, conducerea revistei, i-a păstrat direcţia şi calitatea. Sper ca sponsorii de până acum să nu-mi poarte o amintire prea neplăcută. Nu am făcut această revistă pentru mine. La vârsta mea nu mai am nevoie decât de nişte zile, de generozitatea Celui pe care l-am simţit mereu alături de mine în cele mai grele momente. Nu am nevoie nici măcar de un loc de veci, ci doar de o minune. În care mă încăpăţânez să cred.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu