S-a stins din viață cea mai mare traducătoare a României, elevă a Liceului “Roman-Vodă”
27 November
00:00
2015
Traducătoarea Antoaneta Ralian a încetat din viaţă în seara zilei de 26 noiembrie 2015. Grav bolnavă, Antoaneta Ralian a fost internată la Spitalul Elias din Bucureşti, la 17 noiembrie.
Deşi a trăit de 60 de ani în Bucureşti, a fost legată sufleteşte de oraşul Roman – pe care l-a numit, în însemnările sale, “Cenuşăreasa Moldovei”-, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
Romanul, oraşul copilăriei şi adolescenței
Tatăl traducătoarei a studiat la Academia Comercială din Leipzig, iar mama sa a urmat un pension german. Iubeau muzica şi literatura. “Pe la 11 ani, învăţasem limba germană şi marea mea plăcere era să citesc scrisorile pe care părinţii şi le scriau, cu superba caligrafie rondă. Erau nemaipomenite. Când legionarii au început să facă percheziţii în case, odată cu dicţionarul Larousse primit în dar de ziua mea, mi-au confiscat şi cutia de scrisori, care îmi hrăniseră, atâta vreme, fantezia sentimentală”, povestea, într-un interviu, traducătoarea.Antoaneta Ralian, cu numele adevărat Stein, s-a născut la Bucureşti, pe 24 mai 1924, şi provenea dintr-o familie evreiască. Înainte de a împlini un an, părinţii s-au mutat la Roman. Tatăl a fost director de bancă la Roman, iar bunicul deţinea o mică fabrică.
Oraşul copilăriei şi adolescenţei a rămas prins în memoria Antoanetei Ralian. La fel şi casa în care a locuit şi care a fost construită de bunicul acesteia, în 1888. “Aşa cum Parisul este străbătut de Sena, şi Romanul era străbătut de strada Ștefan cel Mare, denumită Strada Mare, în care se concentra întreaga activitate culturală şi comercială a oraşului. Marea atracţie a oraşului, în acea vreme, era Grădina Mare, cu alei frumoase şi copaci bătrâni, pe care toamna îi îmbrăca într-un galben electric. Și mai exista ceva atrăgător în Roman. Domnul Blecher era proprietarul unui mirific magazin de porţelanuri şi cristaluri, unde mama mă ducea adesea ca să cumpărăm porţelanuri de Sèvres sau pahare de Baccarat. Îmi plăcea să mă duc acolo, pentru că soarele aprindea, în rafturile de sticlă şi în vazele şi paharele de cristal, curcubeie miniaturale, scânteietoare. Domnul Blecher povestea mamei despre fiul lui, care, după cum ştia toată lumea, scria cărţi pe o scândură, deşi era ţintuit de o boală cruntă la pat. Mama nu a înţeles mare lucru din romanele lui Max Blecher, cum n-a înţeles aproape nimeni în epocă. Mult mai târziu, când le-am citit şi eu, m-au tulburat teribil. Ce scriitor complex!”, povestea Antoaneta Ralian.
Viața de licean, dominată de o disciplină barbară
Antoaneta
Ralian a fost elevă a Liceului “Sturza-Cantacuzino” din Roman. “Am fost
eleva unui liceu cu o disciplină şi o severitate care frizau
patologicul. Soţul directoarei, o foarte bună profesoară de română, se
îndrăgostise şi fugise cu o elevă. Drept pentru care soţia se răzbuna pe
toate fetele tinere. Eram obligate să purtăm permanent, şi vara, în
vacanţă, sinistra noastră uniformă: pălării negre, înfipte de la ceafă
până la sprâncene, rochii gri cu şorţ negru pe deasupra, ciorapi lungi,
negri, pantofi negri. Arătam ca un cârd de ciori. Zi de zi, la aceeaşi
oră, îl trăgeam pe bietul tata să ne însoţească la o plimbare pe exact
aceeaşi porţiune din Strada Mare, pe care o străbăteam de câteva ori. Ne
intersectam, la aceeaşi oră, în aceleaşi locuri, cu grupurile de băieţi
de liceu, ne fixam, ne zâmbeam, ne făceam semne. Fiecare dintre noi
avea câte o «simpatie». Zilnic, directoarea liceului, acompaniată de o
profesoară de lucru de mână, androgină, cheală şi scheletică, făcea câte
un tur pe Strada Mare, într-o trăsură cu doi cai, ca să prindă vreo
elevă fără pălărie sau neînsoţită. Fetele recunoşteau ropotul copitelor
şi, când îl auzeau, se ascundeau prin prăvălii”, povestea Antoaneta
Ralian.Războiul a însemnat privaţiuni pentru familia Antoanetei Ralian. Tatăl a fost dat afară de la bancă, iar mama a fost nevoită să vândă lucrurile de valoare – mobilă, cristaluri şi oglinzi veneţiene -, pentru a putea cumpăra alimente. Familia a fost silită să-şi părăsească locuinţa şi să se mute într-o zonă mărginaşă a oraşului. Antoaneta a rămas fără părinţii care s-au stins, unul după altul, de “inimă rea”.
Visul Antoanetei Ralian era să devină profesoară
După război, Antoaneta Ralian a intrat la Universitatea Bucureşti, unde a studiat engleza, franceza şi italiana. Deşi visul ei era să devină profesoară, destinul a vrut altceva.A lucrat în Ministerul Învăţământului şi Culturii, unde ministru era Mihai Florescu, tot romaşcan, fiul unui librar care locuia lângă familia Antoanetei. Paradoxal, cea care era atrasă de literatură trebuia să scoată din biblioteci cărţile considerate nocive. Comuniştii nu au văzut cu ochi buni originea Antoanetei, dar nu au dat-o afară din minister, pentru că era apreciată pe plan profesional. În 1958, a fost mutată la Editura Univers, unde a lucrat până la pensie, în 1981.
A tradus peste 114 romane
Antoaneta Ralian a debutat editorial, în 1956, cu traducerea unei culegeri de povestiri italiene. Din acel moment, a tradus cel puţin două cărţi pe an, numărul lor ajungând la peste 110. Deşi în 1981 a ieşit la pensie, ritmul traducerilor nu a scăzut.Datorită Antoanetei Ralian, au ajuns în spaţiul românesc nume mari din literatura engleză şi americană: H.G. Wells (“Omul invizibil” – prima carte pe care a tradus-o din limba engleză), Carlo Goldoni (“Aventurile lui Pinocchio”), Virginia Woolf (“Spre far”), Iris Murdoch (“Vlăstarul cuvintelor”, “Marea, marea”, “Discipolul”), Saul Bellow (“Darul lui Humboldt”), D.H. Lawrence (“Fii şi îndrăgostiţi”, “Șarpele cu pene”), Nathaniel Hawthorne (“Casa cu şapte frontoane”), J.D. Salinger (“De veghe în lanul de secară”), Lawrence Durrell (“Clea, Mountolive”), Nicole Krauss (“Istoria iubirii”) şi multe altele.
La mijlocul anilor ’90, a acceptat o provocare din partea editorului Samuel Tastet, de la Editura Est, producând un şoc cultural, când l-a tradus prima oară în româneşte pe Henry Miller, într-un limbaj erotic: “Tropicul Cancerului”, “Tropicul Capricornului”, “Sexus”, “Plexus”.
În 2009, a tradus “Bărbatul de la gară” de Jennifer Johnston şi “Memorii ale unui bătrân crocodil” de Tennesse Williams, dar a mai publicat şi un text în antologia “Prima mea dezamăgire în dragoste”.
Adeseori, traducerile sale au fost însoţite de prefeţe informative, de exegeze, menite să-l situeze în contextul epocii şi să-l evalueze valoric pe scriitorul tradus. Traducerile sale pun foarte bine în valoare marca stilistică a diferiţilor autori, intuind exact intenţiile originalului şi reuşind să găsească, de cele mai multe ori, echivalenţele fidele şi sugestive în limba română.
A primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 1979, pentru traducerea romanului lui Saul Bellow, “Darul lui Humboldt”. În cadrul Târgului de carte Gaudeamus, ediţia 2009, Antoaneta Ralian a fost distinsă cu premiul pentru traducere. A fost distinsă cu premii şi diplome de excelenţă din partea Uniunii Scriitorilor din România, a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a revistei “Observator cultural” sau a Departamentului de Stat al SUA.
La Târgul de carte Gaudeamus din 2010, s-a înfiinţat Premiul special pentru traduceri care îi poartă numele.
În 2011, la Editura Humanitas a apărut volumul “Toamna decanei – convorbiri cu Antoaneta Ralian”, de Radu Paraschivescu, o perspectivă inedită asupra meseriei de traducător, precum și o fereastră deschisă către viața pe cât de interesantă, pe atât de discretă a celei mai notorii traducătoare din România.
În luna mai 2014, Antoaneta Ralian a lansat volumul de memorii “Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu