Creşterea şi descreşterea Academiei Române

O cronică la mult aşteptata lucrare a lui Dimitrie Cantemir, Istoria măririi si decăderii Curții othmane (Incrementorum et decrementorum aulae othman[n]icae sive aliothman[n]icae historiae), Academia Română, 2015, nu poate înainta, deocamdată, mai departe de pagina de titlu. Această ediţie apare cu o omisiune revoltătoare: din pagina de titlu, cât şi din descrierea cip, lipseşte menţionarea autorului de facto al ediţiei latineşti, şi anume, Dan Sluşanschi. Volumul cuprinde ediţia textului latin, în paralel cu traducerea lui în limba română. Ca editori ai textului latin sunt nominalizaţi Octavian Gordon, Florentina Nicolae şi Monica Vasileanu, iar ca traducătoare, Ioana Costa. Cuvântul înainte este semnat de Eugen Simion, iar Studiul introductiv de Ștefan Lemny. Volumul este publicat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”.

Cuvântul înainte, semnat de Eugen Simion, ne induce, credem noi, cu bună ştiinţă în eroare, tot prin omisiune: „datorită pasiunii, ştiinţei şi perseverenţei lui Virgil Cândea, care publică în facsimil Istoria imperiului otoman, (…) a putut apărea traducerea făcută de Dan Sluşanschi” (p. X) în 2008 la Editura Paidea. Ceea ce nu este întru totul exact. Datorită ediţiei critice stabilită de însuşi Dan Sluşanschi (la Amarcord, în 2001) a fost posibilă traducerea lucrării în limba română de acelaşi Dan Sluşanschi. Mai mult, în lumea academică a secolului XXI, chiar şi într-o ţară ca România, este neobişnuit să traduci lucrări de o asemenea anvergură direct din facsimil şi manuscrise (cu excepţia probabilă a textelor diplomaticii). Este greu de crezut că academicianului Eugen Simion nu-i este cunoscută ediţia Sluşanschi din 2001, publicată după apariţia ediţiei facsimil din 1999 şi înainte de traducerea Sluşanschi din 2008, traducere republicată în 2010 şi în 2012. În plus, în Praefatio la ediţia de text stabilită de Dan Sluşanschi (Amarcord, 2001), însuşi Virgil Cândea spune clar că ediţia se bazează pe copii fotografice (şi nu direct pe facsimil) şi că este ediţia princeps (p. 9). Prin urmare, de la tipărirea ediţiei facsimilate şi până la traducerea în limba română a existat cu adevărat un intermediar important: ediţia princeps, ediţie cu totul ignorată în Cuvântul înainte al volumului Academiei.
Eugen Simion ar fi trebuit să fi ştiut de existenţa acestei prime ediţii, dacă nu pe altă cale, atunci măcar din Prefaţa traducerii româneşti, traducere pe care Simion o menţionează şi în care Virgil Cândea subliniază că Incrementorum „nu a fost publicată niciodată până la ediţia critică din 2001 a Prof. Dan Sluşanschi, pornind de la originalul latin” (Paidea, 2012, p. 8). După publicarea ediţiei latine în 2001, Dan Sluşanschi revine asupra propriului său text, corectându-şi direct propria ediţie ( cf. Paidea, 2012, Postfaţa, p. 605). Atât în ediţia din 2001, cât şi în corecturile ulterioare, vedem la lucru toată știința filologică şi expertiza de cantemirolog a profesorului Dan Sluşanschi. Prin eschiva sa, Simion încearcă clar o diminuare a contribuţiei lui Dan Sluşanschi, dacă nu altceva, mult mai grav.
Pentru cantemirologi, cât şi pentru cei interesaţi de soarta postumă a fondului Sluşanschi, nu a fost nicicând un secret că se pregăteşte reeditarea ediţiei Sluşanschi sub auspiciile Academiei, ceea ce face din această omisiune o surpriză cu atât mai neplăcută. Descrierea cip şi pagina de titlu, dublate de introducerea evazivă a lui Simion, îl determină pe cititorul neavizat, dar şi pe cel avizat să creadă că ar exista două ediţii diferite ale textului lui Cantemir: o ediţie de text care îl are ca editor pe Sluşanschi (Amarcord, 2001) şi o altă ediţie, o nova editio, care îi are ca editori pe Gordon, Vasileanu, Nicolae (Academia Română, 2015). Cititorul ar putea crede, aşadar, că între aceste două ediţii există o diferenţă substanţială, dată de o variantă sau mai multe variante manuscrise consultate, la care Sluşanschi nu ar fi avut acces, ori de lecţiuni ale aceleaşi tradiţii manuscrise, considerabil diferite de ediţia precedentă. În ce diferă fundamental cele două ediţii pentru a avea editori total diferiţi? Sunt cei trei editori ai textului latin editorii de drept ai lui Cantemir?
Datele privitoare la editarea acestui text ar fi trebuit consemnate într-o prefaţă editorială adecvată, fiind informaţii de bun simţ pentru cei interesaţi de soarta textelor cantemirene. Le găsim, în schimb, amintite fugitiv şi lacunar, în cele două (sic!) pagini de Notă asupra ediţiei (XLIX-L). Lectura acestor pagini ne confirmă că textul latin nu este editat, în sensul ştiinţific al termenului, ci doar îngrijit, în sensul deplin al termenului: s-au introdus, cu o acribie filologică admirabilă, corecturile pe care însuşi Dan Sluşanschi le-a făcut pe baza ediţiei din 2001. Faţă de ediţia din 2001 „versiunea latinească publicată acum înregistrează corecturile păstrate în arhiva Fondului „Dan Sluşanschi” (Colegiul Noua Europă).” Pentru această reeditare se mai realizează încă o dată o confruntare cu facsimilul publicat de Cândea, care a stat la baza editării textului latin de către Sluşanschi. Aşadar, pentru ca omisiunea iniţială să fie îndreptăţită, ar fi fost necesar să ni se pună în faţa ochilor o nova recensio, nu una doar emendata (corectată), nici doar amplificata (adăugită). [...] Ediţia de faţă are într-adevăr îmbunătăţiri, dar sunt corecturile făcute de însuşi Sluşanschi, pe propriul său text. Onestitatea celor care au scris Nota asupra ediţiei contrazice astfel impresia lăsată de pagina de titlu şi de prefaţă. Deci, Sluşanschi peste „tot”, atât în prima ediţie, cât şi în a doua, dar nu suficient de convingător încât Academia să îi menţioneze numele in pagina de titlu şi în descrierea cip a volumului. Eugen Simion, într-o încercare stângace de a justifica ediţia Academiei, ne asigura că „editorii de acum nu întorc spatele specialiştilor de până acum. Ei folosesc în chip critic tot ceea ce ei au descoperit şi au valorificat în ediţiile şi studiile lor”. În acest punct trebuie să îi dăm dreptate: editorii, care în realitate sunt mai degrabă îngrijitorii textului latin, folosesc absolut „tot” ce a realizat Dan Sluşanschi. Dar, prin modul în care a decis să publice acest volum, Academia română îi face indirect vinovaţi de furt intelectual pe cei care retipăresc textul stabilit şi revăzut de Dan Sluşanschi; prin jonglerii care ne sunt şi le sunt, probabil, străine şi celor trei cercetători care îngrijesc textul latin, efortul lor remarcabil, care ar fi trebuit sa fie de fapt obiectul acestei recenzii, rămâne, deocamdată, umbrit.
Ni s-ar putea reproşa că insistăm asupra unui aspect care poate fi o inocentă scăpare editorială. Dacă este pur şi simplu o eroare de coordonare editorială (cu toate că descrierea cip se trimite în avans către Biblioteca Naţională) atunci totul este încă remediabil: volumul publicat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, „Fundaţie de utilitate publică, sub egida Academiei Române” (aşa cum suntem informaţi încă din primele rânduri ale Cuvântului înainte, p. IX), trebuie republicat cum se cuvine. Dar dacă nu este o eroare de tipar, atunci contribuabilul cititor (din moment ce volumul apare sub egida a trei instituţii, toate finanţate din bani publici), trebuie să primească o explicaţie pentru această mostră de pseudo-academism editorial.

Pe lângă calculata sau accidentala greşeală a nemenţionării corecte a editorului de drept, volumul ridică semne de întrebare şi în alte privinţe. Nu se argumentează convingător de ce a fost nevoie de o retraducere. Dacă, conform descrierii cip, am fi avut într-adevăr o ediţie de text nouă, realizată de cu totul alţi editori, atunci o traducere nouă ar fi fost, într-adevăr, recomandabilă. Dar, din moment ce textul latin nu este decât o reeditare îmbunătăţită, este descumpănitoare renunţarea la traducerea lui Sluşanschi – traducere care a fost făcută în urma corecturilor de pe princeps-ul de la Amarcord şi care, prin urmare, este traducerea textului latin pe care Academia îl publică acum.
Culturile mari reuşesc să favorizeze apariţia şi asimilarea mai multor variante contemporane de traducere ale unuia şi aceluiași text, dar, totuşi, nu cantitatea transformă un text în disciplină, iar cultura română, cu câteva excepţii (vezi, de pildă, traducerile din Plotin), n-a ajuns încă la maturitatea de a putea produce mai multe traduceri simultane, ale unuia şi acelaşi text. Desigur, mai multe traduceri sunt dezirabile atunci când sunt şi îndreptăţite. De unde vine necesitatea de a înlocui atât de repede o traducere care nici măcar nu şi-a trăit destinul? Justificarea lacunară şi timidă a motivelor care fac necesară această nouă traducere atrage încă o dată atenţia negativ asupra volumului. Să-ţi asumi o traducere nouă după o traducere care în sine este o operă de limbă română este un act de curaj. Ce ne spune volumul Academiei, însă, este din nou contradictoriu, afirmând, în Notă asupra traducerii, că traducerea profesorului Dan Sluşanschi „a fost un eveniment crucial (…) prin excelenţa filologică a realizării ei”, şi că noua traducere, „mai uşor lizibilă”, este realizată ca „să-i permită cititorului contemporan lectura fluentă, într-un limbaj cu o terminologie familiară”. Nu ştiu cât de legitim este să încerci să faci familiar un text care prin însăşi natura sa este destinat unui segment foarte specific de cititori, care nu caută, de regulă, lecturi cu terminologie familiară. Şi nici nu sunt în măsură să mă pronunţ în privinţa calităţii re-traducerii propuse de Academie, dar tocmai pentru că nu sunt în măsură să o fac, mi-aş dori să mi se confirme şi să mi se explice mult mai articulat că ceea ce am în mână este mult mai bun şi, în definitiv, altceva decât ceea ce găsesc în deja vetustul, aflăm acum, volum Paidea din 2012.
Sperăm că lămuririle ce vor veni vor clarifica situaţia constructiv. Ar fi un câştig real să avem de a face cu o traducere care să propună alternative de înţelegere la textul cantemirean; pentru moment, însă, este foarte greu ca evaluarea acestei noi traduceri să fie realizată cu un ochi neutru, făcând abstracţie de omiterea îndoielnică a rolului pe care Dan Sluşanschi îl are în economia acestei cărţi.
Rămâne, de asemenea, întrebarea cui prodest o astfel de ediţie. Cititorului obişnuit sau celui doct, care este direct interesat ştiinţific? Pentru cititorul comun, textul latin, editat atât de stufos filologic, este intimidant şi mai mult îl încurcă. Dacă acelaşi cititor are o brumă de latină se uită şi pe textul latin, dar pentru aceasta ar fi fost de ajuns o simplă ediţie bilingvă (vezi ediţiile „Loeb” sau, mai la îndemână, cele de la „IRI”, volumele bilingve din colecţia Cogito ori „Polirom”, Biblioteca medievală) şi nu una atât de bogată critico-filologic. Dimpotrivă, cititorul savant este cel puţin curios să urmărească diferitele paliere lingvistice ale textului latin, infuzat cu terminologie arabă şi greacă şi, mai mult, s-ar bucura de notele explicative ale traducerii (e.g. „Imperiul othman nu cade sub fus” în traducerea Costa (p.105) apare fără notă explicativă, cititorul fiind forţat la tot felul de echilibristici hermeneutice ca să înţeleagă ce vrea să spună Cantemir, faţă de „Impărătia Othmana nu cade sub fus” în traducerea Sluşanschi (p.48), care este însoţită, firesc şi util, de nota explicativă: „Adică ‘sub puterea femeilor’, ‘fusul’ fiind un vechi simbol al îndeletnicirilor tipic femeieşti”). Un text atât de bogat ar fi fost firesc, dacă Academia şi-ar fi înţeles rolul, să aibă note lămuritoare şi note mult mai ample – după modelul „Les Belles Lettres – care să le continue pe cele realizate de Sluşanschi-Cândea, care se opresc, din păcate, după prefaţa cantemireană. Acest gen de ediţii, un amestec de accesibil şi inaccesibil, semi-popularizare (lipsa unui aparat critic atât de util) şi acribie savantă (notele filologice la diferitele variante de citire a unor termeni latineşti ambigui), nu ţin cont, de fapt, de vreun cititor anume.
Ce pretenţii poţi să mai ai în mediul editorial românesc dacă însăşi Academia română face astfel de stângăcii editoriale? Academia este instituția care ar trebui să impună, prin excelență, standardul cercetării şi publicării ştiinţifice. Cunoaştem prea puţin dedesubturile editoriale ale Academiei pentru a ne pronunţa cu privire la cauza acestei erori editoriale. Cum spuneam la începutul acestei cronici, mai departe de pagina de titlu nu este just să trecem în citirea volumului. Când pagina respectivă, de importanţă secundă, din câte se pare, Academiei, va fi tipărită adecvat, ne vom putea uita fără suspiciuni şi asupra conţinutului.
Ce şansă extraordinară ar fi avut Academia să-şi însuşească pe faţă, şi nu mistificând-o, moştenirea cantemireană din mâna profesorului Sluşanschi! Ar fi urmat atunci sfatul practic şi de bun simţ al lui Cantemir, în gâlceava lui cu lumea: “Cu darurile ce ţi s-au dat, spre bine, iar nu spre rău să te slujeşti”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro