Prietenilor mei fumători, cu dragoste
Ieri, legea împotriva fumatului în spații publice ar fi trebuit să fie supusă votului decisiv în Camera Deputaților, dar votul a fost amânat. Mi-a părut foarte rău că s-a întâmplat așa, o așteptam de mult, recunosc. Dar mai bine să o iau cu începutul și să nuanțez:
Dragii mei prieteni fumători,
În toată perioada în care s-a făcut lobby pentru această lege, m-am abținut să scriu ceva pe marginea subiectului. De ce m-am abținut? Vă spun cu toată sinceritatea: de dragul vostru m-am abținut. Pentru că am fost fumătoare, pentru că vă înțeleg, pentru că empatizez cu voi, pentru că nu am vrut să ajungeți să vă stresați și să vă simțiți prost, atunci când fumați lângă mine. Am fost acolo, știu cum e să fii dependent și știu că nenorocita aia de țigară e extrem de importantă pentru voi, chiar dacă nu v-ați dori deloc asta. Dar – și acuma urmează acel “dar” pe care l-am tot amânat – mi-e tot mai greu, și mai greu, și mai greu, dragii mei. Of…
Mi-e tot mai greu să stau cu orele în cârciumi pline de fum, să mă usture ochii, să mă usture gâtul, să nu mai pot să respir, să mă sufoc pur și simplu, iar, când ajung acasă, să miros ca o scrumieră și să mă simt impregnată de nicotină până la ultima celulă. Mi-e tot mai greu să mă trezesc dimineața cu senzația aia oribilă pe care ți-o lasă o seară petrecută în fum gros de țigară. Nu vă place nici vouă senzația aia, imaginați-vă cum e pentru un nefumător.
Nu am nimic să vă reproșez, știu că fumați cu bun simț în prezența mea, știu că vă străduiți să nu vină fumul spre mine, știu că ați vrea foarte tare să nu îmi faceți rău. Dar adevărul crud și dureros, pe care a sosit momentul să îl acceptăm cu toții, e că e imposibil ca, într-un spațiu de fumători, să conviețuiască armonios și cel care fumează, și cel pentru care fumul e o tortură. Și n-are cum să nu îți devină tortură, dacă ești nefumător.
Aș vrea să vă asigur că sunt foarte departe de a vă considera niște paria, de a vă disprețui sau a vă condamna, dragii mei prieteni fumători. Doamne ferește de așa ceva! Dar, în același timp, nici nu pot fi de acord cu ideea că interzicerea fumatului în spațiile publice e un gest discriminatoriu. Omul nu iese din burta mamei lui cu țigara în mână, omul dobândește pe parcursul vieții acest obicei. Discriminare înseamnă să judeci pe cineva pentru un dat natural: culoarea pielii, orientarea socială, originea etnică. Țigara nu e un dat natural, iar fumul le face rău concret și imediat celor care nu fumează. Nu o să insist pe implicațiile asupra sănătății, mai exact pe faptul că fumatul a fost dovedit științific ca dăunător. Nu o să insist, pentru că și mașinile ne afectează sănătatea, probabil că și radiațiile de la telefon și câte și mai câte… O să insist însă pe disconfortul uriaș pe care el ni-l provoacă nouă, nefumătorilor.
Cum m-aș putea apăra de acest disconfort, dragii mei prieteni fumători? Să mă duc numai în cârciumi de nefumători? Care sunt alea??? Să tot fie vreo… cinci în tot Bucureștiul. Să mă văd numai cu prieteni nefumători? Dar eu țin la voi, și vreau să vă văd și pe voi, nu vreau să ne despărțim pentru țigară. Voi vreți să vă despărțiți de mine pentru țigară? Îmi cereți să suport răul pe care mi-l faceți sau să-mi iau bagajele și să plec? Eu nu vă produc niciun disconfort, nu vă cer să mă luați la pachet cu un obicei care vă face rău. O să-mi spuneți că, dacă vreau să vi se interzică fumatul, vă fac rău. Ăla e răul pe care vi-l face țigara, dragilor, nu eu. Ea vă convinge că e mai importantă pentru voi decât orice altceva. Chiar și decât mine, prietena voastră care nu mai fumează și care a ales, până acum, să se sufoce fără crâcnire, în cârciumi pline de fum, de dragul vostru. M-aș sufoca în continuare ca să fiți fericiți, vă dau cuvântul meu de onoare, doar că NU MAI POT. Nu mă mai ține fizicul, am îmbătrănit, aia e…
Îmi doresc tare, așadar, cum se zice la noi în popor, să vină și vremea noastră, a celor care nu fumăm. Până acum, a fost vremea voastră, a celor care fumați.
Și – știți ceva? – vă promit că nu o să vă fie chiar atât de rău. O să ieșiți cu paharul în ușa cârciumii și o să fumați o țigară o dată pe oră sau o dată la 45 de minute, după care o să stăm la povești în aer respirabil. O să vă obișnuiți să fumați mai rar, așa cum s-au obișnuit toți oamenii din țările în care legea asta există de muuuuulți ani de zile. Și, până la urmă, la finalul zilei, veți fi și voi mulțumiți că ați fumat mai puțin.
O să fie bine, eu așa zic. E singura variantă în care poate fi bine pentru toată lumea. Cred asta cu toată sinceritatea din lume și sper să nu vă supărați pe mine că v-am spus-o direct. Mai sper că mă înțelegeți măcar un pic.
O să fie bine, o să vedeți.
Foto Shutterstock
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu