În atmosfera de liniște a acestor zile, recitind Caietele
lui Cioran, am dat peste un loc în care e evocată o vorbă a lui Platon:
„Socrate către Criton înainte de a muri: «Reaua folosire a cuvintelor nu
este numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor
».” Dar de ce, m-am întrebat, insultată, gramatica ne poate handicapa pe
toți? Un prim răspuns care mi-a apărut în minte ar fi: pentru că de la
ea ne vin primele reguli pe care le primim în viață. Prin ea domesticim
animalul din noi care intră în lume împachetat în țipete, scâncete și
onomatopee. Limba e prima con-venție pe care copilul o învață,
primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în
educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând
limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume
în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume
lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară
străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la
tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul
celorlalți. Ea e marea „trăsură de unire” a societății.
Înseamnă atunci că, dacă pocești limba, toate regulile pe care se
înalță societatea vor fi nesocotite pe modelul limbii schilodite.
Reflexul rigorii va fi izgonit din suflete și toate convențiile
ulterioare ale vieții vor intra pe făgașul lui „merge și așa”. Ne vom
închina la idolii aproximației. Vom fi nepunctuali, vom face totul de
mântuială, nu ne vom ține de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le
respecta, în cele din urmă vom fura și ne vom minți unii pe alții zi de
zi. Vom face să sufere sufletul fiecăruia dintre noi. Vom fi o silabă pe
dos, un accent greșit pus, un inoportun „ca și”, un dezmățat „care”, un
„vizavi” grețos, o „locație” lăbărțată peste lume. Vom fi crescuți
prost, cu mintea necurățată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe cât
de urât vom vorbi.
Și-apoi limba este și nu este a noastră. E a noastră în măsura în
care o folosim, dar nu noi am făcut-o. Nu putem dispune de ea după bunul
nostru plac. E casa care ni s-a dat în folosire pe timpul unei vieți.
Și pe care o locuim împreună. Nu e totuna dacă o ținem curată sau
murdară, dacă aruncăm sau nu în stradă gunoaiele noastre verbale. Se
spune că avem o limbă frumoasă, că Homer, Biblia și Shakespeare sună
bine în română, că poezia noastră e bună și că scriitorii mari au fost
provocați de cuvintele ei. Când pocești ceva ce nu e doar al tău, îi
faci să sufere pe toți cei care posedă bunul acela în comun cu tine. Îi
tragi în jos, le nesocotești un standard. Le ameninți infrastructura
civilizației. Le dărâmi un templu. Devii profanator. Ajungi un dușman al
civilizației locului.
Și mai e ceva, mi-am zis. Regulile de îmbinare a cuvintelor urmează
logica gândirii. Când pui cuvintele prost laolaltă, înlănțuirea
gândurilor se va face și ea prost. Judecata va suferi și va deveni din
ce în ce mai strâmbă. Vei vorbi în dodii, halandala, fără șir. Și vei
gândi la fel. Vei fi năuc. Vei spune tot mai des prostii și, cu vremea,
vei deveni prost.
Este apoi și o chestie de igienă. Greșelile de limbă sunt ca virușii.
Se dau și se iau. Poți infesta o întreagă comunitate cu un strănut
lingvistic. E de ajuns ca un repetent la gramatică – mai ales dacă are o
funcție! – să deschidă gura și aerul din jurul lui va deveni infestat.
Ceilalți nu-l vor corecta, dimpotrivă, îl vor imita. Vor strănuta ca
șeful. Gândiți-vă cum e când omul acesta își exhibă funcția la
televizor. Spunând la fiecare trei-patru cuvinte „ca și”, va da virusul
celor din jur. Iar de virusul lui „ca și”, odată luat, nu se mai poate
scăpa. „Ca și” – un alien lingvistic. Iese din gura cui nu te-aștepți. România e deja contaminată. 90% din populație suferă de gripa lui „ca și”.*
Felul în care am ajuns să ne vorbim limba ar trebui să fie grija și
rușinea noastră de fiecare zi. Căci totul se trage de aici. Înaintea
bădărăniei și a corupției, a minciunii și a prostiei – și explicându-le
pe toate – vine schilodirea limbii. Iată cum se exprimă șeful celui mai
mare partid de la noi: „Oamenii politici trebuie să facă decât
promisiunile care le pot ține”. Cum să te lași pe mâna unora ca el? Pe
mâna unora ca ei?
Trebuie să recunoaștem că lucrurile au ajuns departe cu limba română.
Nu numai bazele ei gramaticale sunt subminate; luate cu asalt sunt
înseși redutele alpine, limbajul academic. Dacă cuvintele nu mai fac
doi bani, dacă pot fi spuse și puse pe hârtie oricum, de către oricine
și luate de oriunde, atunci, ambalate sub eticheta „lucrare de
doctorat”, ele pot aduce o diplomă devalorizând un titlu. Tot ce se
petrece este coerent: așa cum discursul public se poate lipsi, în gura
politicienilor, de cunoașterea gramaticii, lucrările de doctorat pot fi
scrise acum de polițiști și cărțile de știință de către borfași în
închisori.
Cândva, înainte de ’90, limba română a fost obligată să se
prostitueze câteva decenii la rând. Pervertirea limbii în spațiul public
este de altminteri primul lucru cu care se ocupă orice regim comunist
odată ajuns la putere. Trebuind să construiască totul din capul locului
pe minciună, el nu are cum să-și procure materia primă a sistemului
altfel decât prin siluirea limbii. Așa se face că, de pe o zi pe alta,
cuvintele sunt constrânse să spună altceva decât ai sub ochi. Au fost nu
puțini scriitorii care s-au simțit bine în bordelul comunist al limbii.
Se plătea bine o pagină de cuvinte prostituate. Câte unii dintre cei
care le-au scris atunci au astăzi statui în parcurile capitalei. Ce semn
mai bun al continuității cu ceea ce a fost ne-am putea dori?
Toate limbile lumii care au trecut prin comunism au ieșit din această
experiență șubrezite. Minciuna ofilește. Pe acest corp umilit al limbii
care a pierdut relația cu adevărul apar astăzi toate bolile ei și, prin
ele, tot ce e maladiv la noi. Cei care se exprimă astăzi la rampă sunt
pegra lingvistică a fostei societăți: activiștii și securiștii de ieri,
cu limba lor de lemn și cu înjurătura facilă, au devenit politicienii
și „oamenii de afaceri” de azi. Limba publică vorbită astăzi în România
s-a cernut din limbajul cinic și golănesc cu care ei au trecut pe
celălalt mal al istoriei. Acești descălecători de pripas, care întrețin
un raport cleios și huliganic cu limba, sunt dușmanii civilizației din
România. Nu ne vom putea redobândi țara decât recuperând româna din
gurile lor. Vom fi urâțiți, jefuiți în continuare și vom rămâne cea mai
săracă țară a Europei câtă vreme vom asista neputincioși la triumful
discursului sordid în spațiul public. La fel de sordid – și în fapt
generându-le – ca „afacerile” care-i fac să defileze zilnic prin fața
procurorilor.
Iată ce gânduri mi-au venit, în aceste zile de liniște, pornind de la o vorbă a lui Platon, citată de Cioran în Caietele sale.
NOTE_______________
—————————-
* Vezi în acest sens excelentul text al lui Lucian Boia http://www.contributors.ro/cultura/romania-lui-%E2%80%9Eca-si%E2%80%9D-mic-studiu-de-sociologie-a-inculturii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu