Două premiere la unteatru - The Sunset Limited şi Livada de vişini

Proaspăt mutat într-un nou sediu, cu o sală mai încăpătoare, unteatru a programat deja două premiere, ambele în regia proprietarilor acestui teatru independent, Andreea şi Andrei Grosu.

Prima dintre ele, The Sunset Limited, după textul lui Cormac McCarthy, făcut celebru de filmul lui (şi cu) Tommy Lee Jones, pune în scenă conflictul clasic dintre un om cu solide convingeri religioase (Negrul) şi un intelectual ateu (Albul) care, în plus, vrea să se sinucidă. Ateul, profesor universitar, încearcă să se arunce sub Sunset limited, trenul care face legătura între New Orleans şi Los Angeles, dar - spre ghinionul său - e salvat de un lucrător al căilor ferate. Urmează o discuţie crescendo despre rostul vieţii, despre necesitatea (în care profesorul nu mai crede) îndurării traiului, despre frumuseţea vieţii între oameni etc. O confruntare între două experienţe de viaţă profund diferite (Negrul provine din ghetou, a ucis, a ispăşit în puşcărie unde, de altfel, şi-a descoperit chemarea), două feluri de a trăi şi accepta (sau nu) singurătatea. Pînă la un punct, textul îţi dă senzaţia că pregăteşte clasicul deznodămînt în care omul bun, simplu, dar bine întemeiat de credinţa sa, biruie aroganţa intelectualului pe care reuşeşte să-l apropie de oameni. Dimpotrivă, în final, după ce a tot încasat, aparent spăsit, profesorul izbucneşte şi reia, potenţîndu-le, argumentele pe care pînă atunci doar le schiţase, explică de ce pentru el viaţa nu trebuie şi nu merită trăită, de ce îşi doreşte întunericul morţii - şi pleacă.

Montarea soţilor Grosu respectă textul atît cît se poate (ceferistul nu mai e negru, ci roşcat, ceea ce modifică şi istoria personajului), dar opţiunile privind spaţiul de joc mi se par neinspirate. În textul original, discuţia are loc acasă la lucrător, unde profesorul a fost dus şi e ţinut aproape ostatec (uşa e închisă, cheia la stăpînul casei). În montarea de acum, discuţia are loc pe un peron de tren (sau metrou), linia de tren e paralelă cu peretele care închide spaţiul de joc, peronul e între ea şi spectatori. Pe peron sînt cîteva scaune aşezate, deci, cu spătarul către spectatori, astfel că actorii stau şi vorbesc mult timp cu spatele la spectatori - mare păcat, pentru că e un spectacol în care expresiile actorilor contează enorm, mai ales cînd se află la doar un metru de public. Dar chiar plasarea acţiunii pe peron dinamitează textul (profesorul chiar întreabă la un moment dat: "Ai de gînd să mă ţii prizonier pe un peron?" - nimeni nu-l opreşte, totuşi, să plece, e un peron deschis şi funcţional, tablourile sînt marcate de trecerea trenului). În plus, convenţie-convenţie, dar, montarea e realistă şi e greu de crezut că doi inşi discută netulburaţi chestiuni adînci pe un peron de gară.

Dincolo, însă, de asemenea neîmpliniri, spectacolul trăieşte prin performanţele actoriceşti - nu e deloc exagerat cuvîntul. În rolul credinciosului, Richard Bovnoczki apasă (poate prea puternic) pedala autoderiziunii: cum să-l convingă el, om simplu, needucat, cititor doar al Cărţii, de adevărul lui pe un ditamai învăţat (notează conştiincios în carneţel cuvinte sau citate date de profesor)? Soluţia e să monteze un mic spectacol, se pune pe sine în scenă, evită patetismul, gravitatea, vrea să dea impresia că se amuză. Nu sînt convins că asta e cheia cea mai bună de lectură a rolului, dar jocul lui Bovnoczki e convingător. Iar relaţia lui cu Şerban Pavlu e foarte atent construită. Pentru mine, revelaţia a fost jocul lui Pavlu - pe care nu l-am mai văzut niciodată atît de reţinut în exprimare (inclusiv fizic). Postura actorului e specială: corpul pare strîns în sine, uşor adus într-o parte, capul aplecat, între umeri. Tonalitatea vocii e reţinută, gravă, timbrul adînc. Ochii se pierd adesea în gol, privirea e hăituită. Atitudine şi voce, ambele creează o senzaţie apăsătoare, transmit disperare, secătuire şi o tensiune conţinută care tot creşte şi devine efectiv greu de îndurat (iar glumele partenerului nu o scad, dimpotrivă). Spre deosebire de Bovnoczki, care îşi foloseşte mult corpul extrem de expresiv, mîinile mai ales, Pavlu mizează aproape exclusiv pe voce şi expresia feţei. Pavlu se dezlănţuie în monologul final, în care-şi zdrobeşte "adversarul", dar şi aici e departe de risipa de energie cu care îşi obişnuise publicul. Finalul dezlipeşte şi masca de pe chipul lui Bovnoczki care rămîne copleşit, cutremurat, avînd revelaţia inutilităţii actului său salvator şi, mai ales, a faptului că nu-l înţelege pe cel în care crede.

Un text bine scris, chiar dacă uşor repetitiv şi poate prea lung, care evită inteligent tezismul şi oferă actorilor şansa unor interpretări remarcabile. De văzut.

***

A doua premieră, Livada de vişini, e un pariu destul de riscat. Pe de o parte, spaţiul de joc nu e chiar potrivit: e dificil de montat un text cu atîtea personaje (care, la un moment dat, stau toate în scenă) într-un perimetru atît de mic. Pe de altă parte, cînd ataci un asemenea text, pus şi răspus în toate felurile, despre care aproape toţi spectatorii au amintirea uneia sau mai multor montări trecute, ar trebui să ai o idee limpede despre el, să fii convins că poţi spune ceva nou. Noutăţi există, desigur, în montarea de-acum, dar totul pare făcut cam în pripă şi nu îndeajuns de asumat.

Atît cît este, spaţiul de joc e inteligent folosit: publicul e plasat pe laturile lungi ale unui dreptunghi care se sprijină pe pereţii laterali ai încăperii, podeaua e acoperită cu bîrne de lemn nefixate care induc senzaţia de provizorat şi lume în disoluţie, în mijloc tronează o masă alcătuită din aceleaşi bîrne (rabatabilă, va fi pusă la pămînt în scena petrecerii), scaunele sînt pliante, deschise cînd e nevoie. Acest decor e şi camera copiilor (Varia şi Ania se ghemuiesc sub masă în scena lor), şi sufragerie, şi sală de dans - iar actorii stau mai mult în scenă.

Poate mai mult decît spectacolul înainte comentat, acesta e o exuberantă alăturare de creaţii actoriceşti, dar prea puţin agregate într-un tot. Trupa e tînără, majoritatea actorilor au mai jucat împreună - unii de multe ori - şi asta se vede. Cred că propunerea cea mai inedită şi unul dintre rolurile cele mai atent lucrate este Lopahin al lui Richard Bovnoczki (spre lauda lui, mult diferit faţă de Sunset Limited) - rudimentar, dar nu vulgar, măcinat, încordat, incapabil să-şi exprime tumultul, copleşit de ce i se întîmplă, dar solar, totuşi, deloc malefic. Tot extrem de atent la nuanţe e jocul lui Andrei Seuşan: Petea al său e mereu încruntat, chinuit, tensionat, frustrat, nervos (are şi un tic nervos, o mişcare convulsivă a feţei, pe care îl duce consecvent întreg spectacolul), adolescent bicisnic - imaginea perfectă a ratării. Relaţia cu Sabrina Iaşchevici (Ania) funcţionează bine şi scena seducerii lui e foarte bine construită. Foarte naturală, ca în toate rolurile în care am văzut-o, dozîndu-şi bine exaltările prin voce şi mişcare, Iaşchevici relaţionează bine şi cu Florina Gleznea (Varia) - mai puţin strălucitoare, aceasta, decît alte dăţi. O compoziţie remarcabilă (voce, poziţie, atitudine) face, în Gaev, Liviu Pintileasa, actor foarte talentat, cu posibilităţi de expresie extrem de variate (acum cîteva săptămîni l-am văzut, la Tîrgovişte, în Richard III) - i-aş reproşa numai rostirea cam neîngrijită. Corina Moise, în Charlotta, e o prezenţă stranie, misterioasă, în linia obişnuită în care e jucat personajul. O Duniaşa ciudată, căci isterică şi cu o voce spartă, face Cristina Casian. Apariţii savuroase au Bogdan Cotleţ (Epihodov), Ionuţ Grama (Simeonov-Pişcik) - poate prea caricatural - şi Ionuţ Vişan (Iaşa). În Firs, tăcut aproape tot spectacolul, Constantin Cojocaru e la fel de exact şi discret cum ne-a obişnuit - n-am înţeles însă necesitatea glumiţei din final, cînd, spunînd că şi-a pierdut puterea, ridică într-o mînă o ditamai bîrna de lemn (nu e singurul moment care pare gratuit). În fine, Ranevskaia Mihaelei Tromifov, o actriţă talentată, mi s-a părut mult prea ştearsă şi lipsită de complexitate - în afară de blazare şi sastiseală, nu se vede nimic, relaţia ei cu Lopahin e superficial lucrată, aşişderea cea cu Petea (întreg episodul morţii copilului e rapid expediat). Or, spectacolul şi jocul celorlalţi în funcţie de ea ar fi trebuit să se aşeze. Din păcate, acest lucru nu se întîmplă.

Am rămas cu impresia unui spectacol neterminat, un gînd nedus pînă la capăt: excelente şi singulare exerciţii şi demonstraţii de actorie care însă nu se subsumează unei idei, unei viziuni ordonatoare. Uneori, entuziasmul şi bunele intenţii nu sînt de ajuns. Să sperăm că, vorba lui Amos Oz, e o nedesăvîrşire creatoare.

The Sunset Limited, de Cormac McCarthy. Traducerea: Ioana Pelehatăi. Scenografia: Vladimir Turturică. Regia: Andreea şi Andrei Grosu. Cu: Şerban Pavlu, Richard Bovnoczki.

Livada de vişini, de A.P. Cehov. Traducerea: Raluca Rădulescu. Scenografia: Vladimir Turturică. Regia Andrei şi Andreea Grosu. Cu: Mihaela Trofimov, Sabrina Iaşchevici, Florina Gleznea, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczki, Andrei Seuşan, Ionuţ Grama, Corina Moise, Bogdan Cotleţ, Cristina Casian, Constantin Cojocaru, Ionuţ Vişan.