Scoala, pe calea regasirii
Mai de fiecare dată s-a căzut de acord că programele sunt fie greoaie, fie anapoda şi că trebuie schimbate, însă perspectiva regândirii lor i-a speriat pe toţi miniştrii (cei cu mandate lungi, căci cei cu adminsitraţii scurte nici măcar n-au putut lua în considerare o schimbare efectivă). Ca atare, cu toţii s-au mulţumit să cârpească o programă care – în mare – dăinuia cam de pe vremea d-lui Mircea Maliţa (undeva între Legile Educaţiei din 1968 şi 1978, dacă nu mă înşel). E limpede că învăţământul acela fusese croit pe cu totul alte criterii decât pe cele ale lumii de azi. Şi, în mod paradoxal, nu ideologia s-a dovedit piatra lui de încercare. Învăţământul ideologic (cine-şi mai aduce aminte de orele de “Cunoştinţe social-politice”, “Economie /socialistă/”, “Filosofie /materialist-dialectică/”, “Istorie contemporană” – română şi universală, ştie la ce mă refer) era destul de bine izolat de restul materiilor şi ajunsese atât de formal şi de caricatural, încât îndepărtarea lui – odată cu manualele respective – a venit firesc şi nu a creat nici un fel de discuţii. Problema adevărată era restul, adică ceea ce azi suntem dispuşi a considera partea bună (sau cel puţin “tare”) a şcolii comuniste. Mai înainte de toate scopul acestei şcoli nu era – în primul rând – educaţia, ci, în logica planificantă a acelui timp, pregătirea personalului necesar industriei (care era coloana vertebrală a economiei socialiste). Şcoala producea cadrele necesare industriei şi, ca atare, era reglată de dezvoltarea acesteia (pe care, la rândul ei, o organiza planificarea centralizată). Altfel spus, întregul învăţământ era aliniat felului în care era planificată evoluţia economică. Aceasta din urmă comanda şi numărul de studenţi (pe specializări), şi numărul de muncitori calificaţi şi tipul de pregătire pe care trebuiau să-l aibă şi unii, şi alţii la finele Liceului. Astăzi e încetăţenit obiceiul – atât printre studenţi, cât mai ales printre părinţii lor – de a deplânge inexistenţa locului de muncă garantat (a “repartiţiei”) pentru cei ce termină o şcoală (în general, acum, o universitate). Foarte puţini sunt cei care înţeleg că repartiţia era solidară cu planificarea locurilor de studiu (în licee şi facultăţi) şi, mai ales, cu organizarea centralizată a întregii economii. În momentul în care – de voie sau de nevoie – după ’90 s-a renunţat la economia planificată, şcoala a ajuns ea însăşi să aibă ca unic reglator piaţa (aşa imperfectă şi haotică cum e ea în România de azi). Iar cei care regretă azi inexistenţa locului de muncă garantat s-ar cuveni să-şi amintească mai în detaliu cum era şcoala “de pe vremea aceea”: cu licee bune puţine (unul, două în marile oraşe), la care se intra cumplit de greu, cu copii care trebuiau să-şi hotărască viaţa la 14 ani, cu meditaţii şi suprameditaţii, cu un procent infim de admişi la facultate, cu ratarea “în producţie”, ba şi cu repartiţia decisă pe baza principiului “omogenizării” la sacră naţională. Nu era o şcoală mai bună decât cea de azi, ci una mai strictă. Pe de o parte moştenise ceva din severitatea învăţământului interbelic, cu pedepsele lui corporale (pe vremea mea încă erau la modă), pe de alta presiunea obligativităţii reuşitei (sau conştiinţa eşecului) îi maturiza mult mai devreme pe copiii care, oricum, nu aveau nici a mia parte din “distracţiile” lumii de azi. Şcoala comunistă, pe care acum o idealizăm (amintindu-ne doar ceea ce era bun în ea: un profesor care ne-a acordat atenţie, o materie care ne-a plăcut, prietenii şi isprăvile acelor ani, prima iubire, primii blugi, primele filme “la video”, etc.) era departe de-a fi atât de idilică precum o prezintă părinţii de astăzi copiilor lor. Dacă elevii de acum se plâng de materiile lor dificile, se cuvine ca părinţii să le spună că acestea sunt moştenitoarele directe ale programei şi ale manualelor din anii comunismului. Dat fiind că atunci totul era orientat spre industrie şi deoarece pivoţii industriei erau pe de-o parte inginerii, pe de alta muncitorii calificaţi, scopul învăţământului – a cărui expresie erau faimoasele “Licee Industriale” – era producerea în serie a acestor tipuri profesionale ale “lumii noi”. Atât un inginer, cât şi un muncitor calificat e un om în contact permanent cu tehnica, iar aceasta – cum se ştie – are la bază ştiinţa; în speţă “ştiinţa tare”: fizica şi chimia şi, evident, fundamentul lor matematic. Asta se învăţa, cu asupra de măsură, în şcolile lui Ceuşescu: matematică, fizică şi chimie. Ideea era ca un absolvent de liceu care trece în fabrică să poată intra imediat în producţie, fără calificări suplimentare (ceea ce însemna că poate citi o schemă electronică, poate efectua – mental – operaţii legate de reglajul utilajelor, poate supraveghea trecerea de la planşetă la execuţia standardizată a unui produs, etc.), iar cel ajuns la faimoasa Politehnică intră direct în specializare, fără a mai pierde timpul cu cursuri introductive. Învăţământul preuniversitar era de aşa manieră conceput – să nu uităm, totul era planificat în acel timp – încât să scurteze maximal timpul de calificare al unui lucrător al industriei socialiste. Ca atare, elevul trebuia să aibă, la finele liceului, asimilate disciplinele teoretice pe care se articula tehnologia acelui timp (evident, mult mai puţin informatizată decât cea de astăzi). Elita liceelor din fiecare judeţ se rezuma la clasele de “Matematică – Fizică”, pepiniera viitorilor ingineri (şi, colateral – căci Fizica şi Chimia erau materii de examen – a viitorilor medici). Liceele care au avut asemenea clase sunt Colegiile Naţionale de azi. Iar profesorii acestor licee, dacă n-au trecut în universitar, sunt legendele – vii sau defuncte – ale învăţământului local. Deşi Politehnicile şi-au pierdut prestigiul sincron cu ruinarea idustriilor cărora le furnizau personalul, liceele acestea au continuat să prospere, dimpreună cu profesorii lor, cu clasicele culegeri (Gheba, Petrică, Olivotto, Năstăsescu, Hristev, etc.), cu manualele şi cu grosul programei din vremea “marelui salt înainte” de la sat la oraş. “Un liceu serios” însemna – şi după Revoluţie – “un liceu în care se face carte”, cu aceiaşi profesori şi după aceleaşi culegeri, deşi nu mai era clar cu ce scop, căci tinerii se orientau mai curând după Ştiinţe Economice (e drept, aici trebuie ceva matematică), Drept sau Relaţii Internaţionale. Această punere la lucru a adolescenţilor postdecembrişti reprezenta, în ochii părinţilor lor (crescuţi pe vremea “eticii şi echităţii socialiste”) o garanţie de maturizare a tânărului şi de seriozitate a şcolii. Profesorii aveau tot interesul să păstreze vechea structură a programei, mai întâi pentru că era cea pe care-o cunoşteau (unii pentru că o predaseră timp de decenii, alţii pentru că se formaseră în ea), apoi pentru că testarea mecanică, bazată pe rezolvarea (la fel de mecanică) de probleme le oferea cea mai simplă (şi mai “obiectivă”) modalitate de “evaluare” a elevilor. Dar e o diferenţă – pe care şcoala românească n-a prea făcut-o nicicând – între a înţelege ceva şi a găsi răspunsul corect al unui exerciţiu sau a unei probleme. Poţi să înţelegi ceva şi dacă nu ajungi la răspunsul corect; un om educat înţelege ce vrea fizica atomică, genetica sau “noul roman” (învechit cam demult) şi dacă nu le stăpâneşte în detaliu aparatul conceptual. Pentru că un om educat are – format în timp – mecanismul mental care-i permite să selecteze ceea ce e semnificativ în contextul de care se ocupă, e capabil să-şi folosească (fără a abuza de ea) imaginaţia şi poate să stabilească corelaţii pertinente (adică, măcar în parte, verificabile) între datele de care dispune. Şi tocmai de asta e un om educat. Când parcurge drumul până aici şi rezultatul efectiv al problemei nu ţine de domeniul lui de expertiză, nu e atât de important dacă ajunge sau nu la el. Dacă nu ajunge, va şti întotdeauna unde sau împreună cu cine să-l caute. Dar, în egală măsură, poţi să obţii rezultatul şi să nu înţelegi mai nimic (sau foarte puţin) din problema de care te ocupi. Trecem peste faptul – nu chiar atât de benign, nici pe vremea aceea – că poţi pur şi simplu să copiezi rezolvarea problemei şi “să ieşi bine” la verificarea caietelor. Mai bizar e faptul că ajungi să poţi rezolva tu însuţi problema fără ca, totuşi, să reuşeşti s-o pricepi. Despre ce e vorba? La şcoală faci o serie de exerciţii, acasă ai altele, ca temă (din manual), la meditator altele (din culegeri), toate de acelaşi tip (şi care, în general, presupun aplicarea unei/unor formule într-un set de operaţii). Făcând multe, până la urmă dobândeşti “deprinderea” de-a le rezolva, dar ea nu se bazează în mod necesar pe înţelegerea a ceea ce faci, ci pe un soi de reflex condiţionat în faţa unui tip de problemă. Omul care ajunge aici e capabil să reproducă – uneori remarcabil – algoritmi de calcul, dar poate să aibă o înţelegere cu totului superficială a ceea ce face. El e similar celui din domenii mai “lumeşti” (filosofie, sociologie, economie sau – vai! – politică) căruia i se pare că spune ceva atunci când practică, în virtutea obişnuinţei, un “joc de limbaj” în care reluarea stereotipă a aceloraşi termeni şi a aceloraşi sintagme ţine loc de explicaţie. Se poate ca acest din urmă personaj să nu fi gândit niciodată cuvintele pe care le debitează circumstanţial, dar asemeni rezolvitorului de probleme, a găsit algoritmul care le face “să prindă” “la public”, deşi nu(-i) spun nimic. Şi, la fel de bine, s-ar putea ca omul acesta să fie produsul direct al elevului care nu înţelege ce rezolvă. Nebeneficiind de înţelegere, rezolvarea e ea însăşi doar parţială şi incapabilă să genereze cunoaştere aprofundată. Astfel că, deşi plebiscitată de mulţi părinţi (ca disciplină la vârsta rebeliunii) şi de mulţi profesori (ca o cale simplă de a-şi păstra prestigiul local şi, pe cale de consecinţă, de-a mai face un ban din meditaţii) şi practic neschimbată (în structura ei) de Minister, această modalitate de-a învăţa duce – prea adesea – la o pseudocunoaştere. Şi cam acesta s-a dovedit a fi efectul şcolii nostre în ultimele decenii. În ultima vreme – cam de când ne plângem de starea tot mai jalnică a învăţământului – el a ajus vizibil în ochii tuturor, inclusiv ai copiilor. Generaţiile actuale, care trăiesc într-o lume cu mult mai multe opţiuni decât cea a părinţilor lor, au pierdut spaima de imperativul lui “trebuie”. Şi, odată cu asta, au realizat patenta inadecvare a acestei programe gândite într-un alt veac, pentru o altă lume şi a cărei singură finalitate mai e dată de nişte examene care, în fapt, nu testează nimic din ceea ce elevul a dobândit efectiv în şcoală. Acum programa aceasta informă şi diformă stă între elevi, profesori, părinţi şi Minister şi nimeni nu ştie ce să facă cu ea. E limpede că nu e bună, căci până şi logica internă (prea abstractă pentru un elev şi greu de urmat de un profesor ce predă într-un “mediu defavorizat”) pe care-o avea în alte vremuri i-a dispărut după atâtea “reforme” şi “restructurări”, scoateri şi introduceri de discipline şi de capitole, schimbări de termeni, de “obiective” şi de “metode”. Programa actuală, aşa cum arată ea, e ruina a trei decenii de “evoluţie” a învăţământului românesc. Problema e ce-i punem în loc. Şi pentru asta şi-a adunat d-l Curaj sfătuitorii. O spun încă odată: i-a ales pe cei mai buni. Dacă va şti să-i şi asculte, va avea de câştigat toată educaţia românească.
Fără a îndrăzni să mă compar cu aceşti cunoscători din interior ai învăţământului preuniversitar (pe care îl ghicesc doar, urmărind-o pe fiica mea, elevă în clasa a VIII-a şi vorbind cu studenţii primului an universitar), aş spune un cuvânt despre lucrurile pe care le pot înţelege eu cu privire la ceea ce poate fi făcut. Primul aspect asupra căruia m-aş opri este atenţia faţă de elev. Cred că de aici ar trebui să se pornească. Oricine intră într-o şcoală, ia un manual sau un caiet, se uită pe o culegere sau ascultă un profesor la-ntâmplare va rămâne cu impresia că, în şcoala românească de azi, elevul e un fel de “materie primă” pe care un sistem foarte complicat o “procesează” pentru a obţine “un produs de serie”. Aici accentul cade pe “mecanism”: e atât de mare, de sofisticat şi de impunător încât “materia primă” pare a avea doar funcţia de a-i justifica existenţa. Şcoala noastră nu e gândită (în ciuda tuturor discursurilor fals lăcrămoase) pentru elevi; ea e gândită pentru Minister, pentru Inspectorate, pentru “raportări”, pentru “Domn’ Director”, pentru “acoperirea orarului”, pentru “norme”, pentru “orele dechise”, pentru “inspecţii” şi câte şi mai câte. Elevii au aici rolul corului din teatrul antic: produc impresie doar aliniindu-se la unison, intervenind – într-un cadru perfect regizat – doar atunci când li se face semn, răspunzând precis (şi fără nimic în plus) şi cun patetism juvenil la ceea ce li se cere şi, eventual, împărţind cu profesori, directori şi inspectori premiul pe care l-au luat de unii singuri (şi stipendiaţi de părinţi). Elevul e o genericitate în şcoala românească; în schimb directorul şi inspectorul sunt nişte prezenţe masive şi inconturnabile. Cred că aici lucrurile trebuie schimbate şi schimbarea aceasta ar presupune, în ordinea instituţiilor educaţiei, vorba lui Nietzsche, “o răsturnare a tuturor valorilor”. Principiul ei de bază ar trebui să fie abolirea lui “trebuie”. Sigur că, în lumea noastră, o atare măsură ar avea un enorm potenţial anarhic şi toată această faună de birocraţi ai învăţământului îl va clama pătimaş ameninţând cu prăbuşirea completă a “ordinii”, “disciplinei” şi “respectului” în virtutea cărora astăzi pot reduce la tăcere pe oricine nu e de acord cu matrapazlâcurile lor. Abia atunci când autoritatea lor va fi nevoită să-şi găsească un alt reper decât fatalul “trebuie”, abia atunci va începe să se mişte ceva în educaţia românească.
Cum poate fi realizat acest lucru concret? Probabil prima cale e aceea de-a stabili un minimum necesar. Minimum nu înseamnă manuale, culegeri, “itemi de evaluare” şi alte asemenea, ci un lucru foarte simplu: ce şi cât din matematică (sau istorie, sau biologie, sau ce vreţi) merită să înveţe un elev care nu se va specializa în această disciplină? Pentru a răspunde acestei întrebări va trebui să scăpăm de meteahna naţională a pasiunii pentru extreme: totul sau nimic. Ori lucrăm după 20 de culegeri şi după tratate universitare, ori nu ne trebuie nimic altceva decât număratul pe degete (că de restul se ocupă funcţiile telefonului mobil). E manifest faptul că acestea sunt poziţii radicale care, în fapt, nu spun nimic despre ce s-ar cuveni să ştie un elev. Personal nu sunt adeptul scoaterii materiilor de bază din programă; în măsura în care lumea – şi particular Europa – modernă (cu şcoala ei cu tot) e produsul ultimelor trei veacuri de istorie şi acestea, la rândul lor, sunt opera “revoluţiei ştiinţifice” începută în secolele XVII – XVIII, a-l priva pe elev de fundamentele ştiinţei revine la a-l îndepărta de sursele identităţii lui. Şi, în egală măsură, la a-l face să-şi rateze contemporaneitatea cu lumea în care trăieşte, lume fasonată de derivatele tehnologice ale ştiinţei. Copilul acesta e în situaţia de a înţelege logica lumilor virtuale, felul în care funcţionează internetul sau comunicaţiile satelitare, ingineria genetică şi progresele imunologiei, neuropsihologia, ecologia poluării, riscurile unei lumi văzută la scară planetară, felul în care se întâlneşte istoria mare cu cea mică, a individului, farmecul (uneori desuet) al literaturii şi puterea muzicii, a filmului şi a mediei omniprezente. Într-un fel sau altul are de-a face cu toate acestea, se mişcă permanent între ele şi şcoala îl poate ajuta să le înţeleagă, să le ordoneze, să distingă importantul de nesemnificativ, plauzibilul de halucinant, să judece cu mintea lui şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. Aceasta mi se pare miza reală a şcolii. Sigur că pentru a ajunge aici e nevoie de multe. D-l Curaj a spus, la un moment dat, că intenţionează să stabilească legături şi cu Academia Română. Şi acesta e un lucru bun, dat fiind că va fi nevoie de oameni din toate domeniile care să se pronunţe cu privire la ceea ce e semnificativ în ştiinţele pe care le practică. Şi dincolo de zidurile Academiei sunt mulţi specialişti de mare valoare care pot fi solicitaţi de d-l Ministru. Domnia sa poate începe – din grupul celor 11 – cu matematica: d-nii Solomon Marcus, Radu Gologan şi Florin Colceag (mai sunt, la Academie, d-l Gheorghe Păun, la Universitate, d-l Liviu Ornea, prin străinătăţuri d-nii Ciprian Foiaş şi Cristian Calude, şi vor mai fi şi alţii) sunt deopotrivă matematicieni şi profesori eminenţi şi ştiu perfect care e matematica de care nevoie un elev ce nu va urma o carieră matematică. Două lucruri mi se par utile în gândirea acestor conţinuturi: mai înainte de toate o spargere a unităţii disciplinei. Asta vrea să spună că da, matematica e necesară şi nu trebuie evacuată din nici o programă şcolară. Doar că nu e nevoie să se predea aceeaşi matematică (după aceeaşi programă şi aceleaşi manuale) în toate şcolile. La clasele obişnuite poate fi făcută o matematică simplă şi cât mai adaptată contextelor de viaţă, cei ce urmează filologia sau istoria pot face o istorie a matematicii, la clasele de Matematică (şi în mod particular cu loturile de olimpici) poate fi făcută o matematică mult mai complexă decât cea din manualele de acum. În fapt, nu de o programă de matematică e nevoie, ci de patru – cinci programe diferite. La fel şi la celelalte discipline, inclusiv la muzică – matematicienii o pot învăţa în conexiune cu specializarea lor de bază. Tot aşa şi istoria – pentru ei poate fi o istorie a ştiinţei. Şi orice altă disciplină. Această diversificare a disciplinelor ar corespunde deopotrivă diversităţii umane a elevilor şi diferenţelor de specializare a profesorilor şi a şcolilor. Excepţia ar constitui-o literatura. Aici cred că ar fi esenţial ca elevii să fie puşi în contact, de mici (şi proporţional cu înţelegerea lor), cu marile cărţi ale culturii clasice. Personal consider că ar fi de preferat să se renunţe la patetismul naţional, în favoarea deschiderii universale. Un elev căruia-i va place să citească de pe urma contactului cu marile cărţi, va avea toate şansele să întâlnească la un moment dat şi autorii români. Unul care va urî lectura, pentru că a fost obligat să buchisescă autori desueţi, nu va citi în veci vreo carte din cele ale clasicilor autohtoni. Ceea ce e de reţinut aici e faptul că disciplinele şcolare nu sunt nişte “produse” ale “metodelor şi tehnicilor pedagogice”, ci chintesenţa a secole de cultură. Conexiunea dintre şcoală şi cultură este, poate, cel mai stringent imperativ al noilor programe. În al doilea rând, atât programa cât şi manualele se cuvin a fi minimale, limpezi în intenţii şi scrise într-o limbă clară. Funcţia programei şi a manualului e aceea de a orienta, nu de-a da “absolut totul” (cum scrie pe unele culegeri de azi). Rolul acestor instrumente e acela de a oferi nişte repere temeinice – puţin înseamnă şi bine sedimentat – pentru cei care se mulţumesc cu atât şi a-i îndemna la mai mult pe cei care caută şi altceva. În egală măsură, o programă minimală înseamnă mai multă libertate pentru profesor, ceea ce se poate traduce în mai multă exigenţă faţă de sine şi de disciplina sa. Dacă mi-e îngăduit să-l folosesc o dată pe “trebuie”: trebuie abolit tot formalismul care sufocă educaţia zilei de azi, toate “fişele”, “dosarele” şi celelalte aberaţii “psihopedagogice” ale căror singură utilitate e aceea de a întreţine o castă de impostori şi profitori în inspectorate şi universităţi. Hârtiile acestea nu produc nimic util în relaţia dintre profesor şi elev. Ele nu fac decât să-l greveze pe profesor cu o “activitate suplimentară”, care-i mănâncă timpul şi bruma de dispoziţie şi care-i lasă gustul amar al neîndreptăţirii în reparatizarea “salariilor de merit”. În schimb îi îngraşă pe numărătorii de foi din inspectorate şi pe profesioniştii vorbelor fără conţinut din “Departamentele pentru perfecţionarea personalului didactic”. Indiferent ce se va face la bază – cu curricula şi cu profesorii – atâta timp cât nu va fi spart monopolul acestor caste parazitare, soarta şcolii româneşti nu se va schimba. Căci, menţinând aceste “instituţii” (şi aceleaşi personaje în fruntea lor) va fi greu să li se explice profesorilor că datoria şi atenţia lor trebuie să fie orientate spre elevi şi nu spre “Domnu’ Inspector” sau “Domnu’ Profesor” de care depinde calificativul lor. Tot ceea ce duce la slăbirea acestor focare ale imposturii este de bun augur pentru şcoală. Căci ele nu emană doar frică în corpul didactic, ci şi un limbaj pe cât de artificial, pe atât de nerod pe care ceilalţi profesori îl preiau din supuşenie şi îl reproduc fără a-l mai mesteca. Aşa s-au născut stupizeniile din manuale, din culgeri şi din formulările de pe la concursuri. Împotriva acestei exprimări ridicole şi gongorice nu e decât un leac: faptul de a vorbi puţin şi clar. Adică pe înţelesul elevilor, nu al “psihopedagogilor”.
Sigur, mi se va putea obiecta, lucrurile acestea sună drăguţ ca intenţii, însă un ministru are – spre deosebire de un articlier (care scrie ce-l taie capul) – nişte datorii destul de clare. El nu doar că nu poate pune în practică toate ideile, mai mult sau mai puţin trăznite, care i se oferă, dar – în majoritatea cazurilor – nu poate face nici măcar ceea ce ar dori să facă. Şi asta deoarece abia când, ajungând în vârful piramidei, înţelege complexitatea structurii pe care o reprezintă, realizează cât îi e de mică marja de mişcare. În primul rând el are în responsabilitatea sa nişte oameni şi, oricât ar vrea să-i schimbe (atât pe dinăuntru, cât şi cu alţii, din afară), îşi dă seamă că a atenta la “drepturile” lor revine la a încălca un tabu. În general, la noi, orice reformă s-a oprit la acest prag: la momentul în care urmau a fi daţi afară nişte oameni. Aici aproape toţi miniştrii s-au pierdut şi au ajuns la schimbarea à la roumaine: oamenii (care nu puteau fi nici “resetaţi” lăuntric – acesta fiind privilegiul divinităţii; nici daţi afară) au sfârşit prin a fi schimbaţi unii cu alţii, iar “reforma” a eşuat în permutare, păstrând intact “sistemul” pe care aceşti oameni îl întrupau. Spuneam mai sus că focalizarea pe elev înseamnă mai puţine discipline (cele esenţiale pentru formarea omului modern), mai puţină informaţie şi mai multă libertate pentru profesori (adică dispariţia “instituţiilor” supraordonate, dar fără un rost precis). Da, dar asta ar însemna, automat, mai puţini oameni – şi nu doar dintre cei de rând – în şcoli şi, mai ales, în inspectorate. Cu toate că ne plângem mereu de cât de mare e numărul de elevi în clase şi cât de încărcată e programa, în fapt, în toate şcolile – cel puţin în oraşe – personalul didactic e supranumerar (iar în inspectorate e excesiv). Sunt o mulţime de oameni care nu fac mai nimic şi somnolează citind din manuale şi punând elevii să rezolve probleme la tablă, aruncându-le o minge şi dispărând, sau pur şi simplu lăsându-i să facă ce vor, dar fără gălăgie. Oamenii aceştia aşteaptă după-amiaza ca să mai facă un ban din meditaţii şi, la modul general, îşi aşteaptă pensia. Din păcate, cu cei mai mulţi dintre ei nu mai e nimic de făcut. Bineînţeles că apostolii limbii de talaş ne vor explica cum îi vor recicla şi recondiţiona ei pe la cursuri de “pedagogii incluzive” şi de “folosirea noilor tehnologii în procesul didactic”, însă – o ştim şi noi, o ştiu şi cei interesaţi – toate acestea sunt pure baliverne. Pe noii pedagogi nu-i interesează decât banii ce vin din înscrierile la cursurile (sau “trainingurile”) lor, din “proiecte” şi din “atenţiile” de la inspecţii. Iar profesorii aceştia obosiţi nu se vor decât la pensie şi, pentru a ajunge acolo, sunt dispuşi să mai plătească bilet pentru încă o haltă. Dacă d-l Ministru vrea să facă cu adevărat o schimbare trebuie să găsească o cale de a se ocupa de oamenii aceştia (altfel decât dându-le o mână de ajutor pedagogilor). Mie unuia mi se pare că aceasta e cea mai mare problemă a învăţământului românesc de astăzi. Din exemplul d-nei Moraru, d-l Curaj poate vedea câte au putut (şi pot) face o mână de oameni motivaţi, cu o viziune asupra vocaţiei lor, puşi pe treabă şi nedispuşi să înghită orice. Aceasta s-ar cuveni să fie structura de bază a oricărei şcoli. Dacă acest ferment e înăbuşit cu oameni fără nici un alt orizont decât pensia şi cu comisii, Inspectorate şi inevitabilii DPPD-işti, tare mă tem că nu se poate obţine mai mult decât ceea ce avem şi acum. Aici, ca să fiu sincer, nu ştiu ce e de făcut. Poate o colaborare cu Ministerul Muncii i-ar fi de folos d-lui Curaj. Dânsul va trebui să găsească o soluţie pentru aceşti oameni care să fie, în esenţă, una solomonică: să-i îndepărteze de la clasă (pentru a-i lăsa pe ceilalţi să mişte lucrurile), dar să nu-i arunce pe drumuri (pentru a preîntâmpina revolte, procese şi voturi pierdute). Dacă ia în serios această provocare şi se ocupă temeinic de ea, s-ar putea ca aceasta să fie cea mai mare realizare a mandatului dânsului ca Ministru. Dacă o ignoră, reforma domniei sale riscă să cadă în gol, deoarece tot ceea ce pretinde că scoate pe uşă va trebui reintrodus pe fereastră. Dacă oamenii “sistemului” nu sunt puşi pe linie moartă, atunci va trebui să le dea ceva de lucru şi iarăşi programa va fi – şi încă în scurt timp – parazitată cu materii inutile şi cu binecunoscutul jargon patetico-lemnos.
Dar să ne întoarcem încă odată la elevi: mai e un lucru de care trebuie să ţină cont tentativa de regândire a programelor – accesul elevilor la noile tehnologii media. Aceasta e o realitate şi ea a depăşit cu mult tot ceea ce poate oferi, astăzi, şcoala (sau cel puţin toate şcolile dintr-un judeţ, cu excepţia celei mai bune, în care părinţii suplinesc ce nu poate direcţiunea). În general la noi se lucrează încă cu calculatoare din acelea mari cât lăzile şi, cu puţin noroc, cu câte un proiector (în general încuiat în birou la director). În rest, ce-a mai căzut din “proiecte” şi de la “partenerii externi”. Altfel spus, tehnologia de bază e tot tabla, planşele de pe vremea “Ministerului Învăţământului”, mulajele de ghips şi banda de magneziu. Lucrurile acestea – aflate toate “pe inventar” – sunte etalate ca nişte moaşte la care elevul se poate uita, dar (cu excepţia tablei) nu le poate atinge. Dar, să fim serioşi, noi vorbim de elevi care au acces la internet – şi se folosesc de el! – pe telefonul mobil. Reducerea costurilor abonamentelor şi telefoanele cvasi-gratuite au generalizat aproape pretutindeni acest lucru. Ceea ce înseamnă că profesorii sunt în situaţia de a compune cu elevii; căci aceştia din urmă au ce le arăta primilor de pe unde navighează, în vreme ce primii, cu excepţia stârvurilor de care am vorbit mai sus, nu prea pot pune altceva în joc. Or aceste jalnice resturi ale unei modernităţi de anii ’80 nu le mai spun nimic elevilor de astăzi. O oră de geografie poate să însemne altceva decât a arăta cu un indicator rupt ceva nedesluşit pe o hartă (cu URSS-ul!) ajunsă fâşii; profesorul – făcând el însuşi asta – îşi poate învăţa elevii să caute cu celularul date despre ce doreşte şi să călătorească pe hărţi virtuale. Un profesor de matematică, în loc să-i tot chinuie cu radicalul de ordinul trei, îi poate învăţa unde îl pot găsi pe mobil. Cel de muzică îi poate ajuta să-şi facă un playlist onorabil. Şi alte asemenea, mult mai utile decât “respectarea programei”, care e şi ea de pe vremea hărţii cu Republica Socialistă (ba uneori chiar Populară). E aici un mare – dar absolut real – paradox: atâta timp cât şcoala a fost trasmiţătoarea culturii clasice, ea (ca depozitară a acesteia) se situa mereu înaintea elevilor (chemaţi a se ridica la nivelul acestei moşteniri). Acum, când a renunţat la această pretenţie (ce altceva vrea să spună evacuarea completă a latinei din viitoarea programă?) şi a mutat accentul pe “abilităţi” şi “competenţe”, şcoală va fi în situaţia de a accepta că, în anumite (poate multe) contexte, elevii sunt cei care i-o pot lua în faţă. Un puşti semi-autist, coşuros şi având dificultăţi reale în a număra peste zece, se poate mişca pe aplicaţiile telefonului sau prin hăţişul net-ului mai bine decât un profesor cu trei “masterate psihopedagogice”. Asta e; acum cel din urmă are probleme de “comunicare”, “adaptare” şi “integrare” în lumea noilor tehnologii. Şi, în mod cert, nu-şi rezolvă problemele acestea etalând mulajele de ghips ale şcolii (în faţa unor elevi ce se amuză cu disecţii virtuale şi anatomie 3D). Cred că – deşi dificilă – această nouă situaţie a profesorului se cuvine înţeleasă şi asumată de logica noii programe. Morala ei ar fi aceea că, în viitor, profesorii nu vor mai fi chemaţi atât să le formeze elevilor “abilităţi” şi “competenţe”, ci – mai curând – să le creeze disponibilităţi. Altfel spus, pornind de la lumea şi de la problemele elevilor să-i ajute pe aceştia să(-şi) depăşească blocajele, să-i orienteze spre posibile deschideri şi să-i îndemne mereu la mai mult. Şcoala va avea menirea de-a le spune elevilor că ceea ce-l defineşte pe om nu e ceea ce ia de-a gata din ceea ce i se oferă, ci ceea ce găseşte la capătul unui drum în care investeşte pasiune. Căci într-o asemenea căutare tânărul mai întâi se pierde pe sine, pentru ca, mai apoi, să se regăsească altfel. Şi, pe acest drum, undeva între pierdere şi rătăcire, e nevoie şi de cineva care să-l sprijine şi să-l însoţească. De cel al cărui destin e să se împlinească prin alţii – profesorul.
S-a întâmplat ca, fără să ştim prea bine cum, la un moment dat şcoala românească să alunece în rătăcire. Cei 11 profesori aleşi de d-l Curaj pentru a-l sfătui sunt dovada vie a faptului că e posibil ca, într-o zi, învăţământul nostru urgisit să-şi regăsească rosturile. Se cuvine ca, măcar de Sărbători, să sperăm cu toţii.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu