miercuri, 3 februarie 2016

* Mircea Cărtărescu, "Solenoid", Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 838 p.

* Mircea Cărtărescu, "Solenoid", Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 838 p.

* Mircea Cărtărescu, "Solenoid", Editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 838 p.
 
Nu pot să prind în acest spaţiu nici a suta parte din argumentele pentru care ar trebui citită această carte-eveniment, de o complexitate ideatică şi compo­zi­ţio­nală fără precedent în literatura noastră.

Vă previn că lectura ei nu e mereu uşoară (chiar la propriu: volumul se ţine greu în mâini). Dar dacă prindeţi gustul de a scor­moni împreună cu Mircea Cărtărescu lumi ştiute şi neştiute, fizice şi metafizice, veţi fi din plin recom­pen­saţi, căci textul spiralat prin peisaje mentale su­perbe sau hidoase vă poartă în căutarea de răspunsuri la marile întrebări privind condiţia umană, vânate în "rea­litatea lucidităţii, a visului, a amintirii, a halucinaţiei". Autocentrat, ca în toată opera lui, Mircea Cărtărescu scrie şi această carte a suferinţei de a trăi, vivisec­ţio­nân­­du-se şi punând sub lupă "grozăvia de a fi în lume, frica mea animalică în faţa nimicului vieţilor noastre". Pen­tru asta îşi alege un eu virtual, un alt destin posibil, în­tr-o lume cu nimic mai puţin concretă decât cea a scri­i­torului notoriu ce-i poartă numele. Acest alter-ego re­­nunţă după un prim eşec la afirmarea publică a vo­ca­ţiei sale, nu însă şi la scris. Prin jocul împrejurărilor, ajun­ge un neînsemnat profesor de română la clasele V-VII, în­tr-o şcoală de mahala din Bucureştiul comunist. Singu­ra­ti­cul anonim îşi notează pentru sine într-un jur­nal via­ţa diurnă din cancelaria şi cla­se­le şcolii de la marginea Co­len­ti­nei, prin­tre învăţătoare, pro­­­fe­sori şi turme de copii amă­râţi, dar şi viaţa-vis nocturnă, fan­­tas­­­ma­ti­că şi halucinatorie, ce-i des­­chi­de portaluri spre alte lumi. Abu­licul rătăcitor prin la­bi­­­rin­turi îşi scrie anti-cartea doar pen­­tru a se înţelege pe si­ne până la capăt: "Singurul cuvânt care contează: eu (...) Eu, sec­ţiunea prin timp a im­po­si­bilei persoane a IV-a". Ob­­se­sia lui e evadarea din di­men­­siu­nile li­mi­tate ale existenţei umane, iar prin scris tentează ieşiri din câmpul damnării, spre necunoscut. Autosteno­gra­me­­le lui - spre deosebire de romanele de ficţiune, pe ca­re le consideră porţi înşelătoare desenate pe ziduri spre desfătarea sau reveria cititorilor - vor să prindă viaţa în ea însăşi, anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în trup: "Scriind despre trecutul meu, despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslu­şesc regulile jo­cului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap, să-mi dau seama spre ce arată şi să mă îndrept într-acolo". De altfel, titlul pro­vizoriu al cărţii fu­sese "Anomaliile mele". A ales însă mai misteriosul So­lenoid - un termen tehnic, desem­nând o bobină elec­tro­magnetică, căreia scriitorul îi atri­buie puterea fantas­tică de a înlesni spargerea limi­telor, de a deschide acce­sul spre alte dimensiuni, descoperite teoretic de mate­ma­ticieni şi fizicieni geniali. Unul din­tre cei şase so­le­no­izi existenţi în Bucureşti, ca tot atâtea noduri ener­ge­tice descoperite pe parcurs, de ştersul pro­fesor de ro­mâ­nă în care se ipostaziază Mircea Căr­tă­rescu, se află chiar în casa lui, producând - nu doar levi­taţii şi dilatări la­bi­rintice ale spaţiului, ci şi regresii în copilărie, re­trăiri la o intensitate maximă ale unor sec­venţe ştiute din alte proze cărtăresciene (în special din "Orbitor"), dar bo­bi­nate altfel pe axa "Solenoidului" şi cu mai pu­ter­nice efecte magnetice. Cele mai banale experienţe ale pri­melor vârste - mersul la doctor, injec­ţiile, sca­u­nul den­tis­­tului, radiografiile îi provoacă, prin exa­cer­ba­rea fri­cii, imagini şi senzaţii cu nuanţe inex­plicabile. Încon­ju­rat de mistere terorizante, de semne şi cifruri, exas­pe­rat de neputinţa de a primi un răspuns de dincolo la stri­gătul de ajutor, naratorul bobi­nează po­veşti din poveşti, într-o încrengătură de lumi micro- şi macro-terestre şi cos­mice, realiste şi suprarealiste, cum nu mi-a mai fost dat să citesc între aceleaşi co­perţi. Şi ceea ce e şi mai ui­mi­tor e că materia supra­di­men­­sionată e cons­truită ar­mo­­nic, ideile vizionare, în­tâm­­plările, locurile şi chiar obiectele având între ele spi­re comunicante şi câm­puri de sens. (Doar excesul de vise notate mi s-a pă­rut plic­ti­­cos şi nu neapărat semni­fi­cativ.) De exem­plu, abia la sfârşit vezi cum se leagă, peste sute de pa­gini, poveştile sen­zaţionale de viaţă ale autoarei Tă­u­nu­lui, Ethel Lilian Voinich, ale tatălui ei, ma­te­maticianul George Boole, ale su­rorilor şi cumnatului ei genial, C.H. Hinton, explo­ra­to­rul celei de a IV-a di­men­siuni, cu misterul manus­cri­su­lui Voinich şi nevoia pro­feso­ru­lui de română de a se des­­fereca din grila cu­noscutului. Nu mai vorbesc de ta­len­tul autorului de a te face să-l ur­mă­reşti, hipnotizat de fru­museţe sau oroare, uitând că ele sunt alcătuite din fraze. Cu Solenoid, Mir­cea Căr­tă­res­cu ia distanţă, în sus, de grupul meri­tuos al roman­ci­e­rilor români con­tem­­­porani.
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu