* Mircea Cărtărescu, "Solenoid", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 838 p.
Nu pot să prind în acest spaţiu nici a suta parte din
argumentele pentru care ar trebui citită această carte-eveniment, de o
complexitate ideatică şi compoziţională fără precedent în literatura
noastră.
Vă previn că lectura ei nu e mereu uşoară (chiar la propriu: volumul se ţine greu în mâini). Dar dacă prindeţi gustul de a scormoni împreună cu Mircea Cărtărescu lumi ştiute şi neştiute, fizice şi metafizice, veţi fi din plin recompensaţi, căci textul spiralat prin peisaje mentale superbe sau hidoase vă poartă în căutarea de răspunsuri la marile întrebări privind condiţia umană, vânate în "realitatea lucidităţii, a visului, a amintirii, a halucinaţiei". Autocentrat, ca în toată opera lui, Mircea Cărtărescu scrie şi această carte a suferinţei de a trăi, vivisecţionându-se şi punând sub lupă "grozăvia de a fi în lume, frica mea animalică în faţa nimicului vieţilor noastre". Pentru asta îşi alege un eu virtual, un alt destin posibil, într-o lume cu nimic mai puţin concretă decât cea a scriitorului notoriu ce-i poartă numele. Acest alter-ego renunţă după un prim eşec la afirmarea publică a vocaţiei sale, nu însă şi la scris. Prin jocul împrejurărilor, ajunge un neînsemnat profesor de română la clasele V-VII, într-o şcoală de mahala din Bucureştiul comunist. Singuraticul anonim îşi notează pentru sine într-un jurnal viaţa diurnă din cancelaria şi clasele şcolii de la marginea Colentinei, printre învăţătoare, profesori şi turme de copii amărâţi, dar şi viaţa-vis nocturnă, fantasmatică şi halucinatorie, ce-i deschide portaluri spre alte lumi. Abulicul rătăcitor prin labirinturi îşi scrie anti-cartea doar pentru a se înţelege pe sine până la capăt: "Singurul cuvânt care contează: eu (...) Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a IV-a". Obsesia lui e evadarea din dimensiunile limitate ale existenţei umane, iar prin scris tentează ieşiri din câmpul damnării, spre necunoscut. Autostenogramele lui - spre deosebire de romanele de ficţiune, pe care le consideră porţi înşelătoare desenate pe ziduri spre desfătarea sau reveria cititorilor - vor să prindă viaţa în ea însăşi, anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în trup: "Scriind despre trecutul meu, despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap, să-mi dau seama spre ce arată şi să mă îndrept într-acolo". De altfel, titlul provizoriu al cărţii fusese "Anomaliile mele". A ales însă mai misteriosul Solenoid - un termen tehnic, desemnând o bobină electromagnetică, căreia scriitorul îi atribuie puterea fantastică de a înlesni spargerea limitelor, de a deschide accesul spre alte dimensiuni, descoperite teoretic de matematicieni şi fizicieni geniali. Unul dintre cei şase solenoizi existenţi în Bucureşti, ca tot atâtea noduri energetice descoperite pe parcurs, de ştersul profesor de română în care se ipostaziază Mircea Cărtărescu, se află chiar în casa lui, producând - nu doar levitaţii şi dilatări labirintice ale spaţiului, ci şi regresii în copilărie, retrăiri la o intensitate maximă ale unor secvenţe ştiute din alte proze cărtăresciene (în special din "Orbitor"), dar bobinate altfel pe axa "Solenoidului" şi cu mai puternice efecte magnetice. Cele mai banale experienţe ale primelor vârste - mersul la doctor, injecţiile, scaunul dentistului, radiografiile îi provoacă, prin exacerbarea fricii, imagini şi senzaţii cu nuanţe inexplicabile. Înconjurat de mistere terorizante, de semne şi cifruri, exasperat de neputinţa de a primi un răspuns de dincolo la strigătul de ajutor, naratorul bobinează poveşti din poveşti, într-o încrengătură de lumi micro- şi macro-terestre şi cosmice, realiste şi suprarealiste, cum nu mi-a mai fost dat să citesc între aceleaşi coperţi. Şi ceea ce e şi mai uimitor e că materia supradimensionată e construită armonic, ideile vizionare, întâmplările, locurile şi chiar obiectele având între ele spire comunicante şi câmpuri de sens. (Doar excesul de vise notate mi s-a părut plicticos şi nu neapărat semnificativ.) De exemplu, abia la sfârşit vezi cum se leagă, peste sute de pagini, poveştile senzaţionale de viaţă ale autoarei Tăunului, Ethel Lilian Voinich, ale tatălui ei, matematicianul George Boole, ale surorilor şi cumnatului ei genial, C.H. Hinton, exploratorul celei de a IV-a dimensiuni, cu misterul manuscrisului Voinich şi nevoia profesorului de română de a se desfereca din grila cunoscutului. Nu mai vorbesc de talentul autorului de a te face să-l urmăreşti, hipnotizat de frumuseţe sau oroare, uitând că ele sunt alcătuite din fraze. Cu Solenoid, Mircea Cărtărescu ia distanţă, în sus, de grupul merituos al romancierilor români contemporani.
Vă previn că lectura ei nu e mereu uşoară (chiar la propriu: volumul se ţine greu în mâini). Dar dacă prindeţi gustul de a scormoni împreună cu Mircea Cărtărescu lumi ştiute şi neştiute, fizice şi metafizice, veţi fi din plin recompensaţi, căci textul spiralat prin peisaje mentale superbe sau hidoase vă poartă în căutarea de răspunsuri la marile întrebări privind condiţia umană, vânate în "realitatea lucidităţii, a visului, a amintirii, a halucinaţiei". Autocentrat, ca în toată opera lui, Mircea Cărtărescu scrie şi această carte a suferinţei de a trăi, vivisecţionându-se şi punând sub lupă "grozăvia de a fi în lume, frica mea animalică în faţa nimicului vieţilor noastre". Pentru asta îşi alege un eu virtual, un alt destin posibil, într-o lume cu nimic mai puţin concretă decât cea a scriitorului notoriu ce-i poartă numele. Acest alter-ego renunţă după un prim eşec la afirmarea publică a vocaţiei sale, nu însă şi la scris. Prin jocul împrejurărilor, ajunge un neînsemnat profesor de română la clasele V-VII, într-o şcoală de mahala din Bucureştiul comunist. Singuraticul anonim îşi notează pentru sine într-un jurnal viaţa diurnă din cancelaria şi clasele şcolii de la marginea Colentinei, printre învăţătoare, profesori şi turme de copii amărâţi, dar şi viaţa-vis nocturnă, fantasmatică şi halucinatorie, ce-i deschide portaluri spre alte lumi. Abulicul rătăcitor prin labirinturi îşi scrie anti-cartea doar pentru a se înţelege pe sine până la capăt: "Singurul cuvânt care contează: eu (...) Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a IV-a". Obsesia lui e evadarea din dimensiunile limitate ale existenţei umane, iar prin scris tentează ieşiri din câmpul damnării, spre necunoscut. Autostenogramele lui - spre deosebire de romanele de ficţiune, pe care le consideră porţi înşelătoare desenate pe ziduri spre desfătarea sau reveria cititorilor - vor să prindă viaţa în ea însăşi, anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în trup: "Scriind despre trecutul meu, despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap, să-mi dau seama spre ce arată şi să mă îndrept într-acolo". De altfel, titlul provizoriu al cărţii fusese "Anomaliile mele". A ales însă mai misteriosul Solenoid - un termen tehnic, desemnând o bobină electromagnetică, căreia scriitorul îi atribuie puterea fantastică de a înlesni spargerea limitelor, de a deschide accesul spre alte dimensiuni, descoperite teoretic de matematicieni şi fizicieni geniali. Unul dintre cei şase solenoizi existenţi în Bucureşti, ca tot atâtea noduri energetice descoperite pe parcurs, de ştersul profesor de română în care se ipostaziază Mircea Cărtărescu, se află chiar în casa lui, producând - nu doar levitaţii şi dilatări labirintice ale spaţiului, ci şi regresii în copilărie, retrăiri la o intensitate maximă ale unor secvenţe ştiute din alte proze cărtăresciene (în special din "Orbitor"), dar bobinate altfel pe axa "Solenoidului" şi cu mai puternice efecte magnetice. Cele mai banale experienţe ale primelor vârste - mersul la doctor, injecţiile, scaunul dentistului, radiografiile îi provoacă, prin exacerbarea fricii, imagini şi senzaţii cu nuanţe inexplicabile. Înconjurat de mistere terorizante, de semne şi cifruri, exasperat de neputinţa de a primi un răspuns de dincolo la strigătul de ajutor, naratorul bobinează poveşti din poveşti, într-o încrengătură de lumi micro- şi macro-terestre şi cosmice, realiste şi suprarealiste, cum nu mi-a mai fost dat să citesc între aceleaşi coperţi. Şi ceea ce e şi mai uimitor e că materia supradimensionată e construită armonic, ideile vizionare, întâmplările, locurile şi chiar obiectele având între ele spire comunicante şi câmpuri de sens. (Doar excesul de vise notate mi s-a părut plicticos şi nu neapărat semnificativ.) De exemplu, abia la sfârşit vezi cum se leagă, peste sute de pagini, poveştile senzaţionale de viaţă ale autoarei Tăunului, Ethel Lilian Voinich, ale tatălui ei, matematicianul George Boole, ale surorilor şi cumnatului ei genial, C.H. Hinton, exploratorul celei de a IV-a dimensiuni, cu misterul manuscrisului Voinich şi nevoia profesorului de română de a se desfereca din grila cunoscutului. Nu mai vorbesc de talentul autorului de a te face să-l urmăreşti, hipnotizat de frumuseţe sau oroare, uitând că ele sunt alcătuite din fraze. Cu Solenoid, Mircea Cărtărescu ia distanţă, în sus, de grupul merituos al romancierilor români contemporani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu