Fratele Voiculescu. Câteva rânduri pentru Klaus Iohannis
Ieri, la ora 14.45, consilierul dumneavoastră, dl Sergiu Nistor, m-a primit la Cotroceni pentru a-mi transmite răspunsul dumneavoastră privind petiția pentru ICR inițiată de Mircea Cărtărescu și de subsemnatul și semnată de peste 3.500 de artiști, intelectuali, jurnaliști etc. Dacă bunăvoința tranșantă arătată de dl Sergiu Nistor nu m-a uimit, vă mărturisesc că m-a surprins tranșanța cu care, în răspunsul scris, se sublinia concordanța deplină între viziunea noastră, a celor 3.500 de semnatari, și a dumneavoastră asupra ICR. Se spune astfel în document: „Analiza noastră arată că Institutul Cultural Român traversează o criză de poziționare instituțională, este victimă a unei birocrații încrucișate și are resurse materiale și umane subdimensionate în raport cu instituțiile importante pe care le are de desfășurat în viitorul apropiat. (…) Se poate observa concordanța dintre solicitările Dumneavoastră și viziunea Președintelui despre organizarea, funcționarea și rolul Institutului Cultural Român”. Pozițiile dumneavoastră publice au evitat, aproape întotdeauna, tranșanța; de aceea m-a surprins epifania ei în acest răspuns scris.
Nu avea să fie singura supriză – urma să mai produceți una, de această dată publică. La 16:45, la două ore după întâlnirea mea de la Cotroceni cu consilierul dumneavoastră, aveați să mergeți la dezbaterea „Dialog pentru România. Primăvara societății civile” și să spuneți acele câteva fraze groaznice, care au să vă urmărească în toată cariera dumneavoastră politică. Ați numit o decizie judecătorească „un banal act administrativ”, ați sugerat că aplicarea legii reprezintă încălcarea libertății de exprimare, ați dat garanții că, „în urma discuțiilor avute”, se pot găsi soluții convenabile infractorului condamnat. („În urma discuțiilor avute” – sintagma aceasta micuță e aproape un autodenunț, spune că ați intervenit în favoarea infractorului la diverse instanțe.) Frazele dumneavoastră au făcut praf statul de drept. O încălcare mai brutală, mai primitivă a justiției nu se poate imagina. Iar apoi ați intrat senin printre oamenii aceia onești, pentru care statul de drept e piatra unghiulară, și ați ținut un discurs riguros opus celui din minutele anterioare.
Vă mărturisesc că, de la ora 17.30 încolo, supriza mea s-a transformat în dezamăgire și în furie.
Fiindcă tranșanța dumneavoastră era mincinoasă. Ne spuneați fiecăruia ce voiam să auzim: nouă, celor 3.500 de semnatari ai petiției pro-ICR, că situația de la ICR e intolerabilă; publicului Antenei 3, că intervenția ANAF pentru aplicarea legii e intolerabilă; societății civile, că e intolerabilă absența reformei clasei politice. Tranșanța dumneavoastră era, de fapt, o sumă de tranșanțe contextuale, în fapt iluzorii, luând forma circumstanțială utilă și risipindu-se apoi ca fumul. E o tranșanță duplicitară, ca să-i spun pe nume.
Dacă aceasta e „politica altfel” pe care ne-o promiteați, ei bine, nu e deloc altfel. O cunoaștem prea bine. Duplicitatea a fost calitatea comună a tuturor președinților României: Iliescu făcând pe de o parte revoluție, sunând pe de alta la Moscova ca să spună „cine suntem și ce vrem”; Constantinescu declarând că a fost învins de servicii, dar colaborând apoi cu securiștii cei mai abominabili; Băsescu dând justiției posibilitatea de a deveni ce e ea astăzi, dar intervenind feroce când justiția a ajuns la Elena Udrea. Ieșirea dumneavoastră de ieri nu e cu nimic inferioară, într-o ierarhie a răului, celor enumerate mai sus.
De la duplicitatea lui Ion Iliescu până la aceea, recentă, a dumneavoastră există o continuitate directă. Ceea ce face posibil sarcasmul amar care spune că toată istoria recentă a României e rezumabilă în douăsprezece cuvinte: „Proprietatea privată e un moft. Decizia judecătorească e un banal act administrativ.”. Cea dintâi propoziție e a lui Ion Iliescu; cea din urmă e a dumneavoastră. Amândouă lovesc la fel de distrugător în fundamentele statului de drept.
Vă va urmări, de acum înainte, multă vreme această frază, domnule președinte. Așa cum cea despre proprietatea privată îl urmărește, iată, pe Ion Iliescu de 25 de ani. Așa cum pe Traian Băsescu îl va urmări intervenția brutală în favoarea Elenei Udrea. Totuși, dl Băsescu a avut puterea de a se despărți de fratele său atunci când justiția a cerut-o; dumneavoastră n-ați avut puterea de a vă despărți de Dan Voiculescu atunci când aceeași justiție a cerut-o. Ce vă face să fiți mai legat de Dan Voiculescu decât este Traian Băsescu de propriul lui frate? De când v-a devenit el mai frate decât Mircea lui Traian Băsescu? Nici măcar nu mă înspăimântă atât de tare răspunsul, cât faptul că ați făcut această întrebare posibilă. Că l-ați făcut pe Dan Voiculescu fratele dumneavoastră.
Se spunea până acum că, oricât de neinspirate sau de ambigue au fost unele poziționări publice ale dumneavoastră, aveți totuși o mare calitate: aceea că nu sunteți Victor Ponta. De ieri încoace, după ieșirea dumneavoastră revelatoare (are și răul revelațiile lui), nici măcar acea calitate nu o mai aveți. Nu trebuie să mai explic de ce.
Cât despre ICR – nu regret că mi-am cheltuit atâta energie încercând să repar ce se putea. În 2018 va fi centenarul Unirii; în 2019 România va fi țară invitată a Europalia; sunt două provocări majore la care ICR va trebui să facă față – și nu o va putea face dacă nu se va reforma. Însă, în ce mă privește, orice dialog cu dumneavoastră privind posibilitatea reformării lui a încetat.
Fiindcă nu vă mai cred. Nu pot avea încredere în cel care l-a inventat pe „fratele Voiculescu”, mai important decât justiția, mai important decât statul de drept, mai important – chiar mai grav – decât onestitatea. Și cred că n-aș risca prea mult dacă aș spune: nu vă mai credem.
Cu tristețe,
Radu Vancu
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Citeste mai multe despre: dan voiculescu, icr, ion iliescu, klaus iohannis, mircea cartarescu, traian basescu, victor ponta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu