Cancerul se cuibărise în familia lui cu trei generații în urmă, curmase vieți și cariere, lăsase orfani și vădude. Acolo pe hol, omul a simțit cu toți porii ființei lui că nu există niciun motiv pentru care el și ai lui să fie cruțați. Așa a simțit. Și s-a prăbușit, murind înainte să moară.
Gena păcătoasă a stră-stră-stră-bunicului său îi otrăvise sufletul. Hotărât lucru, îi va otrăvi și trupul. Cel ce-a spus că păcatul se pedepsește până la a treia și a patra generație, a știut de bună seamă ce spune.
Facebook-ul, dis-de-dimineață, îmi insufla și mie soluții de viață: un articol cu titlu lung, apărut în Time “This Is Why Shailene Woodley Eats Clay”. N-am idee cine e Shailene asta, dar aflu acum că vrea să scape de metalele grele din corp. Rețin, deci, că e bine să mănânci argilă. Notez și merg mai departe. Văd astfel – tot pe Facebook – o invitație la semnarea unei petiții împotriva Oliviei Steer care, de câțiva ani, e de neoprit în lupta ei îndârjită contra vaccinării copiilor. Cum citisem pe HotNews încă de anul trecut că rata vaccinării în București a scăzut cu 20%, simt că nu e de glumă. În cealaltă cameră, am doi bebeluși vaccinați care dorm liniștiți. Mie, însă, îmi crește pulsul.
Îmi propun, înfricoșată, să las totul baltă și să urmăresc dezbaterile pentru și împotriva vaccinului. Mai aud, între timp, că circulă și o bacterie care ucide copii sunt 2 ani. Mă uit buimacă în singurul tratat de biochimie moleculară din casă. Mă mut, apoi, pe formururile unor experți americani. Apoi suedezi, apoi francezi.
La picioarele noastre se deșartă zilnic saci, remorci întregi de informație medicală contradictorie. Experții n-au concluzii, dar ne invită binevoitori să evaluăm singuri, evident critic, ceea ce pun ei, cu generozitate, la dispoziția noastră. Na. Asumă-ți responsabilitatea. Fii modernă. Dă-ți doctorat în epidemiologie, în biologie moleculară, în medicină de laborator și în ce-o mai fi nevoie.
Așa ne-a învățat și Angelina: dubla masectomie preventivă, extirparea preventivă a ovarelor, inducerea menopauzei – cel mai remarcabil și mai dramatic exemplu de luare în serios a medicinei profilactice. De nevoie, te dezmembrezi.
Dacă Angelina ne-a spus în op-ed-ul ei din New York Times că knowledge is power, așa și trebuie să fie. Și eu vreau să fiu puternică. Și eu vreau să trăiesc prin decizii informate. Și eu vreau să trăiesc.
De ce vreau să trăiesc? Pentru că nu vreau să mor. Cine vrea să moară?
Dacă religia tradițională promitea oamenilor viață după moarte, medicina profilactică și nutrițională promite să ne ajute să ne abținem de la moarte.
Capacitatea noastră de a spera nu se mai “irosește”, deci, în zadarul imaginarului religios supramundan, optimismul neo-modern este chemat, în schimb, la lucruri mai serioase: să sperăm în sănătate, că-i mai bună decât toate.
Mulți credincioși de la noi și de aiurea reduc binecuvântările divine la niște răsplăți palpabile. Puterea dumnezeiască este, deci, “restricţionată” la treburile pământești. Făgăduința unei mântuiri într-un context nepământean nu mai mișcă pe nimeni. Această atitudine “sentimentală” şi imediat-interesată este, probabil, una dintre cele mai frecvente aberaţii ale comportamentului religios de azi și de ieri.
Sigur că omul vrea aici, acum și cât mai bine! Când Viaţa de Apoi încetează să mai fie o afacere profitabilă, ea dispare în mod natural de pe agenda practică a religiilor. Nici popa nu mai vorbește la slujbă despre Rai.
Religiile nu mai sunt frecventate, deci, pentru priceperea lor de a “rezolva” moartea plauzibil şi favorabil. Ele sunt fie acele sisteme moarte - complexate şi complexe, crude şi colburoase, neverosimile şi nerezonabile, fie acele medii şi mijloace de self-development. Neo-modernul “mulge” instituţiile religioase de tot felul de beneficii sociale – nevoia de confirmare, de integrare, de reglare a emoțiilor şi altele asemenea, plăcute ochiului sociologic.
Cu toții sperăm la ceva și în ceva. Și nimeni și nimic nu poate desface ce-a legat speranța. Mai mult decât atât, managementul speranței este o industrie în toată regula. Există dealeri ai speranței al căror profil profesional nu e nici neutru din punct de vedere cultural, nici dezinteresat din punct de vedere financiar, nici inocent din punct de vedere politic.
Când afli că nu mai ai mult de trăit, la un moment dat, pe parcursul acelui cumplit proces de acomodare, simți, deodată, adierea speranței: “și dacă, totuși, nu?” Tradițional, cultural și intuitiv speranța ține de un set de credințe și de așteptări mai mult sau mai puțin religioase.
Nu vreau să spun că speranța e fundamental irațională, dar e limpede că speranța implică o încredere genuină în cineva sau în ceva.
Tocmai de aceea, când mântuirea devine inactuală, vindecarea comprimă toate speranţele pe care o epocă este capabilă să le producă şi să le întreţină.
Totul începe cu localizarea precisă – şi cât mai timpurie – a germenilor morţii în trup. Şi totul se termină cu migrarea morţii dinspre religie înspre un alt sistem a cărui structură a permis atât elaborarea unui discurs al morţii de o coerenţă satisfăcătoare, cât şi generarea unor “ipoteze de lucru” şi “obiective generale” susceptibile la consens. Acest sistem este – nu ridicați, vă rog, sprâncenele – medicina, mai cu seamă medicina profilactică și cea nutrițională.
Fie că e vorba de beneficiile oțetului de mere sau de beneficiile screening-ului cancerului de sân, felul în care ne raportăm la gestul vindecător și la corpusul de informații care subîntinde actul vindecării este unul supus logicii spirituale neo-moderne: fii responsabil de viața ta, decide singur, decide în cunoștință de cauză, rezultatul te va mântui! Dar cum poți oare să faci asta când ai de escaladat un munte de informații contradictorii, în fiecare zi?
Una dintre cele mai înspăimântătoare constelaţii ale universului medical – una aflată într-o continuă şi sisifică explorare – este constelaţia statisticilor.
Lugubra expresie “factor de risc” nu-i lasă să se odihnească nici măcar pe cei care se află la distanţă stelară de raza de acţiune a institutelor de cercetare care întocmesc grupurile de control şi listele cu indicatori fatali. Nimeni nu se odihnește. Toată lumea recită, ca pe niște incantații magice, liste. Liste de factori de risc. Fumatul, sedentarismul, consumul în exces de sare, zahăr şi alcool, carbohidrații simpli, produsele procesate sunt enumeraţii pe care le cultivăm cu reverenţa, înverşunarea, dar şi cu monotonia cu care evreul orfan îşi spune, în fiecare dimineaţă şi seară, kadişul. Fiecare speră ca, prin simpla păstrare în minte a acestei incantaţii, trupul său să fie, în cele din urmă, cruţat. Dar speranţa slăbeşte pe măsură ce analiza se întețește: meditând asupra fiecărui factor de risc în parte, te copleșește vinovăția. Și astăzi ai mâncat o prăjitură! Cum să scapi, atunci, din propriul infern? Prin disciplină și credință. Efortul capătă valențe sacre, pe măsura obiectivului formidabil pe care-l vizează: relativizarea – sau chiar dispariția – necesității morții.
Sănătatea a devenit, astăzi, aventura umană centrală, deopotrivă euforizantă şi anxiogenă. Ideologia vieţii sănătoase este scrisă cu sânge hipocolesterolemic în această „Carte a Cărţilor” care este corpusul medicinii neo-moderne, cea mai elitistă, mai „ermetică” şi mai “imposibilă” Carte scrisă vreodată: de la predispoziții genetice la hrana ingerată, de la factori de mediu la planuri de sănătate, de la presiuni mediatice asupra vreunei industrii farmaceutice sau alimentare la factori psihologici și ereditari, de la management financiar la agricultură sustenabilă – TOTUL are un loc teoretic și spiritual bine delimitat în această „Carte a Cărţilor”, în această saga a neo-modernităţii care strânge între filele sale toate grijile fundamentale ale epocii, toate spasmele inimilor înfofolite în grăsime, toate nucleele dure ale glandelor mamare, toate prăbuşirile de serotonină, toate normele, verdictele şi raţiunile care trag linii dureroase între normal şi anormal, curat şi murdar, interzis şi accesibil, sacru şi profan.
Viitorul practicii medicale, spun vocile profetice din lumea medicală, este sănătatea ecosistemică. Pacienţi şi medici deopotrivă trebuie să subscrie la dilatarea până la nerecunoaştere a noţiunii de sănătate. Această nouă sănătate care se cere cucerită este, de fapt, o abordare sistematică a tuturor factorilor care influenţează starea de bine fizic şi psihic a oamenilor. Sănătatea e, riguros vorbind, despre toți și despre toate. Sănătatea e totul.
Medicina tradițională rezista cum putea efectelor naturii. Astăzi, însă, știința medicală hrănește speranţa salvării în trup. Tocmai de aceea, limitele şi eşecurile sale nu mai sunt întâmpinate cu resemnare, ele provoacă în noi reacţii paroxismale: părem, deodată, niște adami care şi-au pierdut trupurile de slavă. Moartea este o greșeală. Greșeala cuiva.
În camera de consultații și în sala de gimnastică, pe masa de operație și pe masa din bucătărie se oțelesc trupuri și se salvează vieți. Relația dintre omul vulnerabil și specialistul trupului (fie el chirurg, nutriționist ori trainer) este puternică și este dramatică: este relația dintre salvator și salvat, adică o relație esențialmente sacră.
Medicina e mai mult decât tehnologie auto-suficientă: medicina are nevoie de oameni de carne care să spună altor oameni de carne pățanii și parabole despre cum să rămâi sănătos. Avem nevoie de sfinți care să contruiască acel pod extraordinar între cele finite și cele infinite.
Pentru puritani, sfântul era stâlpul noii ordini sociale. Pentru noi, trainer-ul cu dinți albi și abdomen plat e noul erou, salvatorul unei indolente societăți de canapea care se îmbuibă cu pizza, mititei, cartofi prăjiți și bere. Ți se vorbește despre minte, spirit și trup, despre inspirație și convertiri nu mai puțin spectaculoase decât cea a Apostolului Pavel. Ești îndemnat la mișcare, la verdeață, la gândire pozitivă. Toți vorbesc cu pasiune, jură pe anumite grupuri de alimente afurisindu-le pe toate celelalte, toți te imploră să te ții departe de șarlatani, toți promit schimbarea și toți îți spun, răspicat, că nu ai nicio scuză. Mobilizează astfel, ca nimeni alții, speranțe, slăbiciuni și culpe.
Mânânci crudități, te antrenezi, faci teste pentru reacții inflamatorii – împlinești, adică, zi de zi, cu sârguință, complicate standarde de sfințenie.
Vezi bine, însă, dezideratul sănătăţii este, asemenea dezideratului sfinţeniei, de o melancolică intangibilitate. Vocaţia de a fi sănătos, întocmai ca vocaţia de a fi sfânt, trebuie că ţine de o înzestrare harică inexplicabilă în termenii şi conştiinţa simţului comun. În ambele cazuri, strădania, totuşi, “se pune”. Dar dexteritatea de a trăi sănătos, ca şi dexterităţile ascetice, se educă prin lungi nevoinţe fizice, diete sobre, igienă sufletească şi multă răbdare, astfel ca litera legii scrise de-acum într-o inimă sănătoasă (căci şi înzestrată şi antrenată) să se transforme, de la sine, în duh.
Pe lumea asta n-au cum să fie mai mulți oameni sănătoși decât sfinți.
Specialistul, însă, e un sfânt cu vână politică și cu slăbiciuni ideologice. El manipulează speranțe: le poate dizolva la fel de bine cum le poate și nutri. Specialistul trupului are nu doar instrumente și cunoștințe, ci și căderea necesară pentru a oferi un statut relevant celui vulnerabil, aflat sub ocrotirea lui. Omul venit la miruire depinde, astfel, de specialist, în toate datele sale profunde. Statutul pe care ți-l conferă specialistul trupului este crucial pentru viitorul tău profesional, social și existențial.
De unde și durerea atroce, sentimentul de anulare existențială al celui care ratează Întâlnirea, al celui căruia îi sunt înșelate speranțele. Dacă ceea ce califică practica medicală pentru a salva vieți este chiar conținutul său uman, atunci debilitatea actului medical în spitalele din România e cu atât mai puțin acceptabilă. Nu dorim și nici nu putem să ne sustragem idealului medical modern. Așa că ceea ce așteptăm de la el e Viața, dar ceea ce primim invariabil este Moartea.
Corolarul ar fi: dacă am avea bani de asigurare medicală privată și de mâncare sănătoasă, ne-am permite și noi să spunem morții: “Stai puțin. Astăzi nu.” Există deci convingerea – tipic românească, dar fundamental modernă – că ceea stă între noi și nemurire e un sistem medical ticăloșit.
Între timp, n-avem idee cum am putea să trăim în sănătate absolută, dar subcriem cu bucurie acestui deziderat. Drumul de la teorie la practică n-a fost nicicând atât de confuz și de implauzibil, dar nici mai captivant! Această informație beningnă care se revarsă zi și noapte peste noi dinspre toate laboratoarele lumii ne face să credem că managementul speranței merge de la sine. E adevărat, soluțiile lipsesc pentru moment. Dar speranțele merg mai departe!
Testările periodice, mâncarea sănătoasă, mișcarea și informarea înseamnă nu numai prevenție, ci și un înțelept management al speranței. Probabil că acesta e singurul comandament neo-modern pe care nimeni nu-l pune astăzi la îndoială și pe care absolut toată lumea, bogată ori săracă, de stânga ori de dreapta, se străduiește să-l împlinească.
De când ne-am pomenit pe lume, încercăm să găsim soluții coerente și comprehensive de gestionare a ceea ce e iminent și necontrolabil. Datoria de a alege bine ne obligă să ne angajăm religios în adevărurile medicale pe care le îmbrățișăm. Omul de azi – în România sau aiurea – e un amestec deconcertant de simț al auto-dezvoltării și spirit auto-critic. Aceste două trăsături par să se stimuleze reciproc. Surprinzător – sau nu – acest tandem se manifestă cel mai pregnant într-o societate religioasă. Adică exact în ceea ce pretindem că n-avem. Până una-alta, dacă te scapi din vedere, te vei condamna singur la infern: copleșit de spaimă, vei sta pe holul spitalului, așteptându-ți rândul la radioterapie.
Da, delicventul, necredinciosul sau indolentul se îmbolnăvește. Da, boala sa teribilă este culpa sa teribilă. Deci păcatul său.
Să iei drumul sănătății nu-i ușor. Te vei lupta zi și noapte să ții boala la distanță. Vei face și tu parte din gloata de fugitivi hăituiți care caută fără întrerupere să scape de maladia pe care o merită.
Lupta asta continuă cu o țintă mereu în mișcare are, deci, un nume: profilaxia. Nimic nu te duce mai lesne cu gândul la moarte decât un arsenal preventiv fără cusur! Oricât de bizar ar suna lucrul ăsta în urechile unora, se poate spune că, de la un punct încolo, intervențiile profilactice afirmă și consolidează starea de fragilitate în loc s-o amelioreze. Există un punct critic în care, odată ajuns, se poate spune că toate principiile vieții sănătoase pe care te străduiești să le împlinești, îți zădărăsc vulnerabilitatea în loc s-o domolească. În loc să-ndepărteze spaima, o cheamă și o răscolesc.
Distincția dintre țelul și constrângerea de a trăi trai sănătos este atât de fină, că mulți nici n-o pot măcar concepe. Când prevenția devine compulsie crasă, nu e cu nimic mai bună decât oricare alt mecanism de apărare. El cheamă moartea, evitând-o. Orice psihoterapeut o știe: mai multă anticipare, mai multă anxietate.
Dorința de a preveni o boală mortală ațâță nevoia de magie și de superstiție. Cazi din lac în puț. Confuzia de standarde spirituale va merge, atunci, mână în mână cu confuzia sistemelor de referință. Izbăvirea întârzie, iar tu rămâi cu frustrarea unei permamente lipse de adecvare de care te faci, evident, vinovat. Totul este mult peste, ori mult sub capacitățile tale. Din deprimare ori entuziasm, evaluezi greșit. Ești întotdeauna mult mai puțin ori mult mai bolnav decât crezi că ești. În spatele unor stufoase tehnici de prevenție, moartea pare mai aproape decât este, și totuși mult mai departe decât ar trebui să fie.
Mulți dintre devotații traiului sănătos se pierd pe drum, amestecă mijloace cu scopuri, schimbă aberant accente, riscă prea mult ori prea puțin, pierd bani și timp rafinând strategii de prevenție cu eficiență insuficient dovedită, optează pentru vreo o dietă pe premise incoerente ori aberant asumate – doar ca să realizeze, la sfârșit, că se cască o prăpastie între efortul depus și rezultat obținut. Undeva s-a greșit. Se impune reverificarea informațiilor.
În loc să scoată moartea din ecuație, această mică “problemă de documentare” care interferează cu lifestyle-ul perfect conduce la o înțelegere greșită a mortalității: crezi că moartea poate fi învinsă fără a fi fost mai întâi acceptată.
Nu ești niciodată pregătit să accepți incertitudini compleșitoare. Dar nici nu te poți abține de la gesturi și principii menite să te orienteze spre niște certitudini ultime. Trăiești, deci, după niște principii disonante. În timpul ăsta, însă, undeva în străfundurile subconștientului, neliniștea crește și zvâcnește tot mai necontrolat: un pui de caracatiță care prinde putere.
Ai zice că dacă trăiești mai sănătos, vei muri mai bine. Eu cred că e taman invers: îți va fi tot mai greu să mori. Cu fiecare alegere sănătoasă bine drămuită, hrănești definiția secretă a morții personale: “moartea e cea mai mare și cea mai tâmpită greșeală pe care aș putea s-o fac.” Te îndrepți, astfel, spre un soi de impotență existențială: ești prins între faptul biologic de a înceta din viață și imposibilitatea de a muri efectiv.
Fiecare regulă medicală, fiecare principiu nutrițional și fiecare gest de prevenție rămâne, în esență, sterp. Nu există nimic cu adevărat eliberator în a răspunde morții – “nu astăzi!” Această religie a noastră numită medicină nu reușeste nici să ostoiască teama de moarte, nici să explice suferința.
Medicina este totalizantă și inclusivistă. Medicina practică un “altruism cinic” şi o pedagogie cosmopolită, însă discursul său “futurist” nu va fi niciodată suficient de bine scris pentru a disimula cu succes o usturătoare lipsă de eshatologie. Orizontul medical e inevitabil închis.
Înţelegând, deci, moartea în orizonturile medicinii, nu-ți vei putea explica eșecul de a muri decât în termenii unui eșec medical evitabil.
Sănătatea ecosistemică se împotmoleşte pe buza prăpastiei, adică acolo unde se termină, brusc ecologia. Când natura crezută îmblânzită îşi arată colţii, ştiinţa medicală devine doar un ceaslov de prins muşte.
Dilatată cum o ştii, noţiunea de sănătate se dezumflă atât de spectaculos şi de rapid, că devine, în câteva clipe, nimic.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu