Prevederile acordului şi poziţia ţărilor din Europa de est
Preşedintele Consiliului European Donald Tusk a anunţat, după lungi negocieri, adoptarea unanimă a acordului care ar asigura Marii Britanii un statut şi mai privilegiat în spaţiul comunitar. Concesiile sunt grupate în patru puncte principale: guvernanţă economică, competitivitate, suveranitate şi ajutoare sociale şi libertatea de mişcare. Dacă primele trei puncte subliniază particularităţile Marii Britanii, ultimul va fi aplicabil pentru toate statele membre. Premierul britanic David Cameron s-a declarat satisfăcut în particular de adoptarea restricţiei ajutoarelor sociale pentru migranţii europeni. Practic, timp de şapte ani, migranţii intra-comunitari care ajung în Marea Britanie nu vor mai putea beneficia de avantaje sociale/ajutoare de stat pe perioada în care îşi caută de muncă. Guvernul britanic poate cere migranţilor care îşi caută serviciu timp de şase luni să părăsească ţara, iar în cazul copiilor ce locuiesc în afara Marii Britanii pentru care părinţii primesc ajutor de la stat, alocaţiile vor fi indexate în funcţie de costul de trai din ţara de reşedinţă începând cu 1 ianuarie 2020.
Cameron a justificat aceste cerinţe ca un mijloc de luptă împotriva migraţiei intra-europene. Totuşi, această măsură este extrem de discutabilă atât la nivel principial, cât şi la nivel economic. Dreptul cetăţenilor europeni la beneficii de şomaj şi ajutoare de stat în ţări membre UE altele decât ţara natală şi dreptul la tratament egal al cetăţenilor europeni cu cetăţenii domestici sunt aspecte centrale ale jurisprudenţei, directivelor şi regulamentului de muncă ale UE. În plus, companiile britanice au nevoie de forţă de muncă, angajând până acum 2 milioane de salariaţi europeni. Ţările central şi est-europene sunt cele mai afectate de această decizie, deoarece grupul Vişegrad ce cuprinde Ungaria, Slovacia, Republica Cehă şi Polonia furnizează cel mai mare procentaj de lucrători migranţi în Marea Britanie. Mai mult, Irlanda doreşte în acest caz adoptarea unui acord bilateral cu Marea Britanie pentru a-şi asigura cetăţenii că vor beneficia în continuare de ajutoarele de stat.
Aceste schimbări se pot realiza prin două metode la nivel european: negocierea unor noi directive europene prin procedura legislativă normală, fapt ce ar necesita extrem de mult timp sau schimbarea clauzelor din Tratatele de la Lisabona, în particular principiile de tratament egal al lucrătorilor naţionali şi cei europeni. În ambele cazuri, orice schimbare referitoare la libertatea de mişcare a lucrătorilor în UE va afecta ţările est-europene precum Polonia, dar în special România şi Bulgaria, care abia extrem de recent au reuşit să beneficieze de acest drept.
Atât Donald Tusk dar şi Jean-Claude Juncker au subliniat faptul că nu va fi nevoie de o schimbare de tratat pentru acest acord, ci doar de propuneri legislative din partea Comisiei. În acelaşi timp, au lăsat şi o portiţă de scăpare: dacă Anglia votează pe 23 iunie să plece din UE, tot acordul cade.
Ca un fel de drept ce compensează sacrificiul făcut de ţările est-europene, ţările non-membre zonei Euro vor putea să deschidă şi să participe la o dezbatere cu liderii europeni despre aspecte legale ale Zonei Euro. Să credem oare că această propunere poate micşora sentimentul de excludere a ţărilor a căror monedă nu este euro din economia europeană şi ar putea conecta mai bine cele două pieţe economice din interiorul Uniunii? Puţin probabil, dacă stăm să ne gândim la următoarea clauză din acord: o excludere univocă a Marii Britanii de la orice referinţă la o „uniune şi mai mare” între ţările UE. Practic, Cameron şi-a asigurat protecţia împotriva discriminării statelor membre UE ce folosesc moneda unică şi a forţat liderii UE să recunoască faptul că UE dispune de mai multe monede. Totuşi, textul rămâne unul vag: instituţiile uniunii vor „facilita coexistenţa mai multor perspective”. Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene a insistat că documentul nu acordă niciun drept de veto Londrei în materie de decizie.
Singura parte mai puţin problematică a fost încurajarea liberei circulaţii de capital, bunuri şi servicii, deoarece Comisia Juncker face o prioritate din competitivitate pe piaţa europeană. Astfel, cei 28 de lideri au fost repede de acord cu clauze precum „ameliorarea competitivităţii” şi „luarea de măsuri concrete” pentru a avansa în acest aspect. Aceasta, deşi promisiunea de măsuri concrete nu este tocmai o măsură concretă în sine.
Poziţii pe scena politică britanică
Realizarea unui acord nu înseamnă automat ratificarea lui. David Cameron va trebui să îşi convingă compatrioţii să aprobe acest compromis prin referendumul care va avea loc pe 23 iunie 2016, cel care, prin votul poporului britanic, va decide dacă Marea Britanie va rămâne în Uniunea Europeană sau nu. Având în vedere creşterea influenţei eurosceptice în parlamentul britanic şi chiar în propriul Partid conservator, probabilitatea unui „Brexit” este foarte ridicată, în ciuda eforturilor depuse de prim-ministrul britanic la summitul de la Bruxelles.
Care este deci raportul de forţă? Alături de David Cameron, care se va implica integral în campania menţinerii Marii Britanii în UE, îi putem numi pe: cancelarul George Osborne, ministrul afacerilor interne Theresa May, ministrul sănătăţii Jeremy Hunt, ministrul transporturilor Patrick McLoughlin, David Mundell, ministru scoţian etc. Aceştia au lucrat alături de Cameron pentru a avea negocieri cu un rezultat cât mai bun pentru Marea Britanie. Aparent, majoritatea delegaţiei de deputaţi europeni ai conservatorilor, aflaţi în grupul european ECR, vor susţine la rândul lor un vot „BritIn”.
De partea cealaltă, liderul celor care susţin ieşirea Marii Britanii din UE s-a anunţat Boris Johnson, primarul londonez. „BoJo” cum este el cunoscut are şanse mari să devină viitorul lider conservator, indiferent de rezultatul referendumului. Alături de el se află ministrul justiţiei Michael Gove, ministrul muncii şi pensiilor Iain Duncan Smith, ministrul energiei Andrea Leadsom şi ministrul culturii, John Whittingdale. Această aripa critică acordul, susţinând că respectivele clauze sunt prea puţine, iar acordul nu are caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.
Este notabil că în cele din urmă, totul pare a fi o răfuială din sânul Partidului Conservator britanic. Liniile politice trasate, alianţele care s-au format dar şi argumentele folosite semnalează că referendumul, Brexitul sau BritInul şi întreaga soartă a Europei sunt secundare pentru politicienii britanici faţă de soarta propriului partid.
Speculaţii despre referendum
Este „Brexit”-ul posibil? Dacă referendumul este câştigat de coaliţia anti-europeană, Marea Britanie va trebui să urmeze apoi demersurile prevăzute de articolul 50 din Tratatul de la Lisabona. Acesta prevede că ţara ce doreşte să părăsească UE trebuie să poarte negocieri cu celelalte ţări membre şi trebuie să ajungă la un acord în maxim doi ani, în cazul în care nu doresc să prelungească acest termen. Acordul va trebui să prevadă dacă Marea Britanie doreşte o ieşire totală din UE sau rămâne în spaţiul economic european. În acelaşi timp, englezii ar trebui să renegocieze toate zecile de tratate comerciale cu ţări terţe de care beneficiază în acest moment, să facă o imensă reformă legislativă care să suplinească absenţa celei europene dar şi să discute cu o Uniune jignită fiecare posibil capitol de cooperare în parte.
În ceea ce priveşte consecinţele, părerile diferă. Conform unui raport al think tank-ului conservator Open Europe, PIB-ul Marii Britanii ar putea ori să fie diminuat cu 2,2%, ori, în cel mai bun caz, să crească cu 1.6% până în 2030. În schimb o scrisoare semnată de liderii celor mai mari companii britanice ameninţă cu pierderi economice catastrofale, cu întreaga piaţă a serviciilor şi finanţelor părăsind City-ul. Pentru UE în schimb, în cel mai rău caz, costul ar fi colosal, reprezentând o pierdere de 14% din PIB, conform unui raport al fundaţiei nemţeşti Bertelsmann Stiftung. Pe plan politic, ieşirea Marii Britanii din UE ar provoca imediat organizarea unui nou referendum despre independenţa Scoţiei, care doreşte să beneficieze în continuare de avantajele de stat membru UE. Irlanda de Nord dar mai nou chiar şi Ţara Galilor au dat semnale clare că viitorul lor este în Europa, cu irlandezii din sud sprijinind puternic aceste declaraţii.
De asemenea, ieşirea Regatului Unit din UE ar încuraja dezbateri în Cehia despre organizarea unui referendum similar, a anunţat premierul ceh.
Dar, întrebarea rămâne: ce şanse sunt că votul referendumului din 23 iunie să valideze ieşirea ţării lui Cameron din UE? Şi aici analiştii au păreri diferite despre evoluţia votului. Ziarul „The Telegraph” a realizat 19 de sondaje de la Crăciun şi până în prezent, iar rezultatele au fost mixte: 7 sondaje au arătat că publicul doreşte să părăsească UE, în timp ce restul de 12 au arătat că publicul va vota pentru rămânerea Marii Britanii în UE. Organizaţia „What UK Thinks”, ce a ajutat la realizarea sondajelor, arată că procentajul este extrem de strâns. Tabăra celor care vor să rămână conduce din septembrie 2015, cu un procentaj între 51 şi 55 %. Însă un rol foarte mare va fi jucat de tabăra alegătorilor indecişi (ce reprezintă 15% din populaţia britanică), pe care cele două campanii britanice îşi concentrează toată atenţia şi puterea de convingere. Desigur, nu trebuie să uităm că există şi diferenţe tehnice ce influenţează votul. Graficele arată că în sondajele care au loc la telefon, britanicii manifestă o preferinţă mai mare pentru păstrarea ţării lor în UE decât cei care au fost chestionaţi pe internet.
Va fi extrem de interesant de urmărit în continuare cele două campanii pentru referendum. Va suferi UE un eşec? Va reuşi UE să ducă o campanie eficientă de promovare a avantajelor de a rămâne în Uniune, pentru a nu pierde un stat atât de important din punct de vedere financiar şi politic? Nu trebuie să uităm că, cel puţin la nivel declarativ, toţi politicienii şi liderii instituţiilor de pe continent au spus că nu se vor amesteca în campania din iunie, lăsând alegătorii britanici să decidă soarta întregii Europe. Că să-l parafrazăm pe Churchill, putem spune că niciodată nu a depins soarta atâtora oameni de decizia unui număr atât de mic. Rămâne să lăsăm tot vorbele lui Shakespeare, un alt insular, să ne răspundă la întrebări: „Eu viaţa doar pe-un zar mi-am pus şi vreau să-mi cerc norocul pînă pier.”\
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu