Selecţia "Formula AS"
* Eugen Negrici, "Sesiunea de toamnă. Jurnal", Editura Cartea Românească (tel. 0232/ 21.374.40), 236 p.
Profesorul Eugen Negrici va împlini în toamna acestui an 75 de ani, ceea ce mi se pare neverosimil: nici înfăţişarea, nici vioiciunea de spirit nu-i atestă vârsta. Undeva, spre sfârşitul "Sesiunii de toamnă", citează unul din paradoxurile lui Oscar Wilde: "Tragedia vârstei înaintate nu e de a fi bătrân, ci de a fi rămas tânăr". În cazul scriitorului Negrici, există însă consolarea că, rămas viguros în spirit, îşi păstrează forţa de seducţie a cititorilor. De aceea vă şi recomand noua lui carte, care nu e un jurnal convenţional, ci o selecţie parcimonioasă din notaţiile făcute timp de patru decenii, din 1975 până în 2015. Însemnările precaute din anii ceauşismului au fost completate din memorie mai apoi, dar întregul volum stă sub semnul preocupărilor sale de cărturar - critic, istoric literar, stilistician. Înainte de 1989 îi aduseseră notorietate în cercuri literare volumele dedicate literaturii române vechi, dar mai ales "Expresivitatea involuntară" (1977), "Figura spiritului creator" (1978) şi "Imanenţa literaturii" (1981) - subversive în context prin chiar metodele teoretice aplicate şi concluziile lor. În libertate, şi-a putut aplica teoriile şi asupra poeziei aşa-zis patriotice din proletcultism ("Poezia unei religii politice" - 1995), sau în "Literatura română sub comunism" (vol. I Proza - 2002; vol. II Poezia - 2003). Cea mai comentată carte a lui, cu opinii contrastante, a fost însă "Iluziile literaturii române" (2008) în care analiza fără complezenţă prejudecăţile perpetuate în istoria literaturii noastre, tendinţele de supraevaluare şi automistificare. Luciditatea ce marchează studiile sale se regăseşte şi în suita de notaţii din acest jurnal atipic, foarte discret în ce priveşte viaţa intimă. Deşi selecţia a privilegiat "jurnalul de lecturi" şi a eliminat în general sentimentele şi simţirile, a lăsat totuşi să se străvadă, ascuns după citate din filosofi şi scriitori celebri, omul cu sensibilităţile, vulnerabilităţile şi păcatele sale. Iată de exemplu, în 1977, pe lângă citate din Nietzsche, pe care se străduia atunci să-l traducă (din franceză!), tânărul Negrici alege unul şi din siroposul, pe drept uitatul Paul Bourget: "Eşti cu adevărat vindecat de o femeie doar dacă nu mai eşti nici măcar curios cu cine te uită". Ponderea o au însă concentratele semnificative pentru devenirea lui profesională, atmosfera diferitelor etape ale carierei academice de la Craiova şi Bucureşti, ale vieţii literare. Deşi ştie că autoscopia pentru ochi străini e inevitabil ipocrită, urmărind să lase o imagine flatantă, Eugen Negrici nu ezită să se arate şi în lumini nefavorabile. Încă din copilărie "s-a văzut că mi-e imposibil să-mi asum o situaţie umilitoare, să-mi recunosc un eşec. Şi că, din această pricină, nu voi pregeta să-mi protejez egoul, să mistific şi să mă mistific". Îşi recunoaşte - în 1981 - şi abdicările: "Anii mei de succes (...) sunt de fapt anii derogării. Am observat cât de rău îmi merge când sunt autentic şi cât de bine când, asurzit de vanitate, sunt alături de mine, de fiinţa mea morală. Sau când mi-o alterez ca să plac sau să mă impun". Luciditatea necruţătoare nu e o noutate pentru cititorii eseurilor lui. O revelaţie e însă talentul de povestitor al lui Eugen Negrici, când depăşeşte notaţia succintă şi relatează pe larg întâmplări. De pildă, aventuri la vânătoare, căci, pentru el "vânătoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă şi mitologică (...) Sunt la urma urmei un Săgetător". Sau povestirea repartiţiei sale de după licenţă. Sau rolul jucat de el în decembrie 1989 în "revoluţia de la Craiova". Sau când evocă pasaje din biografia tatălui său, fostul ofiţer regal Nicu Negrici, rănit pe front şi salvat de la închisoare în 1946 de mărturia unui croitor. Sau scenele excepţionale cu Marin Preda, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu. Fiecare din ele e o proză scurtă de mare efect. Când povesteşte, îi dispare tendinţa de a teoretiza în direcţia obsesiilor lui semiotice, de a stoarce faptelor un sens, de a-şi cenzura sentimentalismul şi de aceea transmite emoţie aşa cum numai literatura o poate face. Îţi şi pare rău că asemenea pagini în care profesorul renunţă la filtrele livreşti nu sunt mai numeroase, căci acolo viaţa respiră în aerul tipărit, oamenii rămân pururi însufleţiţi, iar povestitorul-vânător îşi găseşte ţinta în chiar mintea noastră.
Profesorul Eugen Negrici va împlini în toamna acestui an 75 de ani, ceea ce mi se pare neverosimil: nici înfăţişarea, nici vioiciunea de spirit nu-i atestă vârsta. Undeva, spre sfârşitul "Sesiunii de toamnă", citează unul din paradoxurile lui Oscar Wilde: "Tragedia vârstei înaintate nu e de a fi bătrân, ci de a fi rămas tânăr". În cazul scriitorului Negrici, există însă consolarea că, rămas viguros în spirit, îşi păstrează forţa de seducţie a cititorilor. De aceea vă şi recomand noua lui carte, care nu e un jurnal convenţional, ci o selecţie parcimonioasă din notaţiile făcute timp de patru decenii, din 1975 până în 2015. Însemnările precaute din anii ceauşismului au fost completate din memorie mai apoi, dar întregul volum stă sub semnul preocupărilor sale de cărturar - critic, istoric literar, stilistician. Înainte de 1989 îi aduseseră notorietate în cercuri literare volumele dedicate literaturii române vechi, dar mai ales "Expresivitatea involuntară" (1977), "Figura spiritului creator" (1978) şi "Imanenţa literaturii" (1981) - subversive în context prin chiar metodele teoretice aplicate şi concluziile lor. În libertate, şi-a putut aplica teoriile şi asupra poeziei aşa-zis patriotice din proletcultism ("Poezia unei religii politice" - 1995), sau în "Literatura română sub comunism" (vol. I Proza - 2002; vol. II Poezia - 2003). Cea mai comentată carte a lui, cu opinii contrastante, a fost însă "Iluziile literaturii române" (2008) în care analiza fără complezenţă prejudecăţile perpetuate în istoria literaturii noastre, tendinţele de supraevaluare şi automistificare. Luciditatea ce marchează studiile sale se regăseşte şi în suita de notaţii din acest jurnal atipic, foarte discret în ce priveşte viaţa intimă. Deşi selecţia a privilegiat "jurnalul de lecturi" şi a eliminat în general sentimentele şi simţirile, a lăsat totuşi să se străvadă, ascuns după citate din filosofi şi scriitori celebri, omul cu sensibilităţile, vulnerabilităţile şi păcatele sale. Iată de exemplu, în 1977, pe lângă citate din Nietzsche, pe care se străduia atunci să-l traducă (din franceză!), tânărul Negrici alege unul şi din siroposul, pe drept uitatul Paul Bourget: "Eşti cu adevărat vindecat de o femeie doar dacă nu mai eşti nici măcar curios cu cine te uită". Ponderea o au însă concentratele semnificative pentru devenirea lui profesională, atmosfera diferitelor etape ale carierei academice de la Craiova şi Bucureşti, ale vieţii literare. Deşi ştie că autoscopia pentru ochi străini e inevitabil ipocrită, urmărind să lase o imagine flatantă, Eugen Negrici nu ezită să se arate şi în lumini nefavorabile. Încă din copilărie "s-a văzut că mi-e imposibil să-mi asum o situaţie umilitoare, să-mi recunosc un eşec. Şi că, din această pricină, nu voi pregeta să-mi protejez egoul, să mistific şi să mă mistific". Îşi recunoaşte - în 1981 - şi abdicările: "Anii mei de succes (...) sunt de fapt anii derogării. Am observat cât de rău îmi merge când sunt autentic şi cât de bine când, asurzit de vanitate, sunt alături de mine, de fiinţa mea morală. Sau când mi-o alterez ca să plac sau să mă impun". Luciditatea necruţătoare nu e o noutate pentru cititorii eseurilor lui. O revelaţie e însă talentul de povestitor al lui Eugen Negrici, când depăşeşte notaţia succintă şi relatează pe larg întâmplări. De pildă, aventuri la vânătoare, căci, pentru el "vânătoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă şi mitologică (...) Sunt la urma urmei un Săgetător". Sau povestirea repartiţiei sale de după licenţă. Sau rolul jucat de el în decembrie 1989 în "revoluţia de la Craiova". Sau când evocă pasaje din biografia tatălui său, fostul ofiţer regal Nicu Negrici, rănit pe front şi salvat de la închisoare în 1946 de mărturia unui croitor. Sau scenele excepţionale cu Marin Preda, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu. Fiecare din ele e o proză scurtă de mare efect. Când povesteşte, îi dispare tendinţa de a teoretiza în direcţia obsesiilor lui semiotice, de a stoarce faptelor un sens, de a-şi cenzura sentimentalismul şi de aceea transmite emoţie aşa cum numai literatura o poate face. Îţi şi pare rău că asemenea pagini în care profesorul renunţă la filtrele livreşti nu sunt mai numeroase, căci acolo viaţa respiră în aerul tipărit, oamenii rămân pururi însufleţiţi, iar povestitorul-vânător îşi găseşte ţinta în chiar mintea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu