joi, 30 iunie 2016

Există momente de magie pentru care merită să mergi mai departe - Festivalul VedeTeatru, Buzău, 2016

Intrăm în cabina protagoniştilor spectacolului Zic Zac imediat după "căderea cortinei". Aici se simte încă vibraţia şi adrenalina de pe scenă. Încet, atmosfera devine calmă, se destinde. Actorul şi dansatorul Ştefan Lupu redevine omul Ştefan Lupu şi cu multă naturaleţe şi entuziasm îmi povesteşte despre pasiunea sa pentru actorie, dans, coregrafie, regie.

Alexandrina Codarcea: Cum a început povestea dumneavoastră în lumea teatrului?
Ştefan Lupu: A fost o întâmplare nefericită care s-a transformat într-un lucru minunat. În liceu am rămas corigent la limba latină şi pentru a rezolva elegant această situaţie am intrat în trupa de teatru a doamnei profesoare. Am început să lucrăm cu actori ai trupei Teatrului Andrei Mureşanu din Sf. Gheorghe. Mai apoi, am început să prind gust pentru teatru şi am făcut figuraţie specială în spectacolul Trei surori de Cehov la acelaşi teatru. După toate astea m-am hotărât să dau examen de admitere la actorie şi, deşi gândurile mele se îndreptau spre Bucureşti, mi-a fost recomandat Clujul, unde am şi absolvit facultatea la Universitatea Babeş-Bolyai.

A.C.: De unde pasiunea pentru dans?
Ş.L.: Făceam sport, dar când am început să dansăm la teatrul din Sf. Gheorghe mi s-a spus că nu simt mişcarea, nu puteam să-mi coordonez mişcările, deşi aveam ureche muzicală şi simţeam ritmul. În facultate s-a pus mare accent pe partea de mişcare corporală şi mi-a fost stârnit interesul pentru zona de dans contemporan. În timp ce lucram la Teatrul Mic din Bucureşti m-am interesat de tot ce înseamnă dans; am cunoscut coregrafi, am participat la workshopuri, am văzut diverse spectacole de dans. M-am dezvoltat în acest sens, am început să lucrez, să dansez. După câţiva ani de lucru, în paralel cu actoria, am reuşit performanţa să ajung în Compania Gigi Căciuleanu, alături de care joc în două spectacole. În urma acestei experienţe am prins curaj şi încredere. Au urmat colaborări cu Centrul Naţional al Dansului, workshop-uri cu coregrafi străini în Suedia şi Germania.

A.C.: Concentrâdu-vă pe dans, credeţi că partea de actorie pierde cumva din consistenţă?
Ş.L.: Nu, am fost atât de motivat încât în fiecare zi mi-am programat o repetiţie pentru actorie, pe text, şi una pe dans. Am început apoi să le combin, dar am rămas actor şi gândesc ca un actor. În câteva spectacole pe care le-am coordonat am reuşit să concep chiar şi coregrafia. Sunt pasionat şi îmi doresc să mă dezvolt şi să mă exprim.
În spectacolul Zic Zac, de exemplu, mi-am putut satisface această nevoie de exprimare pentru că am lucrat la el împreună cu Andrea Gavriliu, care a venit cu un concept pe care am reuşit să-l dezvoltăm, să-l îmbunătăţim, să creăm un text şi o coregrafie. Am lucrat un an şi jumătate. Mi-a făcut plăcere şi mă bucur mult că publicul reacţionează pozitiv la spectacol.

A.C.: În calitate de regizor cum te descurci cu actorii care nu sunt dansatori?
Ş.L.: Trebuie să ştiu cum să lucrez cu actorii, să gândesc lucrurile eficient. Avantajul este că sunt actor şi încerc să fac în aşa fel încât fiecare să se simtă confortabil, mă adaptez la forma corpului şi la zona de mişcare ce i se potriveşte. Repetăm până când ies lucruri curate şi armonioase. Găsesc soluţii eficiente, ştiu ce să le spun, ce să le cer, ce să le dau astfel încât să acopăr o zonă care le este incomodă.

A.C.: Când pregătiţi un rol, care este scopul dumneavoastră final, dorinţa cea mai mare?
Ş.L.: La primele lecturi ale textului mă inhib, îmi e frică, începe să îmi bată inima cu putere şi nu gândesc coerent. Încerc apoi să obţin informaţii din piesă, să dezvolt ce a scris autorul, să creez un univers, să citesc şi ce s-a scris despre piesă, autor, personaj. Îmi folosesc foarte mult imaginaţia, îmi închipui cum este, cum trăieşte, cum acţionează, cum merge, cum stă, gestică, freză, costum. Am curajul să improvizez şi să propun lucruri regizorilor.
Totul este imaginaţie, visare în direcţia personajului pentru că actorul trebuie "să meargă şi cu textul şi împotriva lui". În ultima perioadă încerc să merg foarte mult pe instinct dincolo de raţiune.

A.C.: Consideraţi că vi se potrivesc mai bine producţiile independente sau spectacolele din teatrele de stat?
Ş.L.: Producţiile independente. Teatrul de stat este pe alocuri dezastruos, nociv, ruginit, dar are şi multe lucruri bune. Există puţine trupe care funcţionează bine. Am lucrat şi încă mai lucrez în teatrul de stat. Mereu mi-a fost greu să mă exprim şi să gândesc liber, să mă duc pe nebunia mea. În zona independentă, am putut să mă exprim artistic aşa cum m-am gândit şi cum am simţit. Suntem artişti şi e bine să lucrăm cu bucurie. Acolo mă simt mai bine şi, poate, mai curajos.

A.C.: Există un moment în cariera dumneavoastră în care v-aţi simţit împlinit sufleteşte?
Ş.L.: Pot să spun că Zic Zac a fost unul dintre momentele în care m-am simţit fericit. Până în acest moment, este una din performanţele importante.
Există momente în care, cum spune Cehov, "coboară îngerul". Asta se poate întâmpla pe scenă, sau după spectacol, sau într-o discuţie cu un om, întâlniri cu oameni de teatru frumoşi de la care am învăţat foarte multe lucruri. Când iese o scenă bună într-un spectacol sau noi ne simţim bine şi transmitem asta şi publicului. Este un sentiment greu de explicat, există ceva în interior, acea vibraţie, acea emoţie, poate acea lacrimă, momente de magie pentru care merită să mergi mai departe în această lume dură, dar frumoasă tocmai datorită acestor momente.

A.C.: Cum v-a primit publicul din Buzău?
Ş.L.: Sunt pentru a treia oară în Buzău. Prima dată am venit tot cu Zic Zac, spectacol la care au venit oameni de diferite vârste, am discutat cu ei după reprezentaţie şi au fost foarte încântaţi. Au reacţionat bine, deşi nu cred că au prea des ocazia să vadă genul acesta de spectacol. Am vorbit atât cu persoane de 15-16 ani, pasionate de dans contemporan, cât şi cu un domn de 60 de ani care mi-a pus întrebări foarte interesante şi coerente legate de mine şi de spectacol. A doua oară am fost în 2015 şi am luat premiul publicului pentru Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike de la Teatrul Mic.
În seara aceasta, la Buzău, am avut un public cald, deschis, nu cred că am avut mai mult de două sau trei reprezentaţii în această stagiune în care să fi primit atât de multe aplauze la scenă deschisă aşa cum au fost aici. Acest lucru îţi dă un sentiment de foarte mare bucurie. Publicul din Buzău este un public de nota 10.

Foto: Steluţa Popescu

În Cîini, intenţia mea nu a fost să restitui realitatea

La cea de-a 15-a ediţie a Festivalului de Film Transilvania (27 mai - 5 iunie 2016), Trofeul Transilvania i-a revenit lui Bogdan Mirică, pentru debutul său în lungmetraj, Cîini, filmul care a obţinut, la Festivalul de Film de la Cannes 2016, Premiul FIPRESCI, în secţiunea Un Certain Regard. Am stat de vorbă cu Bogdan Mirică despre cum a ajuns să facă un "thriller cu tente de neo-noir" şi despre un alt tip de estetică, diferită de cea a Noului Cinema Românesc.

Cezar Gheorghe şi Silvia Dumitrache: Lumea descrisă în Cîini mocneşte de o violenţă viscerală, de o agresivitate ce pare structurală în personajele care trăiesc în acel sat parcă atemporal. Care au fost faptele care au stat la baza acţiunii?
Bogdan Mirică: Au fost foarte multe evenimente la care am asistat, practic, toată copilăria mea, am asistat la multe scene foarte violente şi nici măcar dintr-un sat de la capătul pămîntului, era un sat de pe lîngă Tîrgovişte. Vedeam noaptea foarte mulţi oameni care ieşeau beţi de la discotecă, se luau la bătaie, se băteau cu pumnii mai întîi, apoi cu ulucile din gard, cu topoarele, cu barda, cu lanţul de la bicicletă, asta mă înspăimînta, eram copil şi mă uitam cu fratele meu peste gard la ce se întîmpla. Apoi mi-am dat seama că ceea ce mă înspăimînta nu era neapărat faptul că îşi dădeau în cap cu toporul, ci că, de cele mai multe ori, nu exista nici o cauză concretă, nici un scop concret. Dacă nu există cauzalitate, înseamnă că nici nu poţi să previi. Dacă nu poţi să previi, rămîi total suspendat. Mi se pare înspăimîntătoare violenţa arbitrară care oricînd poate să explodeze în societate. În oraş, cînd asişti la o scenă potenţial violentă, oarecum presupui ce s-ar putea întîmpla, cum ar putea escalada lucrurile. La ţară însă, am văzut cum lucrurile degenerau uneori într-un minut. Dar nu cred că este neapărat ceva românesc. Am fost la un workshop în Croaţia, eram într-un loc idilic, unde am asistat la o bătaie între vreo 30 de bărbaţi, care se băteau cu scaunele şi cuţitele, apoi se opreau, mai beau, se mai băteau puţin, şi aşa au ţinut-o patru ore. Cineva mi-a explicat motivul pentru care se băteau: pentru o femeie. Aşadar, am pornit de la o emoţie reală, dar tot ce este în film este imaginat de mine. Dar frica, intenţia de a prevala asupra celorlalţi fără nici o miză concretă, doar aşa, să fii tu Alpha dog au rămas cu mine mulţi ani şi asta am încercat să transmit în film.

C.G. şi S.D.: Cum ai conceput stilistica filmului?
B.M.: Am pornit din mai multe direcţii, dar toate au dus cumva în acelaşi punct. Am vrut să evit stilistica din serialul Umbre, care e filmat foarte edgy, foarte urban, am vrut să încerc ceva nou. Cineva mi-a spus că filmul Cîini are pauze cehoviene, îmi imaginam un fel de lentoare, o tensiune care se creează între doi oameni care stau unul lîngă altul şi nu zic nimic. Voiam să văd dacă reuşesc să o creez, e foarte greu, o mizanscenă minimă. De aici a decurs stilul acesta de filmare cu tracking shot-uri foarte lente, cu mişcări de cameră ample, wide screen, spaţii lîngă personaje, cu mizanscenă epurată care cred că duce la tensiune fără să o potenţez prea mult cu gimmick-uri de genul muzică care nu e necesară.

C.G. şi S.D.: Cum te-ai hotărît asupra locului de filmare şi care au fost provocările de a filma atît de mult în natură?
B.M.: Provocările au fost multe. Am filmat vara, iar vara nopţile sînt scurte, aşa că o perioadă normală de filmare de 10-12 ore era acum redusă la şapte, între ora 22.00 şi 5.00 dimineaţa. De multe ori s-a întîmplat să fie furtuni, să fie înnorat.. apoi, natura se joacă aşa cum vrea ea cu cromatica. În preproducţie, aprilie, mai, iunie, am fost să căutăm locaţiile de filmare, cînd totul era foarte verde, şi noi aveam nevoie ca totul să fie ars, galben. De multe ori mă uitam pe buletine meteorologice, să văd dacă o să fie secetă, ploaie... Poţi să faci modificări în postproducţie, dar voiam ca intervenţia să fie minimală. De pildă, la scena crimei din maşină, aveam nevoie de un lan de porumb care să fie mai înalt decît maşina, de unde Samir să iasă şi să nu vezi ce s-a întîmplat. Natura a jucat un rol dramaturgic, e un personaj care influenţează ce se întîmplă. Apoi, la secvenţa cînd poliţistul cade în genunchi şi scuipă sînge, aveam nevoie de un peisaj deşertic şi l-am găsit la albia unui rîu, dar nu ştiam dacă cei de la baraj aveau să dea drumul la apă sau nu şi ne gîndeam că nu aveam timp să fugim de acolo, echipa de 100 de oameni, plus aparatura.

C.G. şi S.D.: Există un efect comic în film. Cît de mult ai intenţionat să îi dai o notă comică?
B.M.: E primul meu proiect care nu este comedie. Am scris multe scenarii de comedie şi, într-un fel, am încercat să restrîng cît am putut de mult comedia. Au fost secvenţe pe care le-am scos la montaj tocmai pentru că erau prea amuzante, pentru că mi se părea că riscă să polueze stilul filmului. A fost o provocare să mă abţin de la a o da în comedie de limbaj.

C.G. şi S.D.: Cum ai ajuns să filmezi acea scenă, la care sala a reacţionat foarte puternic, în care poliţistul analizează acel picior găsit?
B.M.: Voiam să fie opusul lui CSI. Iniţial, o decupasem altfel, cu multe detalii, dar apoi mi-am dat seama că secvenţa nu era despre picior, ci despre obsesia omului pentru picior, pentru Samir, speranţa că prin picior o să ajungă la Samir, o să reuşească să îl înfunde. A fost o dublă de zece minute, care a ajuns la cinci în final, dar a fost foarte dificil, pentru că a fost dintr-o bucată, printr-un tracking shot foarte lent.

C.G. şi S.D.: Cîini se distanţează destul de mult de estetica Noului Val românesc. În ce gen am putea să încadrăm filmul?
B.M.: În genul corcitură, are elemente asumate de western, de thriller, de neo-noir, probabil şi ceva din realismul românesc. Dar nu vreau să îl înscriu într-un gen anume. La Cannes, am citit o cronică simpatică în care spunea că e noul val al Noului Val românesc. Dar nu cred că există Noul Val, deci nici noul val al Noului Val nu are cum să existe.

C.G. şi S.D.: Ceea ce de obicei unii au în minte atunci cînd se gîndesc la sintagma "Noul Val" este asociat un anumit tip de realism, cu cadre lungi, folosirea mai restrictivă a montajului, lucruri de care tu te distanţezi.
B.M.: Alegerea unei astfel de abordări ţine de intenţie. Iar cînd vorbeşti despre intenţie, te întrebi: vrei să restitui realitatea aşa cum e sau să propui publicului varianta ta de realitate? Cred că o serie de regizori din Noul Val românesc au avut intenţia de a restitui realitatea. Intenţia mea nu a fost asta. Este artă, ar trebui să ai un soi de libertate, nu poţi să devii sclavul unui curent. De exemplu, primele două filme ale lui Radu Jude erau oarecum în cheia acestui tip de realism, după care în Aferim! s-a distanţat.

C.G. şi S.D.: Te imaginezi lucrînd într-o industrie de film de tip hollywoodian?
B.M.: Cînd eram mai mic, visam la asta, dar mă atrăgea partea superficială, acum ce mă interesează este să am un raport cît mai intim cu filmul pe care îl fac. Iar România are acest avantaj că producătorii nu se bagă. Atunci, filmul e pe cît de bun sau de prost eşti tu. Acum opt ani eram la Londra, unde făceam un masterat în scenaristică şi atunci mă interesa, pentru că profesorii îmi spuneau că stilul meu ar merge foarte bine la Hollywood, că am umor dark, acţiune şi m-a atras ideea. Apoi m-am întors aici, mi-am luat porţia de România şi, treptat, mi-am dat seama că acel aspect mă interesa superficial, era ca o floricică pe care ţi-o pui la butonieră. Acum mă interesează filmul la modul cît mai organic cu putinţă. Mă interesează cum mă interesează corpul meu.

C.G. şi S.D.: Aşadar, următorul tău proiect va fi în ţară?
B.M.: Tocmai am văzut rezultatele de la CNC, pe care nu o să le comentez, tot ce pot să spun e că nici nu ştiu dacă o să existe un nou proiect, pentru că eu în continuare nu îmi dau seama care e paradigma în care mă mişc. Acum, că am fost la Cannes, poate o să am ceva şanse în ceea ce priveşte finanţarea. Cu acest proiect nu am luat, iar cînd am aplicat a doua oară, am luat ultimul, am luat 70.000 de euro dintr-un buget de 800.000. Iar de la CNC-ul din Bulgaria, am luat 140.000. Cînd am avut interviu cu jurnalistul de la Variety, a crezut că glumesc cînd i-am spus că nu am carte de vizită. Nu am, pentru că nu ştiu dacă o să am această meserie în următorii ani. Ar fi ridicol ca lumea să aibă cartea mea de vizită pe care scrie regizor, iar eu, între timp, să lucrez în real estate.

Alice visează, Nadia chestionează - Alice la FITS, 2016

În plină fervoare FITS, Teatrul pentru Copii şi Tineret Gong le-a oferit participanţilor la festival prilejul de a urmări Alice, o adaptare postmodernă după celebrele romane Alice's Adventures in Wonderland şi Through the Looking-Glass de Lewis Carroll. Montat de tânărul regizor Eugen Jebeleanu la Teatrul Gong din Sibiu cu prilejul împlinirii, în 2016, a 150 de ani de la publicarea operei lui Carroll, spectacolul se adresează în primul rând adolescenţilor şi tinerilor, invitaţi să îşi chestioneze identitatea şi să examineze critic dublele standarde cu care operează adulţii din jurul lor pentru a reuşi într-o societate consumeristă.

Adaptarea naraţiunii care o are protagonistă pe Alice este asumată de Yann Verburgh, al cărui text dramatic este tradus din franceză, pentru montarea de la Sibiu, de Eugen Jebeleanu. În viziunea lui Verburgh, Alice este mai întâi Nadia (Barbara Crişan), o elevă suprasolicitată din cauza exigenţelor unei mame obsedate de performanţă şi de prestigiu social (Mihaela Grigoraş). Astfel, în programul Nadiei hipercorect îmbrăcate şi educate, mama strecoară lecţii de dans, pian, limbi străine, înot etc. Fiica ajunge în faţa fotografului Oscar (Charlie Fălămaş) de la Chester Studio ca urmare a câştigării unui concurs, dar plonjarea ei în lumea Wonderland nu ar fi fost posibilă, până la urmă, fără dorinţa mamei de a-şi expune fiica într-un context glam - un alt punct triumfal bifat pe lista de must-uri.

Nadia cea torturată şi inhibată pe care spectatorul o întâlneşte în studioul lui Oscar este transportată în Wonderland după ce obiectivul camerei o devorează, momentul acestei treceri fiind, de altfel, unul dintre cele mai reuşite şi puternice din întregul spectacol. Frumoasă şi inocentă, dar lipsită de personalitate şi de curaj, adolescenta este obligată, poate pentru prima dată, să se vadă pe sine în întuneric şi în izolare completă, fără nicio plasă de siguranţă. Acelaşi chip corect şi chinuit-solar de mai devreme relevă posibilitatea unei identităţi mai complexe şi mai ambigue, una în care întunericului i se acordă legitimitate în ordinea existenţei în loc de a fi negat în favoarea unei perfecţiuni împovărătoare.

Wonderland se constituie iniţial, în montarea lui Eugen Jebeleanu, mai puţin ca o zonă în care relativitatea timpului şi a spaţiului lasă loc magiei grotesc-fascinante, aşa cum se întâmplă la Carroll, căci, în lumea portretelor fără cusur, iniţierea unui adolescent de azi în ritualul descoperirii sinelui presupune întâi de toate familiarizarea cu mercantilismul şi strategiile comerciale care dictează toate celelalte aspecte ale vieţii. Iepurele Alb (Iustinian Turcu) nu are timp, într-o primă fază, pentru a o asculta empatic pe Nadia-Alice, Omida (Cristina Drăghici) are timp doar pentru a-i înşira, cu un fals accent american ridicol, beneficiile contractelor şi colaborărilor cu studiourile foto astfel încât să-şi contureze un profil de succes, iar Iepurele de Martie şi Pălărierul (Anton Balint şi Paul Bondane) îşi dozează bine timpul pentru a o transforma pe Nadia într-o Alice vandabilă şi convenabilă pentru campania "celei mai firme dintre firme". Dintre toate personajele fantastice şi reale care traversează lumea Nadiei, mama rămâne, însă, cea care are cel mai puţin timp pentru fiica ei, obsesiv fixată în imperativele unui timp măsurabil şi generator de profit şi imagine.

Înainte de a îmbrăţişa complet adevărul cel mai profund al identităţii sale, Alice este supusă iniţierii şi la nivel lingvistic. Fie agresată printr-un discurs fals îmbietor despre succes şi "unicitate", ambalat în cei mai trendy termeni ai secolului, aşa cum i-l livrează, de exemplu, Omida, fie sedusă printr-un limbaj ambivalent care depăşeşte sensurile realităţii cunoscute de Nadia până atunci şi la care contribuie în special Regina de Cupă (Cristina Drăghici) sau Pisica de Cheshire (Charlie Fălămaş), Nadia trebuie să înveţe să descifreze mecanismele subtile ale comunicării verbale. Aglomerarea de cuvinte strălucitoare devine suspectă atunci când lui Alice nu i se oferă timp pentru a le digera şi analiza critic, în timp ce rostirea care o trimite către o altă realitate decât cea familiară ei o rupe definitiv de paradigma vieţii sale previzibile şi hiperprogramate pentru a o obişnui cu ambiguitatea şi misterul.

Transformarea progresivă a Nadiei constituie, pentru spectator, prilejul unei feerii vizuale şi sonore la care au contribuit scenografia Velicăi Panduru, proiecţiile video semnate de Coralie de Gonzaga şi Silviu Naicu şi, nu în ultimul rând, muzica special compusă pentru spectacol de Alex Halka. Spaţiul rămâne de la început până la final dominat de alb, dar nuanţele şi semnificaţiile sale se schimbă de mai multe ori pe parcursul spectacolului în funcţie de parcursul Nadiei. În cadrul scenic apar, pe rând, ori albul inhibator şi copleşitor care pare să indice lumea premianţilor perfecţi, ori albul purificator care semnalează finalul procesului descoperirii de sine a adolescentei, iar jocul dintre obscuritate şi luminozitate marchează inteligent îndoielile şi spaimele fetei. Costumele variază de la un registru fastuos (Regina de Cupă, Omida, Pălărierul, Iepurele de Martie) la o simplitate ce respiră în acelaşi ton cu gradul de autenticitate al personajelor (Nadia-Alice, Iepurele Alb).

În ciuda mesajului pozitiv al spectacolului şi a lumii fascinante care se prefigurează prin punerea în scenă a lui Eugen Jebeleanu, există în spectacol câteva dimensiuni încă insuficient dezvoltate: de exemplu, procesul devenirii lui Alice ar fi meritat o abordare mai amplă şi mai clară atât la nivel textual, cât şi regizoral. Deşi apar mai multe elemente care indică, aşa cum am arătat mai sus, metamorfoza Nadiei dintr-o fetiţă prea cuminte şi inhibată de autoritatea mamei într-o adolescentă hotărâtă şi asumată, este greu de detectat, totuşi, ce exact declanşează în Alice hotărârea de a fi ea însăşi şi cum anume îşi găseşte energia şi forţa interioară pentru a susţine atât de brusc un discurs cu totul opus prezenţei sale iniţiale. În plus, chiar dacă spectacolul li se adresează în primul rând copiilor şi adolescenţilor, antagonismul dintre fake şi autenticitate, perpetuat (prea insistent) de-a lungul spectacolului, ar putea suferi câteva nuanţări în avantajul complexităţii montării. Oricât am aprecia impulsul pozitiv adresat adolescenţilor de a fi "ei înşişi" şi oricât de conştienţi am fi de vanitatea strategiilor comerciale şi glossy, împărţirea binară a acestor categorii în economia punerii în scenă nu face decât să rişte, la rându-i, reiterarea unor clişee ce nu corespund neapărat cu realitatea unui adolescent de secol XXI.

Înainte de meritul de a crea o lume fabuloasă prin sunet, picturalitate sau discurs şi dincolo de aspectele care ar putea fi ameliorate la nivelul construcţiei personajelor, Alice îi datorează regizorului Eugen Jebeleanu în primul rând meritul de a pune just în valoare prezenţa tuturor actorilor din scenă. Tinerii actori Barbara Crişan şi Iustinian Turcu creează un duo memorabil, în care delicateţea sufletească a Nadiei şi energia frenetică a Iepurelui sintetizează cel mai emoţionant frumuseţea prieteniei şi a descoperirii sinelui prin ajutorul implicit al celuilalt. Iustinian Turcu se aruncă entuziast, dar şi riguros, într-o partitură care cere atenţie la nivelul dicţiei, al ritmului vorbirii şi mişcării - ceea ce i-a reuşit ireproşabil în reprezentaţia din 15 iunie 2016 la care am asistat - precum şi o dispoziţie totală pentru deschidere şi comunicare atât cu partenera de scenă, cât şi cu publicul.

Echipat, deci, cu şapte actori plini de viaţă şi capabili să le transmită spectatorilor bucuria de a fi pe scenă, Alice este un spectacol care, fără îndoială, reuşeşte să vorbească pe limba adolescenţilor de astăzi. Mai mult, Alice i-ar putea chiar determina pe tinerii spectatori să îşi chestioneze mediul şi identitatea mult dincolo de pistele propuse de dramaturgul Yann Verburgh şi regizorul Eugen Jebeleanu. Căci, nu-i aşa, nu se ştie niciodată de unde sare Iepurele care te face să te îndrăgosteşti de teatru şi de revelaţiile sale tocmai la vârsta marilor întrebări.

Eşti un animal, Viskovitz!, umor în laborator sau Geneza văzută la microscop - Atelier, Baia Mare, 2016

Piesa spune povestea evoluţiei, o poveste amuzantă, în care, alternează episoadele de revistă sau circ şi momentele de umor sec. Textul a fost scris de Alessandro Boffa, un cercetător biolog - nici nu se putea altfel, unui scriitor fără studii în domeniul biologiei nu i-ar fi trecut prin minte să scrie monologuri pentru organismele unicelulare şi apoi, dialoguri între gândaci de bălegar, melci sau bureţi de mare. Viskovitz, acest Adam unicelular, îşi începe existenţa modest, sub forma unui organism primitiv şi naiv. El este îndrumat de o entitate înţeleaptă, care îi călăuzeşte diviziunile celulare pe lungul drum al evoluţiei. În călătoria plină de aventuri, îl însoţeşte Liuba, iubita capricioasă şi pretenţioasă sau bună şi statornică, atunci când nu se dovedeşte o criminală fără scrupule sau o manipulatoare perversă. Ultimul episod, cel al bureţilor alcoolici, este cel mai amuzant, dar, în toiul veseliei generale, povestea ajunge la final, iar finalul, anunţat de vocea entităţii atotputernice, înseamnă moartea.

Ce mi-a plăcut la spectacolul celor din Râmnicu Vâlcea? Totul. Jocul actorilor - al tuturor, dar mai cu seamă interpretările lui Vlad Bîrzanu - regia, coregrafia, costumele şi scenografia. Un spectacol pe care aş vrea să-l revăd.

Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea
Eşti un animal, Viskovitz!, după Alessandro Boffa
regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Irina Moscu / Coregrafia: Galea Bobeicu
Cu: Mădălina Ciotea - Liuba, Mama, Mamica-tata, Lara // Reka Szasz - Liuba, un pui, Iana // Vlad Bîrzanu - Viskovitz, un pui, Lopez, Maestrul, Junior // Olimpiu Blaj - Vocea, Petrovici, Tăticul-mama, Viskovitz // Ciprian Nicula - Viskovitz, un pui // Cătălin Asanache - Tatăl, Viskovitz, Zucotici.

(D)efectul Placebo, o minunată lume nouă din plastic - Atelier, Baia Mare, 2016

Pe scena întunecată aşteaptă cinci pachete învelite în folii din plastic din care ies, ca fluturii din coconii lor, cinci tineri - trei băieţi şi două fete - aşezaţi pe scaune improvizate din bucăţi de manechine. Pe măsură ce îşi spun poveştile îi recunoaştem, pentru că lumea descrisă în (D)efectul Placebo este lumea noastră: tehnologizată, chinuită de angoase şi tratată de psihoterapeuţi, lumea care a evoluat până când a devenit artificială. Un cuplu care ar avea toate datele ca să fie perfect este măcinat de atracţia soţului pentru o păpuşă gonflabilă. Explicaţia pentru preferinţa bizară ar putea să fie indiferenţa soţiei, cea care era obsedată de căsătorie încă de când avea 7 ani şi s-a măritat doar ca să fie măritată, pentru că mama ei nu fusese. Prietenul cel mai bun al unui tânăr care şi-a pierdut fratele în copilărie este dependent de lumea virtuală unde găseşte tot ce îi lipseşte în cea reală - dragoste, respect, o viaţă de familie, cu tot cu un câine, pe care îl cheamă, atât de real, Nelu. Prietenul, însă, nu-l lasă pradă nesănătoasei alegeri pentru că este el însuşi dependent de prezenţa celui care ţine locul fratelui mort. Seria de personaje dependente este completată de Bi_Anca (Ioana Predescu), o schizofrenică dependentă şi ea de valiza plină de medicamente. Actriţa joacă bine cele două personalităţi care luptă pentru exclusivitate asupra personajului - un rol solicitant, pe care reuşeşte să-l ţină departe de grotesc. Toţi se confesează publicului, care devine parte a distribuţiei, având rolul de psihoterapeut.

Pe lângă cele cinci personaje însufleţite, care trăiesc hrănindu-se cu propriile obsesii, se mai află pe scenă altele cinci, tăcute, dar expresive. Sunt bucăţile de trupuri din plastic, asamblate fără noimă. Acestea au rol de scaune în anticamera cabinetului de psihoterapie, iar personajele se aşează pe ele ca să se insulte reciproc sau ca să-şi rumege propriile probleme. Scaunul distorsionat îşi susţine partenerul uman în negocierile acestuia pentru apărarea propriei dependenţe.

Spectacolul este creaţia colectivă a tinerilor actori absolvenţi ai Facultăţii de Teatru de la Cluj, coordonaţi de actorul Ştefan Lupu şi face parte din Programul 9G la TNB, un proiect al Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava".

(D)efectul Placebo
Creaţie colectivă
Concept: Ştefan Lupu
Coregrafie: Ştefan Lupu
Instalaţie scenografică: Elena Dobîndă şi Andreea Simona Negrilă
Light design: Cristian Ciopată
Sound design: Daniel Octavian Nae

Cu: Virtual boy: Vlad Nemeş // Mara, Flori / Femeia (S)erviciu: Alina Petrică // David: George Bîrsan // Bogdan, Mitică: Rareş Florin Stoica // Bi_Anca: Ioana Predescu.

Pisica verde pierdută în labirintul adolescenţei - Atelier, Baia Mare, 2016

Protagoniştii piesei sunt şase adolescenţi bolnavi de plictiseala unui orăşel muncitoresc născut în jurul unui combinat care mai este amintit astăzi doar pentru că se află în apropierea unicului club al oraşului. Şcoala şi clubul sunt cele două scene pe care evoluează aceşti plictisiţi patologici. Cei şase ne povestesc despre dramoletele lor romantice, joaca de-a pastilele şi vodka, evadarea din mizeria cotidiană prin farmece şi superstiţii, pe care le folosesc, aşa cum folosesc drogurile sau alcoolul, uneori în doze letale. Tinerii se amuză cum pot, date fiind posibilităţile locului până într-o seară, când un intrus pătrunde în bula de intrigi călduţe şi o face praf. Adolescenţa plictisitoare se termină cu o tragedie. Pisica aceasta verde, care dă titlul piesei, este refugiul imaginar al unui băiat disperat de viaţa cumplită pe care i-a rezervat-o soarta. Dacă am amintit de soartă, aceasta are un rol important în desfăşurarea evenimentelor. Soarta face ca obsesia băiatului, pisica verde, să se regăsească pe tricoul unei fete, sub forma unui desen imprimat pe material. Desenul a fost la început alb, dar mama fetei, neatentă, a spălat tricoul împreună cu nişte şosete verzi şi acesta le-a împrumutat culoarea. Astfel un banal accident casnic acţionează ca efectul fluturelui, declanşând un şir de întâmplări nefericite.

Decorul disco-gothic creează iluzia unui club imens, amenajat, poate, într-o veche biserică dezafectată. Cei şase actori şi cam tot atâţia figuranţi m-au făcut să cred că eram cu adevărat într-un club aglomerat sâmbătă seara. Publicul este implicat în spectacol. Actorii se apropie de spectatori şi le vorbesc privindu-i în ochi, aşa cum fac cei care încearcă să poarte o conversaţie într-un club. Spectatorii sunt invitaţi să se aşeze pe cuburile aruncate în jurul ringului de dans şi sunt "deranjaţi" atunci când personajele trec pe lângă ei. Un spectator a avut parte de descrierea unui trip cauzat de un cocktail de pastile, o spectatoare a fost invitată să-si schimbe locul pentru că unul dintre personaje avea chef să vorbească din colţul în care stătea ea. Jocul de lumini, muzica, izolarea pe care o impun căştile - instrumente magice prin care am avut acces la poveştile şi la muzica adolescenţilor - m-au făcut să uit că eram la teatru şi m-am surprins bătând ritmul. Am dat jos căştile pentru un moment şi am ascultat ciudata linişte în care mă autoexilasem, în timp ce priveam în continuare grupul de tineri pierduţi în magia dansului. Tinerii actori ai Teatrului pentru Tineret Luceafărul din Iaşi erau în elementul lor. Flori (Camelia Dilbea), sora eroinei principale, şerpuind printre spectatori, sărind uşoara ca un fulg, de parcă ar fi plutit prinsă în nişte cabluri de siguranţă invizibile, mi-a transmis starea de panică atunci când a devenit clar că Biancăi i se întâmplase ceva grav. Aşezată cu spatele la public, lăsându-ne să-i vedem doar silueta chircită de durere şi mâinile care încercau parcă să prindă un spirit, a interpretat în tăcere prăbuşirea în faţa teribilului eveniment. Rolul Robert mi s-a părut cel mai ofertant atunci când am citit piesa şi am aşteptat cu nerăbdare să-l văd pe scenă - avea toate datele unui Dr. Jekyll / Mr Hyde adolescent. Actorul (George Cocoş) a creat un băiat rău foarte bun, dar, a fost mai puţin convingător interpretând făţărnicia copilului de bani gata.

Pisica verde este un minunat spectacol despre adolescenţi, la fel de interesant pentru cei despre care vorbeşte, cât şi pentru cei care au fost adolescenţi în mileniul trecut.

Teatrul Luceafărul Iaşi
Pisica verde, de Elise Wilk
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Irina Moscu
Distribuţia: Dani - Dragoş Maftei, Bianca - Ioana Corban, Boogie - Alex Iuraşcu, Robert - George Cocoş, Roxana - Carmen Mihalache, Flori - Camelia Dilbea.

Pieptiş - o poveste despre acceptare şi curaj. În cantităţi uriaşe!

"Mami, de ce nu îl acceptă?"
"Că e greu de acceptat asta pentru un părinte... Ai văzut că mie îmi e greu când tu te baţi cu cineva să accept asta... Să îţi dau sentimentul că te accept pe tine bătăuş."
"Păi ea vrea să fie băiat. Nu pot s-o sufăr pe maică-sa!"
"Da, şi asta e greu de acceptat."
"Îmi vine să plâng de el."
"Şi mie... Hai să tăcem să vedem mai departe... "

Privim amândoi, Yuri (9 ani şi 9 luni) şi eu, lângă Simona, filmul Pieptiş al lui Patrick Brăila. Filmul e regizat de el însuşi. Simona m-a introdus către film cu ceva timp înainte şi mi l-a prezentat pe Patrick. Pe care eu îl iubesc deja. Şi mă fascinează. Şi pare că şi pe Yuri.

La sesiunea de Q&A Yuri îmi zice să pun întrebări: "Cât timp au durat filmările? Câţi bani a costat turnarea? Pentru cine erau lumânările? Aşa greu i-a fost cu mama şi în realitate? Da' măcar acu s-au împăcat, că i-am văzut plângând pe maică-sa şi pe taică-su. Şi tu plângeai. Tre' să îmi dai după asta să îţi arăt câteva filme pe youtube cu Yo Mama să mă revolt pe voi mamele astea enervante! Întreabă mai repede, că întrebările mele deja s-au pus. Hai, fă-ţi curaj odată, că vezi că le răspunde la toate. Nu ai curaj? Da' să nu zici că eu te pun să întrebi! Zici că e întrebarea ta. Hai mai repede! Dacă nu întrebi acum, mă supăr!"
Am pus o întrebare, Patrick ne-a răspuns. Am fost mulţumiţi.

După film, vorbim.
"Mamă, e super tare tipu' ăsta. E tare curajos!"
"Este extrem de curajos. E de două ori curajos."
"De ce de două ori? A, că a început tranziţia la băiat şi că a făcut filmul, ca să le zică altora, nu?
"Da, fiindcă Patrick tre' să explice în fiecare zi cine e şi de ce a făcut-o. Şi fiindcă oamenii nu ştiu să se accepte unul pe altul. Unii oameni nu se acceptă unii pe alţii că au culoarea de piele diferită. Alţii că au altă religie. Alţii că merg la altă şcoală. Alţii că sunt gay. Mulţi oameni au atât de multe frici încât vor găsi mereu un lucru pentru a nu-i accepta pe ceilalţi. Şi eu fac din astea, Yuri."
"Da, faci multe."
"Dar eu mă gândisem şi la alt lucru pentru care Patrick e extrem de curajos! Ştii care?"
"Care?"
"Că a rămas în relaţie cu mama şi cu tata lui. I-ai văzut cum plângeau în spatele nostru? Patrick a rămas în relaţie. Putea să plece, să îşi vadă de viaţa lui şi să nu mai vorbească niciodată cu ei. Dar el a ştiut să îi convingă. Cred că ăsta e un mare mare curaj. Că a ştiut să le pună o limită părinţilor şi să nu plece de la ei... A rămas în relaţie."

***

Am fost cu Yuri la Pieptis săptămâna trecută. Datorită faptului că a fost sala plină la premieră, azi, miercuri, 29 iunie 2016, se mai organizează a doua proiecţie la Cinema Elvira Popescu, de la ora 18.30 la 19.30. Mergeţi! Pieptiş e un scurtmetraj în care mama şi fiul urcă un drum către cimitir, să aprindă lumânări pentru bunicul - pe care Patrick l-a iubit foarte mult. Filmul începe cu momentul în care mama (Maia Morgenstern) şi fiul (Iulia Samson) se contrazic pe care drum să o apuce. Mama zice "pe ăsta, că e mai lin". Copilul zice "hai pe ăsta că e mai abrupt". Adică o pot lua pieptiş. Mi-a plăcut că el a zis pe ce drum şi că mama l-a urmat. Era pentru mine simbol al faptului că a pornit pe drumul acceptării. Tot filmul este conversaţia lor. Atât de transformatoare. Plină de iubire şi putere. De la amândoi. Se termină când mama îi cuprinde obrajii cu mâinile. "Acum l-a înţeles" - a zis Yuri. Da. L-a acceptat.

***

Am citit povestea lui Patrick Brăila în Decât o revistă. Voiam să redau aici nişte pasaje, mi-a fost greu să aleg ceva, fiindcă îmi venea să copiez tot interviul. Ce m-a emoţionat rău pe mine este combinaţia de putere, de "Nu mă las", de imensă sinceritate, uneori abruptă, de curaj cât munţii, de sensibilitate. Şi cum îşi interpretează şi vede povestea lui... Transpare în interviul ăsta cum şi-a dorit acceptarea părinţilor şi cum a luptat pentru ea. Cum a avut răbdare. Cum îşi propune să lupte, chiar dacă trebuie să se explice.

"Simţeam că fac parte dintr-o rasă inferioară. Din cauza ruşinii şi a durerii şi a fricilor nu mă simţeam demn să fiu pe acelaşi nivel cu oamenii ceilalţi. Nu mă simţeam demn să fiu printre ceilalţi - cei la care mă uitam în sus şi către care aspiram. Îmi era ruşine că sunt aşa cum sunt. Că nu aparţin.

Raportat la exterior apare ruşinea. Ruşine să fii diferit, ruşine de ce vor spune ceilalţi, ruşine împroşcată peste tot. Şi poţi să te gândeşti că poţi să o combaţi - fiind public, fiind vizibil, cum am ales eu să fiu -, dar tot o ai. Când mă duc acasă, de exemplu, trebuie să mă rad, fiindcă bunică-mea nu ştie. Şi mi-e tot timpul ruşine să-mi pună mâna pe faţă şi să simtă. Mi-e ruşine să mi se ridice pantalonii şi să-mi vadă părul de pe picioare. Mi-e ruşine".

**

"Mai ţineţi minte ce v-am zis la 17 ani?".
Au avut o reacţie din asta, nu, nu, nu, fără să spună nimic.
"Eh, n-a fost o fază."
Taică-meu: "Deci vrei să te faci băiat".
M-am bucurat că mi-a luat vorbele astea din gură şi am zis: "Da".
Maică-mea a intrat în silenzio stampa, n-a mai zis absolut niciun cuvânt. Taică-meu a zis: "Da, tată, eu înţeleg, că am citit mai mult la viaţa mea".
Maică-mea, la un moment dat, s-a ridicat de la masă, s-a dus în pat şi se uita fix. Nu mai ajungea nimic la ea. N-am mai văzut-o niciodată aşa. Nimic, se uita în gol.
Eu eram în culmea fericirii că le-am zis. Îmi imaginasem deja de multe ori momentul ăsta. Îmi imaginasem curajul de a le spune. Îmi imaginasem cum stau la masă şi le spun fix chestia asta, că aşa vreau să încep: Mai ţineţi minte ce v-am zis la 17 ani? Nu a fost o fază.
Asta a fost pregătirea mea din ăştia 10 ani. Pentru asta am muncit eu 10 ani. Pentru argumentul ăsta.
Nu a fost o fază."
---------

Şi pur şi simplu ador cum a explicat el procesul de acceptare a mamei lui, cum l-a asemănat cu a doua lui naştere.

"De când sunt în tranziţie am realizat multe lucruri. Uneori îmi place să mă izolez. Şi când n-am unde, îmi pun o pernă în cap. Şi stau un pic aşa. Stăteam aseară şi am realizat că perioada de euforie de la începutul tranziţiei şi perioada de chimioterapie a maică-mii coincid. De fapt, la nivel metaforic, ea mi-a dat din nou viaţă. Pierzându-şi ea puterile, eu mi le câştigam, îmi creşteau muşchii, pierzându-şi ea părul, eu mi-l câştigam, creştea pe mine, ea se sleia, eu eram zeu.

Singura direcţie în care am mai avut putere să rămân realist şi consecvent a fost perioada de chimioterapie a maică-mii. Mă duceam cu săptămânile acasă, stăteam cu ea pe cât de mult posibil - cu toate că eram în euforia asta.

Când am început să ne liniştim, şi eu, şi mama, la fel, a coincis. Lent, ea a început să reînflorească şi eu am început să mă potolesc, să-mi găsesc traiectoria, să răsuflu şi să zic: Hai să pornim pe poteca asta. Ca-n poezia lui Robert Frost, The Road Not Taken. Asta cred că înseamnă să fii trans. Să alegi să mergi pe poteca cea mai puţin umblată."

MULTUMIM, Patrick, că ne arăţi ce înseamnă curajul adevărat! Şi că ne ajuţi să deschidem ochii! <3!

Nu cred în arta pentru artă - Tim Robbins la FITS, 2016

Unul dintre invitaţii speciali la cea de-a 23‑a ediţie a Festivalului Internaţional de la Sibiu 2016 a fost Tim Robbins, actor cunoscut pentru roluri din filme precum Shawshank Redemption, Mystic River (pentru care a şi cîştigat un Premiu Oscar pentru Cel mai bun actor într-un rol secondar, în 2003), Jacob's Ladder, The Player etc. Pe lîngă activitatea sa de actor, Tim Robbins este producător, regizor, scenarist.

Deşi este mai cunoscut pentru activitatea sa în lumea cinematografică, Tim Robbins este implicat şi în teatru, pe care îl simte mai compatibil cu personalitatea sa decît filmul. În 1981, a înfiinţat o trupă nonprofit de teatru, The Actors' Gang, la Ivy Substation din Culver City. În cei peste 30 de ani, trupa a produs aproximativ 150 de spectacole şi, printre actorii cunoscuţi care au trecut pe la The Actors' Gang, se numără John Cusack, John C. Reilly, Helen Hunt, Kate Walsh. The Actors' Gang are şi programe dedicate tinerilor, cursuri de vară, precum şi workshopuri dedicate deţinuţilor din închisorile din California, cu scopul reabilitării şi reintegrării lor în societate.

În cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Tim Robbins a fost invitat cu spectacolul Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, tot producţie a Actors' Gang, care s-a jucat apoi şi în Bucureşti.

Silvia Dumitrache: În ce fel s-a modificat stilul teatral al trupei The Actors' Gang de la înfiinţarea sa, în 1981, pînă în prezent?
Tim Robbins: În 1981 eram cu toţi rockeri punk şi voiam să facem un teatru interesant despre lumea în care trăiam: Ronald Reagan, războaiele din America Centrală, voiam să aducem o estetică punk-rock teatrului pe care îl făceam. Aveam tot angajamentul şi pasiunea necesare, dar nu aveam forma, disciplina. În 1984, am studiat cu Georges Bigot, de la Théâtre du Soleil, care ne-a dat o structură. Am aplicat disciplina lor la munca pe care o dezvoltam noi. În esenţă, este o disciplină europeană, care aduce un grad de inventivitate. Am respins realismul tipic american, voiam să facem Cehov, Brecht, Shakespeare, Molière, felul în care acele poveşti reflectau viaţa noastră. Am început, de asemenea, să producem propriul nostru material, prin care vorbeam despre mediul în care trăiam.

S.D.: Care este cel mai mare impact pe care îl poate avea tipul de teatru social pe care îl exersaţi?
T.R.: Cînd teatrul e bine făcut, poate să schimbe profund pe cineva, felul în care se raportează la viaţă, poate să te facă să îţi pui întrebări esenţiale despre societatea în care trăim. Cînd e făcut prost, e doar ceva ce trebuie să suporţi. Dar, de multe ori, ca şi în film, există o latură de divertisment, care nu te schimbă deloc. Cînd eram tînăr, am văzut nişte spectacole extraordinare, care mi-au schimbat viaţa şi încă le ţin minte, mai visceral şi mai cuprinzător decît îmi amintesc filmele. Întotdeauna m-am bazat pe ideea că poţi să schimbi percepţia oamenilor mai profund printr-un decor live decît printr-un film. De altfel, am început să şi joc în teatru de la 11 ani. Surorile mele m-au adus la teatru, pentru că lucrau în domeniu, erau stage managers. Am dat peste o gaşcă de excentrici şi ciudaţi şi mi-am dat seama că îmi plac.

S.D.: Cît de mult se mai adresează Shakespeare sensibilităţii contemporane?
T.R.: Are potenţialul să ne vorbească atunci cînd oamenii care îl pun în scenă înţeleg faptul că e accesibil, dar trebuie să munceşti pentru a-i surprinde esenţa. Prima dată cînd l‑am pus în scenă, am înţeles care este povestea şi am fost capabili să o spunem, dar nu aveam profunzimea limbajului. Aşadar, a doua oară cînd am făcut-o, ne-am concentrat pe ceea ce nu înţeleseserăm prima oară. A treia oară la fel, am încercat să îmbunătăţim ceea ce nu surprinseserăm a doua oară. De fiecare dată, ajungeam la un alt nivel de înţelegere, dar aşa este şi Shakespeare. Sînt atît de multe niveluri de adevăr la Shakespeare. În marea majoritate a cazurilor, vezi primul nivel de adevăr, dar este entuziasmant şi onorant să fii capabil să îl revizitezi pe Shakespeare iar şi iar, pentru că, de fiecare dată, un nou adevăr este descoperit. Iar actorii sînt capabili să înţeleagă personajele din ce în ce mai profund. Montarea pe care aţi văzut-o aici, la Sibiu, este de nerecunoscut faţă de felul în care arăta la început.

S.D.: Credeţi în arta pentru artă? Faceţi întotdeauna spectacole cu mesaj social?
T.R.: Nu, nu trebuie să aibă mereu un mesaj social. De pildă, de Crăciun, facem mereu un spectacol tematic naiv. Dar, de obicei, mesajul social se strecoară. În general, nu cred în arta pentru artă, consider că arta are un scop, chiar dacă e doar pentru a face publicul să rîdă. Dacă un spectacol creează realitatea necesară pentru a se produce umorul, atunci, de obicei, trebuie să fie implicat un element de pericol, iar pericolul apare atunci cînd vorbeşti despre lucuri într-un mod diferit.

S.D.: Legat de umor, există un dicton clasic, Castigat ridendo mores. Credeţi că prin rîs se poate corecta ceva?
T.R.: Cred că rîsului trebuie să îi adăugăm şi lacrimile. Este important, prin teatru, nu numai să te amuzi, ci şi să fii capabil să simţi tristeţea. Rîsul este un remediu excelent, dar este important să poţi să îmbrăţişezi şi tragedia vieţii.

Cum să slăbești sănătos. 5 sfaturi de la doctor Menci

Cea mai mare greșeală pe care o puteți face când vreți să slăbiți este să alegeți dietele minune. Vă rog mult să mă credeți pe cuvânt: de la Iisus încoace, minunile nu există! Sau sunt extrem de rare. De asta s-a și inventat un cuvânt special pentru ele. Deci, vă implor: fără prafuri, batoane, chimicale, înlocuitori sintetici de zahăr și alte prostii de genul ăsta!
Când vreți să slăbiți trebuie, mai întâi, să vă concentrați să mâncați sănătos. Cheia pentru a fi și frumos și sănătos, și să nu vă îngrășați după, este să vă schimbați stilul de viață. Cel mai sigur este să faceți mai multă mișcare. Nu doar că veți pierde kilograme dar veți slăbi armonios. Știu! Sfatul ăsta vi-l dă oricine și este greu de aplicat.

sursa: bodyforwife.com

Din punctul meu de vedere, orice dietă trebuie să urmeze câteva principii:

1. Să fie completă

Adică să conțină toate elementele: carbohidrați, grăsimi și proteine. Găsiți AICI o listă de alimente grupate pe aceste categorii.

2. Să conțină 3 mese și 2 gustări

Rutina este esențială pentru organism. Deci primul lucru pe care trebuie să-l faceți ca să slăbiți este să vă puneți ordine în programul de masă. Apoi să vi-l structurați în așa fel încât să mâncați mai mult la începutul zilei și mai puțin în a doua parte și seara. Exemple de meniu pentru fiecare masă găsiți pe acest blog. Mic dejun AICI, prânz AICI, cină AICI.
Gustările pot fi formate din fructe sau nuci. Atenție însă la cantități.

3. Diferența dintre dieta zilnică și cea de slăbire stă în cantitate

Dar să nu scădeți sub 1.000 de kcal pe zi. În general, necesarul zilnic de kcal este de 2.000 pentru femei și 2.500 pentru bărbați. Nu spune nimeni să începeți să vă numărați caloriile zilnic. La început trebuie să fiți mai atenți la etichete. Cu timpul vă veți crea anumite structuri de meniuri și nu va mai trebui să vă concentrați. Orice se învață și doar începutul este mai greu.

sursa: facebook.com

De fapt, cel mai greu este să creați rutina. Cu timpul vă veți întreba cum ați putut trăi altfel.

4. Învață să faci diferența între foame și sete

Veți spune că sunt arogantă. Cum să nu știți să faceți diferența între ele?! Ei, bine, aflați că organismul vă poate păcăli și le puteți confunda. Cea mai simplă metodă: când simțiți senzație de foame, mai întâi beți un pahar cu apă și așteptați. Este foarte probabil ca, de fapt, să fi fost deshidratați. Dacă peste o oră tot vă este foame, înseamnă că trebuie să mâncați. Dar nu mai devreme ca să nu vă stricați digestia. De asta rutina celor 3 mese și 2 gustări este atât de importantă.

5. Nu mâncați cu 4-5 ore înainte de culcare

Dacă v-ați făcut rutina celor 3 mese și 2 gustări, nu veți avea nicio problemă în acest sens. După cină, până la culcare, nu trebuie decât să beți apă.

6. Limitați consumul de sucuri din comerț

Cel mai simplu ca să slăbiți este să eliminați sucurile carbogazoase și pe cele din fructe din comerț. Cel mai sigur este să beți doar apă sau ceaiuri.

7. Cheia – produsele exotice

Toate alimentele exotice sunt adevărate minuni pentru organism. De la fructe (papaya, ananas, banane etc), neasociate cu pâine, desigur, și mâncate pe același principiu care se aplică tuturor fructelor, adică la distanță de 2 ore de orice masă. Dar și sursele exotice de grăsimi, cum ar fi uleiul de palmier nehidrogenat, bun pentru prăjit, uleiul sau untul de nucă de cocos. Toate sunt foarte indicate în alimentație. Populațiile indigene le consumă de mii de ani și au incidența cea mai mică de boli cardiovasculare și obezitate.

sursa: pinterest.com

8. Apelați la medic

Dacă sunteți supraponderali atunci nu mai puteți slăbi așa cum am făcut-o eu, adică doar eliminând alimentele și obiceiurile nocive, deci doar schimbându-mi stilul de viață. Dar apelați la medici specializați în boli metabolice. Este vorba despre sănătatea voastră! Nu culegeți diete minune de pe internet, oricât de poleite sau de vizitate ar fi site-urile sau de celebri cei care vi le vând. Și, tocmai pentru că este sănătatea voastră în joc, când vi se prescrie o dietă, fiți atenți să respecte principiile despre care v-am vorbit.
Sfatul meu este să cumpărați cărțile profesorului Mencinicopschi. Acolo le găsiți pe ale dumnealui, în care eu am mare încredere deci sunt singurele pe care vă recomand să le urmați. Iată 5, extrase din cartea “Și noi ce mai mâncăm… ca să slăbim?”:

Evitaţi consumul de alimente care conţin mai mult de 10 g grăsimi la 100 g produs
Fără adaos de zahăr nu înseamnă fără zaharuri (glucoză, fructoză, sirop de porumb), deseori fiind asociate cu prezenţa edulcoranţilor de sinteză (aspartam, ciclamaţi, zaharină, sucraloză, acesulfam-K). Acestea pot îngrăşa la fel de mult ca alimentele obişnuite.
Chiar dacă pe eticheta alimentelor citim că acestea conţin vitamine, minerale, simpla lor prezenţă chimică nu înseamnă că pot fi utilizate de către organism şi că sunt folositoare.
Orice dietă din care grăsimile sunt complet excluse şi în special cele care conţin acizi graşi esenţiali este periculoasă pentru sănătate. Să ne ferim de grăsimile nocive şi să le alegem pe cele bune: grăsimi de peşte, nuci, seminţe de in, ulei de măsline, etc.
Un consum zilnic de 40 de g de alcool pe zi, de către persoanele sănătoase, nu este periculos. Acestă cantitate înseamnă 100 ml băutură alcoolică tare (palinca, whisky, coniac, vodcă), 350 – 400 ml vin sau 800 ml bere. Extrem de nociv este obiceiul de a nu bea în timpul săptămânii, pentru ca în weekend să consumăm deodată întreaga cantitate de alcool aferentă acesteia.

La final, dacă vă decideți să vă schimbați stilul de alimentație, puteți citi AICI lista de alimente și reguli pe care le folosesc eu. Sunt alegerile mele, desigur, și NU, nu sunt nutriționist. Documentările, însă, m-au condus la aceste concluzii și cred în ele pentru că, altfel, nu le-aș aplica.

Bancul zilei. De câte ori se rușinează o femeie? Dar un bărbat?

O femeie se rușinează tare de cinci ori în viață: - prima oară - când își pierde fecioria
- a doua oară - Când își înșeală soțul prima dată
- a treia oara - Când își înșeală soțul a doua oară

-a patra oara - cand primeste bani prima data
-a cincea oara - cand ar da bani, dar n-are cui.
Un barbat se rusineaza tare numai de doua ori in viata:
- prima data când nu poate a doua oara
- a doua oara cand nu poate prima data!

De ziua ta - Cosmin Seleși, Actor

30 Iun 2016 - 00:10

Mihai Stetcu

Îndrăgitul actor Cosmin Seleși, gazda emisiunii “Te cunosc de undeva”, de la Antena 1, împlinește astăzi 39 de ani. Născut în Zalău, a descoperit pasiunea pentru actorie încă din copilărie, când era amfitrion al balurilor și al majoratelor.
La 21 de ani a debutat în cinematografie, în filmul “Terminus Paradis”, în regia lui Lucian Pintilie, iar de atunci a bifat roluri importante atât în filme și seriale TV, cât și în teatru.
Rolul de amfitrion i se potrivește mănușă, numărându-se printre cei mai apreciați prezentatori TV din România.
Jurnalul Național îi urează “La mulți ani!”

Citeşte mai multe despre: cosmin selesi, de ziua ta, jurnalul national, la multi ani

email print

miercuri, 29 iunie 2016

Viața fără riduri și fără griji! E posibilă

Câștigătoarea concursului „Modurile care mă ajută să rămân tânără”

Bună, dragi cititori. Azi vă voi spune o poveste despre cât de disperat căutam o metodă de a rămâne tânără și am reușit în final să o fac acum 6 luni. Dar hai să o luăm pe rând.

Amintirile mele groaznice

Numele meu e Corina. Am 54 de ani și am început să observ cât de repede s-a schimbat pielea mea acum două luni.

Primul lucru pe care îl făceam dimineața era să mă uit în oglindă. Ce am văzut acolo? Nimic ce mi-ar putea plăcea. Am văzut doar riduri adânci pe frunte, în jurul gurii și nasului, cearcăne sub ochi și piele pătată. Nu știu de ce, dar mi-am amintit deodată de o femeie care mi-a spus că ea a făcut o terapie anti-îmbătrânire în cel mai mare centru de frumusețe din țară. Cosmeticienii de acolo sunt din Japonia și oricine știe că femeile asiatice arătă minunat chiar și la 60 de ani. Dar acel centru era departe de casa mea, în plus, 2 săptămâni de proceduri de tratament erau destul de costisitoare.

Norocul de partea mea

Nu meritam să fiu frumoasă? –am decis să caut câteva informații despre acest centru de frumusețe și, după cum știam deja, cel care caută va și găsi. La primul serviciu online am găsit o reducere de 50% doar pentru femeile care locuiesc în orașul meu. Eram în al nouălea cer! În 2 zile eram în faimosul centru SPA de Întinerire. Personalul local a început să lucreze imediat la fața și corpul meu. Am făcut proceduri cu diverse produse, inclusiv nămol și hidromasaj, dar vreau să mă concentrez pe față. Să vă descriu ce mi-au făcut.

Acela a fost un curs de 14 zile. Îți fac o poză a feței tale tot la trei zile pentru a vedea efectul. De fapt, procedurile nu erau dificile, dar m-am simțit atât de bine în fotoliile luxoase. Se auzea muzică bună, au folosit niște lumânări parfumate, așa că întreaga atmosferă era foarte plăcută. Femeia mi-a masat ușor fața și a aplicat crema parfumată. Întreaga procedură a durat aproximat 20 de minute. La sfârșit, au făcut o poză a feței mele din nou, aici o puteți vedea.

Ridurile adânci, liniile gurii și ale nasului, pungile de sub ochi – toate au dispărut! 20 de ani au dispărut pur și simplu de pe fața mea! Nu mi-a venit să-mi cred ochilor, era ciudat să mă văd așa! Atât de neobișnuit! Am uitat să menționez numele cremei pe care cosmeticianul (și eu acum) o găsim foarte eficientă – e Goji cream.

Desigur, când am ajuns acasă, prietenii mei erau surprinși! Îmi tot puneau întrebări despre cum am reușit să devin atât de tânără. Eram atât de fericită și egoistă în timp ce le spuneam despre experiența mea prietenilor și familiei, încât nu am observat principalul lucru. Nu am observat fața surorii mele mai mari, era foarte supărată. Imediat am înțeles totul. O femeie rămâne o femeie la orice vârstă. Mereu vrem să arătăm superb. Dar era nerealist să trimiți o femeie de 67 de ani la un centru de înfrumusețare. Am început să caut această cremă în magazine, dar nimeni nu a auzit de ea…

Salvarea neașteptată

Trei luni mai târziu, am văzut deodată numele familiar pe internet! Goji cream! Am fost sigură că aceea era crema pe care cosmeticiana a aplicat-o pe fața mea! Am început să fac cercetarea și toate informațiile de pe internet erau corecte… Dar această cremă era mult mai ieftină. Da, eram confuză, dar am decis să o verific eu însămi și mulțumesc, Doamne! Am câștigat! Aceea era Goji Cream originală!

Când am primit un alt pachet am mers imediat acasă la sora mea, i-am explicat totul și am convins-o să o încerce. Eram sigură că Goji Cream va acționa într-adevăr ca tratamentul pe care l-am primit. După 12 zile, era greu să-mi recunosc sora, arăta cu 15 ani mai tânără. O zi – pentru un an!!!

Aici sunt rezultatele colaborării noastre:

După ce am văzut că într-adevăr funcționează, am comandat mai multe pachete pentru membrii familiei mele și prieteni! Până acum, nu am văzut produse mai bune anti-îmbătrânire pe piață, în special cu rezultate atât de rapide. Nu-i așa că-i minunat? Deci, aceasta este întreaga poveste… sper că vă va ajuta și pe voi, deoarece femeile trebuie să fie tinere și frumoase la orice vârstă!

COMANDĂ GOJI CREAM

Cum poți scăpa de părul nedorit fără durere

Publicat: 06.27.2016 Dorina

Salut, din nou cu voi sunt eu, Dorina! Vreau să împărtășesc cu voi mica mea bucurie... Acum eu știu cum poți scăpa de nedorita “vegetație” oriunde pe corp, fără durere!
Deci, de-a lungul timpului am îcercat toate metodele populare, ceară, aparate de ras și așa mai departe. Absolut toate sunt o prostie. Părul crește înapoi într-un timp foarte scurt. La sfârșit rămâi cu durerea și zgârieturile. În plus, am aflat că medicii interzic să folosești aparatele de ras, mai ales în zona intimă, pentru că provoacă iritații severe ale pielii aceasta fiind predispusă la alergii.
In plus am aflat ca medicii interzic sa folosesti aparatele de ras, mai ales in zona intima, pentru că provoacă iritații severe ale pielii și patrund microbii.

Salvarea de “vegetația nedorită” a fost găsită!

Uite așa, într-o zi citeam un blog pe internet de pe un forum medical și atunci mi-a atras atenția un dermatolog din Moscova, care spunea că în Rusia există o nouă modalitate pentru a scăpa de părul nedorit.
El se referea la un set pentru îndepărtarea părului nedorit, “ Fito Depilation”. Atunci am căutat să achizitionez și eu un astfel de set.
La început nu am crezut, doar sunt atâtea reclame la TV... dar multitudinea de comentarii în favoarea acestui produs "Fito Depilation" găsite, m-au convins să comand și eu.
Așa că am comandat un "Fito Depilation". Coletul a sosit în aproximativ o săptămână. L-am desfăcut, am citit instrucțiunile după care am început să-l folosesc cu regularitate.

Care este rezultatul? A dispărut oare părul nedorit?!

Am început să folosesc acest set exact așa cum era scris pe fișa de instrucțiuni. Și ce credeți? După prima utilizare, părul a dispărut. Pielea a rămas moale și fină la atingere!!! Am decis să mai aștept și să văd rezultatul complet înainte să scriu despre această experiență pe blogul meu. Așa a trecut aproape o lună și părul nici nu a început să crească!

Acum sunt pe deplin pregătita pentru vară! Acum îmi pot permite să mă îmbrac în cele mai sexy costume de baie fără nici o jenă!
Sunt foarte încântată de acest set. Odată cu asta am înțeles că una din problemele pe care le avem este, că noi nu înțelegem un lucru, lucrurile cele mai simple ne sunt ineficiente. Un exemplu mai complex sunt procedurile cosmetice costisitoare – care garanteaza eficiența. Dar asta nu este chiar așa. Dezgustătoarea “vegetație” poate fi înlăturată mult mai simplu, mai rapid și într-un mod mai ieftin și mai eficient. Testat! Testat!

Cine este interesat – comanda a fost făcută de pe acest site. Este singura firmă din România certificată să vândă "Fito Depilation". Ce ține de livrare, coletul se livrează prin courier, plata făcându-se ramburs!
Prețul pentru "Fito Depilation" este acum redus, așa că grăbiți-vă să faceți comanda!
Ei bine, sper că această informație v-a fost de ajutor și că în sfârșit veți obține rezultatele mult așteptate, picioare frumoase, o piele fină și catifelată, iar partea bună este că setul poate fi folosit și pentru zona inghinală! Multă Baftă!

Comanda Fito Depilation

ATENŢIE! O descoperire în medicină! A apărut o nouă metodă de tratare a «MONTULUI» la picioare fără operaţii, în timp de doar 1,5-2 luni!

31/05/2016

Problema apariţiei montului (cu alte cuvinte: osului sau umflăturii la degetul mare) conform datelor Ministerului Sănătăţii afectează mai multe 40 % din populaţia de sex feminin a Rusiei. Ne-am convins de acest lucru, după ce am făcut un sondaj bliţ de doar 10 minute.
Urmăriţi pe ecran:

Din patru femei chestionate, doar ultima a declarat că nu are dureri de picioare.
Conform datelor statistice, în cazul a mai mult de jumătate din pacienţi boala duce la intervenţie chirurgicală. Însă medicina nu stă în loc, şi a apărut un remediu care are scopul de a schimba radical situaţia şi de a rezolva această problemă gravă.
Pentru a discuta despre această nouă metodă, l-am invitat în studioul emisiunii „Mărunţişurile vieţii” pe doctorul emerit al Rusiei, doctor în ştiinţe medicale, şeful secţiei de ortopedie şi traumatologie a a Centrului de chirurgie plastică cosmetică, dl Anatol Naumov Şerbin.

Bună ziua. Da, aveţi dreptate. Am putea spune că a avut loc o descoperire revoluţionară în acest domeniu al medicinei. Dar mai întâi aş vrea să povestesc despre cum era tratată deformaţia valgus înainte de apariţia acestui nou remediu. Existau două metode bază – fizioterapia şi intervenţia chirurgicală. Prima metodă, reprezintă o metodă pasivă, şi este foarte puţin eficientă.

Chiar dacă începem tratamentul la etapele incipiente ale bolii?

Exact. Adevărul este că tot felul de încălţăminte strâmtă, tocuri înalte, sarcini mari asupra picioarelor nu fac decât să agraveze boala. Însă adevăratul motiv al acestei boli este factorul genetic, adică predispoziţia. Cu alte cuvinte se află în genele persoanei. Cum poate fi de folos în aceste cazuri fizioterapia?? Practic în nici un fel.
A doua metodă – intervenţia chirurgicală. La moment există în jur de patru sute de metode de chirurgie a părţii din faţă a tălpii piciorului. Cel mai des în astfel de intervenţii chirurgicale se folosec şuruburi, plăci, scoabe. Acestea sunt realizate din titan pentru scopuri medicale. Prin intervenţia chirurgicală are loc înlăturarea montului, apoi degetul deformat, cu ajutorul unor dispozitive speciale, este îndreptat înapoi, sub anestezie, desigur, iar apoi degetul se fixează în această poziţie cu ajutorul unor şuruburi speciale sau plăci. Intervenţia chirurgicală, după cum vă puteţi imagina, durează mult, este traumatizantă, cu complicaţii frecvente.

După care omul trăieşte cu aceste plăci montate toată viaţa?

Da. Acest lucru, desigur, nu este deloc confortabil. De exemplu, la îmbarcarea în avion, sau chiar la urcarea în tren. Deoarece detectorul de metale va ţipa. Dar cel mai important, de multe ori durerea nu dispare complet. Petru că este un corp străin, chiar dacă este confecţionat din titan medical, oricum rămâne a fi un corp străin.

Care este situaţia acum? Cum poate fi tratată deformaţia valgus, arătată pe ecran, fără intervenţie chirurgicală:

Da, pe ecran este pacienta noastră, o doamnă de 45 de ani care a testat printre primele metoda noastră. Este prima persoană în cazul căreia a fost tratată fără intervenţie chirurgicală deformaţia valgus de gradul trei. În centrul nostru a fost testat un dispozitiv special, corectorul de monturi - şosetele «Valgustop». Ideea de bază a metodei constă în faptul că se exercită treptat o presiune asupra degetului mare care în cele din urmă îl îndreaptă.

Iată cum are loc acest proces, urmărim pe ecran:

şosetele Valgustop

produs «Valgustop» are două puncte de fixare, degetul deformat şi degetul mic, precum şi o curea pentru partea inferioară a tălpii , creându-se astfel o structură unitară de forţă, datorită căreia se controlează presiunea exercitată. Pacientul încalţă şosetele şi acestea încep să acţioneze. Aceste şosete pot fi purtate în încălţăminte, de aceea pot fi folosite permanent. Prin acţiunea unei presiuni continui degetul revine treptat la poziţia iniţială. Este necesară doar schimbarea la timp (de regulă, odată la 3-4 zile) a căptuşelii metatarsiene.

Ce forţă este necesar să se creeze?

Vreau să vă spun din start – tratamentul cu «Valgustop» - este un tratament confortabil! De aceea presiunea asupra degetului nu trebuie să creeze disconfort sever! Forţa blândă este compensată prin purtarea permanentă!

Şi după cum putem vedea, metoda este foarte eficientă. Urmărim pe ecran:

Până la corectare

După corectare cu ajutorul «Valgustop»

Da, acestea sunt picioarele pacientei despre care am vorbit la începutul emisiunii, după un tratament de trei luni. Însă acest caz a fost unul grav. De obicei, din experienţa mea, pot spune că sunt suficiente o lună jumătate sau lună luni pentru a trata afecţiunea. Uneori poate fi suficientă doar o lună de tratament.

Din cele povestite de dumneavoastră, am înţeles că tratamentul cu «Valgustop» nu este deloc complicat. Aceste şosete pot fi folosite de sine stătător?

Exact! Acest corector a fost conceput anume pentru a putea fi folosit individual, fără a schimba ritmul obişnuit al activităţilor de zi cu zi.

Şi o ultimă întrebare, Anatol Naumovici. Unde poate fi cumpărat corectorul «Valgustop» testat de dumneavostră?

Corectorul «Valgustop» a trecut recent certificarea necesară la Serviciul de Certificare din Rusia şi poate fi deja cumpărat pe site-ul producătorului oficial.

Accesează site-ul «Valgustop»

Emisiunea noastră a luat sfârşit. Aveţi grijă de dumneavoastră şi fiţi sănătoşi!

Echipa emisiunii ar fi foarte interesată să afle părerile dumneavoastră.

Când ești slab FACI MULTE: 3 povestioare despre CUM SĂ SCAPI DE 20+ KG

Sanda Pop 29 May

Milioane de articole și cărți despre slăbire apar online în fiecare zi.

Unele dintre acestea ajută, altele nu. Ne-am decis să investigăm și să aflăm pentru tine câteva povești din viața reală ale unor femei care au suferit transformări spectaculoase.

Online Ana Ionescu

Ana Ionescu

Este prima dată când am slăbit ATÂT DE MULT! Mă simt extraordinar!

Zi de naștere:

Oraș natal:

Status familial:

Limbi:

Ei bine, am obținut asta)))
De când noile mele poze au apărut pe profilul rețelei mele de socializare, prietenele mele continuă să posteze întrebări. De asemenea, am decis să distribui poze de dinainte și după cu grupul sportiv și de fitness. Și pentru a înrăutăți situația, în descriere am zis că am obținut acest rezultat fără antrenamente, diete și lucruri de acest fel.
Iată-mă aici, străduindu-mă să țin pasul cu toate cererile de a-mi dezvălui secretul. În fiecare dimineață găsesc câteva duzini de întrebări noi. M-am gândit că ar trebui să am o pagină separată unde aș putea împărtăși asta. Astfel încât toți să poată citi și să pună întrebări în comentarii, în loc să mă pândească pe rețeaua socială. Am și o viață privată.
Să începem, sunt Ana, am 19 ani, sunt veselă, zgomotoasă, spontană și iubesc mâncarea!
Știți, există asemenea fete care trăiesc lângă frigider noaptea? E vorba despre mine. Desigur, această pasiune nu m-a ajutat niciodată să slăbesc. Mai exact opusul.
Dar într-o bună zi am avut o idee: trebuie să slăbesc. În primul rând, nu îmi veneau unele dintre hainele mele preferate. În al doilea rând, am vrut să găsesc iubirea adevărată, în timp ce eram doar o prietenă amuzantă și distractivă pentru băieți.
Am urmat o cale bine cunoscută. Am încercat diverse diete. Obișnuiesc să cumpăr unele reviste în care celebritățile își împărtășesc secretele corpurilor slabe.
Așa s-a întâmplat. La începutul unei noi diete eram mereu o fată cuminte. Ca urmare, reușeam să slăbesc 3-5 kg. Dar apoi, încetul cu încetul, reveneam la MÂNCATUL EXCESIV obișnuit! La început puțin, apoi mai mult, iar apoi nu mă mai puteam opri! Doar mai târziu am aflat de ce postul ne ajută să pierdem controlul. E un fel de recuperare. Pe scurt, toate acesta nu au funcționat. Sau făceam ceva greșit?

Într-o zi am aflat o altă tehnică de slăbit într-una dintre reviste. Mă pregăteam să încerc un alt plan dietetic. Poate că de data asta voi fi mai norocoasă. Când am citit despre această metodă bazată pe Pectin, am fost foarte confuză: cum adică poți mânca tot ce vrei? Cum adică nu trebuie să faci sport?
Și totuși, o faimoasă divă pop spunea în paginile revistei că într-adevăr funcționează. Zicea ceva de genul: uită de diete și ia Pectin în schimb.
Ei bine, am decis să încerc. M-am gândit: poate cel puțin câteva din cele 80 kg ale mele vor dispărea (așa de mult cântăream pe atunci, având 168 cm înălțime!).

Ce pot spune de acest lucru:
Acesta chiar funcționează fără niciun fel de diete. Nu trebuie să te limitezi, deoarece apetitul scade treptat. Deși nu m-am oprit din a vizita frigiderul seara, acest lucru nu a mai avut un impact negativ asupra greutății mele.
Moleșeala și oboseala au dispărut! Fetele de la facultate mă tot întrebau de unde cumpăr acele baterii și unde le introduc. Eram atât de activă. Ei bine, le-am răspuns câtorva persoane. I-am lăsat pe restul să citească această pagină.
Și cel mai important: în ultimele trei luni am dat jos 30 kilograme. Impresionată?

Sunt cea mai mulțumită că acum pot să îmi cumpăr hainele care îmi plac. Sincer, nu știam că există atât de multe lucruri excelente! Port mărimea 36!

Scrie un mesaj

Veronica Elisei

28 de ani , Constanța , România

A avea un copil nu înseamnă mereu sfârșitul unui corp slab

Mereu am fost minionă și nu am cântărit mai mult de 60 kg. În liceu, uneori cumpăram haine din magazine de copii sau adolescenți, greu de crezut!
Dar în timpul sarcinii mele, lucrurile s-au schimbat dramatic.
Eram mereu ÎNFOMETATĂ!!! Obișnuiam să înghit aproape orice din frigider. Soacra mea obișnuia să aducă un borcan de trei litri de castraveți murați, iar câteva ore mai târziu, era gol. Dacă soțul meu decidea să mă răsfețe cu o cutie de ciocolată bună, tot ce primea era o bucățică și eu mâncam imediat restul.
La sfârșitul termenului, greutatea mea era de 93 kg. Soacra mea era foarte liniștitoare, spunând că oricine se îngrașă în timpul și după sarcină și că nu trebuie să-mi fac griji.
După externarea din maternitate, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă urc pe cântar. 85! Asta va fi greutatea mea pe veci, mă gândeam?

A trebuit să accept acest lucru pentru ceva timp. Alăptam și nu puteam ține o dietă și să evit anumite mâncăruri. Copilul era mai presus de toate.
Dar apoi, ceva foarte rău s-a întâmplat. Soțul meu stătea la lucru târziu. El primea constant apeluri de la prietene, le-am auzit vocile vesele. Știam că toate colegele lui erau femei ușoare și toate aveau corpuri minunate.
M-am uitat la mine în oglindă și am plâns. Curând, laptele meu s-a oprit și a trebui să îi dau copilului lapte praf.
Într-o zi, când am aruncat o altă privire în oglindă și nu am putut vedea nimic care să mă entuziasmeze, am decis că era timpul să acționez.
Am cerut sfaturi de la prietenele mele slabe. Nu am mai socializat și a trebuit să stau acasă cu copilul. De asemenea, eram jenată de formele mele. Cu toate acestea, am decis să ne întâlnim. După cum s-a dovedit, ele iau Pectin pentru a slăbi, un supliment nou. Dar toate sunt slabe, ele vor fi slabe cu sau fără Pectin. Am fost nesigură: mă va ajuta? Ele au spus că Pectin e foarte eficient. Cu toate acestea, trebuie să fie comandat dintr-un singur loc - site-ul oficial .
Am comandat câteva pachete, urmând recomandările prietenelor mele, aici e link-ul și am început să-l iau.
După doar o săptămână, am decis să îmi verific greutatea pentru prima dată. Am înnebunit. Ce am descoperit a fost minus 4 kilograme. Am crezut că doar s-a întâmplat cumva. Poate din cauza stresului, mă temeam să nu le recapăt într-o săptămână. Dar o săptămână mai târziu, am mai dat jos trei kilograme. Și așa mai departe. Am realizat că toate astea erau datorită lui Pectin și nimic altceva.
Acum am revenit deja la greutatea mea anterioară – 62 kg.
Familia mea a vrut să știe tot. Ei credeau că luam ceva tip de pilule. Erau îngrijorați pentru sănătatea mea. A trebuit să explic mult. Cu toate acestea, Pectin e foarte sigur. M-am consultat chiar și cu un prieten care e doctor și el a verificat ingredientele pentru mine.
Relația cu soțul meu a revenit la normal. Acum el se grăbește mereu acasă după muncă și îmi arată mai multă afecțiune.

Am slăbit, dar nu am făcut-o pentru soțul meu, nici pentru prietenele mele, nici pentru altcineva. Iubesc să fiu zveltă și slabă. Ca urmare, am pierdut 22 kg în 2 luni.

Soacra mea spunea că asta e o prostie și că mă voi îngrășa la loc. Dar am promis că nu se va mai întâmpla. Mențin aceeași greutate corporală, nu am pus nimic.

Corina Deac

Pierderea a 40 kg fără a recurge la extreme!

Totul a început când mi-am zis: 98 kg e prea mult. Trebuie să slăbesc cel puțin 30 kg. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!
Și probabil, la fel ca mulți dintre voi, am început cu abordarea cea mai radicală la care te poți gândi.
Am început o dietă strictă. Cea mai dură pe care am putut-o găsi. Trebuia să nu mănânc aproape nimic. Uneori, mă simțeam atât de amețită! Era frustrant în special când eram la serviciu, în cele mai critice momente.
De cel puțin trei ori pe săptămână eram pe banda de alergare. O dată aproape am leșinat.
Am cumpărat un inel pe care îl învârteam în jurul taliei în fiecare seară. Am depus mult efort pentru asta. Voiam să devin slabă cât de repede posibil.

Toate aceste torturi autoinduse au fost suplimentate de pilulele K *******, care mi-au distrus stomacul. Dar aia e altă poveste. O lună mai târziu, cântăream cu 10 kg mai puțin. În cazul meu, era puțin prea târziu. 88 kg în loc de 98 nu e mult mai bine.
Ziua următoare, după verificarea greutății mele, eu și soțul meu am mers la ziua de naștere a surorii mele. Acolo, nu am putut rezista și, la fel ca ceilalți invitați, am mâncat mult. Toată noaptea mi-a fost rău și am vărsat de câteva ori. Curând, cele 10 kg ale mele au revenit cu 2 suplimentare.

A trebuit să cobor de pe rafturi sacul meu vechi de cartofi pe post de pantaloni și puloverele fără forme:
Doar cei care s-au confruntat cu aceeași problemă vor înțelege cum mă simțeam. Când ai 22 de ani, e oribil să fii grasă, să ți se taie respirația când urci la etajul doi.
Deci am decis că nu mă voi opri până când nu voi ajunge la 58 kg.
Am fost salvată din întâmplare. Am primit o solicitare de prietenie pe o rețea socială. Numele ei era Maria. Era o fată frumoasă, slabă, cu un corp minunat. Exact așa cum îmi doream și eu! Maria a arătat simpatie și m-a invitat pe un grup de discuție al Pectin. Avea mulți membri și multe recenzii minunate. La început, am crezut că nu sunt reale. Dar apoi m-am împrietenit cu multe dintre acele femei și am realizat că sunt oameni reali și au obținut asemenea rezultate.
Pentru început, am comandat un pachet și am început să iau suplimentul. Pe atunci aveam puțin mai mult de 100 kg. După o săptămână, cântarul a arătat 92 kg. După o lună, aveam 71 kg! După 3 luni am pierdut 40 kg. Și ce e chiar și mai încântător e că nu iau greutatea înapoi, deși mănânc tot ce am chef!
Prietenii și simpli vizitatori ai paginii mele de rețea socială mă întreabă adesea de unde să cumpere Pectin. Da, azi e greu să-l găsești. Știu doar de un furnizor oficial. Ți se garantează că primești Pectin de calitate. Aici e link-ul. De fiecare dată când am vrut să comand, suplimentul era disponibil. Deci, dacă aveți nevoie de el, luați-l. Trebuie să plătești doar când îl ridici de la oficiul poștal.

Shopping online