Orice exerciţiu filosofic mobilizează valenţele gîndirii nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru dialogul (scris) cu alte gîndiri, cu limitele şi ne-limitele metafizice ale existenţialităţii, dacă evoluează într-un climat stimulativ. Ceea ce, din păcate, nu s-a întîmplat în cazul său, deşi era „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-am întîlnit”, după cum spunea C. Noica. Dintr-un traiect cu multiple posibilităţi şi deschideri filosofice, A. Dragomir a fost obligat, din cauza distorsiunilor istorice, să se replieze în spaţiul reveriilor private, într-un modus vivendi aproape anonim, practicînd tot felul de activităţi aflate în flagrantă neconcordanţă cu pregătirea şi cu datele sale intelective. „Aşa se face că ceea ce ar fi putut foarte bine să devină un dezastru avea să se transforme, în cazul lui Alexandru Dragomir, într-una dintre cele mai fascinante aventuri ale filozofiei din istoria culturii române: filozofia ca gîndire solitară pură, ca solilocviu infinit, ca bucurie de a gîndi pentru tine tot ce te înconjoară”, spune G. Liiceanu, care, împreună cu Editura Humanitas, are meritul – dincolo de paginile memorabile scrise despre el – de a fi recuperat şi redat culturii noastre scrierile acestui filosof retractil şi (auto)marginalizat, care a refuzat tranşant orice deconspirare a preocupărilor sale scripturale. A. Dragomir considera că meditaţia filosofică trebuie eliberată de orice constrîngere exterioară, chiar şi de cea a scrierii, a ieşirii dincolo de marginea sinelui. Ca atare, a refuzat să publice ceva, lăsînd să se înţeleagă doar faptul că, din cînd în cînd, se îndeletniceşte aleatoriu cu filosofarea. Într-o cultură a orgoliilor auctoriale exacerbate, a maladivităţii supraexpunerilor şi a exhibărilor impudice – în care mulţi publică chiar şi ceea ce nu au scris -, este un caz rarisim, dacă nu unic, cînd cineva, cu asemenea potenţialităţi sapienţiale, îşi refuză total exteriorizarea scripturală, preferînd să-şi aştearnă interogaţiile în notaţii fragmentare, în scurte eseuri de o uzualitate strict personală. „Dar cum poţi să scrii, cînd ai putea să gîndeşti?” , se întreba, ironic, A. Dragomir, de parcă cele două ar putea fi despărţite în vreo circumstanţă. Ştia mai bine ca oricine că gîndul poate lăsa urme trainice doar în scris, pasul acestuia coincide uneori milimetric cu cel al cuvîntului. Prin scris, gîndul trece din albul solilocviu al tăcerii în dialectica plurivocă a comunicării intemporale. Pentru a sfida clipa, clipele, el se înveşmîntează ceremonios în grafia propriei inexistenţe, încrustează cîteva semne în ceaţa memoriei. Îşi exilează ideile într-un posibil dialog. Scrisul este modul vizibil al gîndului de a dialoga cu el însuşi. În rest, el îşi tot rememorează propria absenţă nescrisă, propriul gol indecidabil. Dar, desigur, privirea dragomiriană căuta alte zări ale comprehensibilităţii… Mă gîndesc cu infinită admiraţie la A. Dragomir, un excelentissim în filosofie, fost doctorand al lui M. Heidegger (figura centrală, alături de L. Wittgenstein, a filosofiei secolului XX), care, dintr-o modestie şi onestitate rar întîlnite, nu a publicat nici o carte în timpul vieţii. Şi-a pus doar cîteva întrebări de o aparentă simplitate, dîndu-şi răspunsuri profunde şi insolite. A privit filosofia ca pe un joc existenţial cu multiple provocări interogative. „A reuşit să ducă la limită capacitatea (şi obstinaţia) filozofiei de a explica imanentul neavînd altă referinţă decît imanentul însuşi. A reuşit, de asemenea, să trăiască în conformitate cu croiala gîndirii sale: nu avea doar pasiunea (organizată) a imediatului şi dorinţa de a-l face transparent pentru intelect, avea şi talentul de a coopera, armonios, cu imediatul, asumîndu-l graţios şi viril” (A. Pleşu). Scrisul său fragmentar, gnomic, i-a permis valorificarea plurală a incertitudinilor cognitive, a tuturor reziduurilor fiinţei care îşi refuză idiosincratic orice statut. El se defineşte chiar prin in-definibilul antrenat în scurte respiraţii, prin sincretismul unor abordări şi perspective. Tentaţia scrisului său apoftegmatic vine din totala lui libertate, dar şi din riscul absolut al ratării. Căci chiar şi tăcerea are nevoie de reazemul scris al cuvintelor.
Tot ceea ce a scris, în momentele sale de reverie, a rămas doar un exerciţiu pentru sine, pentru a-şi conecta gîndirea la cele mai înalte spirite, pentru a o ţine trează. Nota unele idei, diseca fenomenologic anumite concepte doar pentru a se clarifica pe sine, pentru a-şi antrena gîndirea, pentru a se edifica. Cele cinci cărţi ale sale, publicate postum, sînt solilocviile unui spirit rafinat care încearcă să topească ideile în banalitatea vieţii şi viaţa în traiectul surprinzător al ideilor. Gîndirea care se gîndeşte pe sine fără nici o urmă exterioară pare să fi fost deviza acestui filosof total „privat”. A practicat filosofia doar ca pe o iniţiere clandestină, ca pe un dialog diaporematic cu marii gînditori care au trăit înaintea sa. Personalitate aparte a filosofiei româneşti, A. Dragomir rămîne paradigma „gînditorului singuratic”, a celui care a ştiut că lumea nu poate fi înţeleasă decît de pe margine. Poate că de aceea, în resemnarea lui tăcută, făcea o „teză de doctorat la Dumnezeu”…
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu