S-a terminat a zecea ediţie a SPOT-ului
din Carei, festivalul nostru de acasă la care vin mulţi studenţi de la
facultăţile de teatru din ţară şi din străinătate să ne aducă spectacole
faine. Din câte zice Paul Sarvadi pe facebook şi prin ziare, am înţeles
că festivalul se adresează mai mult studenţilor, cărora oraşul nostru
li se oferă ca loc de întâlnire, studiu şi schimb de experienţe, lucru
care mi se pare frumos şi foarte util. Dar în 2016 pe mine m-a
interesat mai mult ce poate însemna această experienţă a festivalului
pentru noi, locuitorii Careiului. Mai exact, pentru mine. Am participat
la mai multe ediţii ale SPOT-ului în anii
trecuţi, mai întâi ca tânără rebelă, apoi ca studentă la actorie, apoi
ca masterandă la teatrologie, iar acum, detaşată (nu chiar de tot) de
această zonă amoroasă, am participat ca spectator şi mă surprind să spun
că mi-a plăcut cel mai mult.
SPOT-ul 2016 s-a ţinut în teatru, ceea ce a făcut totul mai simplu pentru mine, ca spectator. Nu trebuie să aştept în frig înainte şi între spectacole, fiindcă pot să aştept în foaier, pot să cunosc mai mulţi oameni noi într-un foaier de teatru decât pe stradă, pot să stau pe un scaun comod în timpul spectacolului şi da, sunt într-un teatru, nu într-o sală de sport, ceea ce îmi schimbă experienţa într-un milion de feluri.
Am încercat să merg la cât mai multe spectacole, cred că am reuşit să văd cam 70-80 la sută din ele, având în vedere că în prima zi a festivalului nu am putut să fiu în Carei. Deci săptămâna mea de spectacole a început abia marţi.
Primul spectacol pe care l-am văzut a fost Cameristele, producţie a Academiei de Teatru şi Film Athanor din Passau. Nu m-am simţit prea bine la acest spectacol. Nu mă puteam hotărî dacă actriţele joacă bine sau prost, căci parcă nu greşeau cu nimic, dar parcă ceva lipsea. Una dintre actriţe, cea care cred că a luat şi premiu la final, chiar m-a impresionat prin exactitatea tehnicii jocului ei, am zis wow şi totuşi, nu mă puteam bucura de ce e pe scenă. Adică, chiar dacă textul a fost jucat în limba germană, fără supratitrare, textul e o piesă puternică a lui Genet, care trebuia să însemne ceva, nu trebuia să însemne doar tehnică actoricească. Căci actorul, oricât de bine ar stăpâni el meseria actoricească, se sustrage de la a fi un artist atunci când joacă pentru amorul propriu şi, în loc să îi dăruiască ceva real publicului, urmăreşte doar să-l impresioneze.
Un alt lucru pe care mi l-am propus în aceste zile ale festivalului, tot din punctul de vedere al spectatorului, a fost să urmăresc ce sens ar putea avea teatrul ca practică aici şi acum, în Carei, România, anul ăsta, săptămâna asta, într-un noiembrie nici prea rece, nici prea cald. Nu ce a însemnat pentru Aristotel, nu pentru Eschil, Sofocle şi Euripide, nu pentru Seneca, nu pentru misterele religioase, nu pentru Stanislavsky, Brook, Grotovsky. Ci pentru noi, aici şi acum, în Carei, România, anul ăsta, săptămâna asta, într-un noiembrie nici prea rece, nici prea cald.
Iar pentru mine, astăzi, aici şi acum, pentru mine, spectator, sensul teatrului nu este să se laude pe sine prin estetici cât mai impresionante ale masturbării, ci să ridice o problemă, fie ea socială, filosofică, politică, emoţională, să tulbure ceva în noi, cam cum zicea Caragiale, astfel încât să vrem să ne mai întâlnim, să începem să punem lucruri la cale împreună, să hotărâm care e lucrul pe care îl vrem cu toţii, să ne împrietenim şi să facem.
Miercuri, 16 noiembrie 2016, am văzut Micul Prinţ, adus de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj, un teatru independent la care lucrează mai mulţi foşti colegi şi prieteni de-ai mei. Am dus-o şi pe nepoata mea de 4 ani, căci a fost un spectacol pentru copii, dar cred că mie mi-a plăcut mai mult decât ei. Ei i-au plăcut Vulpea, Şarpele şi Micul Prinţ, iar mie mi-a plăcut atitudinea actorilor, m-a topit textul, mi-a plăcut decorul, păpuşile, luminile şi mi-a plăcut Depeche Mode. Mi-a plăcut când Micul Prinţ a zis Dimineaţa te trezeşti, mai întâi te dichiseşti pe tine şi apoi îţi dichiseşti planeta. (Replica asta ar trebui să o citească şi Donald Trump seara, la o ceaşcă de cacao, înainte de culcare). La fel şi în teatru. Micului Prinţ îi e clar că trebuie să ieşi din bârlogul tău şi să te îngrijeşti de lucrurile care te înconjoară. Dar adulţii se uită la un şarpe despicat şi tot ce văd e o pălărie.
Joi, 17 noiembrie 2016, am fost la toate cele trei spectacole.
Monoloagele vaginului, al Facultăţii de Teatru şi Televiziune Cluj. O ştiu pe actriţă, pe Alina Mişoc, puţin, e simpatică, o văd pentru prima oară jucând. A terminat la profii la care am terminat şi eu. Recunosc stilul, atmosfera, problemele şi inocenţa actorului şi mă gândesc cu nostalgie şi tristeţe la colegii mei de la actorie şi la problemele cu care ne confruntam împreună. Şi mă uit la Monoloagele vaginului şi simt că Alina e în aceeaşi supă cu noi. Nu prea mi-a plăcut textul ăsta niciodată, dar până la urmă de ce aş avea ceva cu el, că e bun să te pună faţă în faţă cu propria sexualitate, treabă care mi se pare foarte greu de obţinut, de altfel, tocmai pentru că se adresează unei chestii atât de intime (sau nu?) pe care o ai în tine. Este curajos şi necesar să abordezi această temă pe scenă, dar sunt greu de evitat clişeele sexuale cu care suntem sufocaţi din toate părţile vieţii de zi cu zi. Greu. Cu toate astea, Alina duce destul de bine în spate performance-ul la care s-a înhămat.
Apoi am fost la Mennyi, spectacol adus de secţia maghiară a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, în care mi s-a părut că teatrul, ca practică aici şi acum, în Carei, în România, acum, oriunde, oricând, vrea să aibă un rost, se străduieşte să îl caute şi îl găseşte. Profesorul de clasă şi coordonatorul spectacolului, super-actorul Hatházi András, are nişte propuneri care mi se par importante şi cu care aş vrea să fac echipă, aş face un master cu el. Spectacolul mi-a amintit de problema (sau poate un alt cuvânt) teatralităţii ca existenţă. Cine suntem noi şi cine suntem noi în prezenţa celorlalţi şi de multe ori, ce jucăm noi că suntem în faţa propriei fiinţe. Putem să căutăm răspunsuri.
A urmat Solo Golya, spectacol al aceleiaşi facultăţi, secţia română. Clasele lui Miki Bács întotdeauna au fost bune. Nu prea ai ce să zici. Miki Bács e Miki Bács. Generaţia asta a venit cu un spectacol din anul întâi, iar spectacolele de anul întâi, parcă aşa ţin minte, îşi propun, printre altele, să fie un bun exerciţiu de artă a mişcării în spaţiu, de explorare a propriului instrument artistic, de expresie corporală şi vocală, de compoziţie a imaginii, de concentrare a energiei şi de colaborare în actul creării unui produs artistic. Spectacolul şi-a atins scopul într-un mod foarte frumos, iar studenţii au fost super. Decorul a fost super, costumele au fost super, toate imaginile au fost construite cu grijă, super, Victor a fost super cu luminile şi cu sunetul. Dar încă eram sub efectul spectacolului de dinainte, Mennyi, şi după discuţia de după cu echipa. Ăsta e riscul când vezi mai multe spectacole unul după altul. Am încercat, totuşi, să revin cu atenţia la ce ne arătau copiii ăştia pe scenă, aici şi acum, şi bine am făcut, fiindcă am început să mă gândesc la agresivitatea din mine, la cea de la ştiri, la cea din reclame, din istorie, din războaie, din mediile profesionale, din gândirea în masă, din baruri, sufragerii, bucătării şi dormitoare, la cum ne torturăm noi unii pe alţii la niveluri şi frecvenţe uneori mai grosolane, alteori mai subtile, alteori imperceptibile. Mişto, dar în drum spre casă tot la Mennyi mă gândesc.
Vineri după-masa (18 noiembrie 2016) m-am dus la Theatre Jam, joc teatral bazat pe improvizaţie, realizat cu invitaţii festivalului, în limba română. E un joc teatral condus de Paul Sarvadi şi Győrfi Kata care ar fi putut să iasă fain, dar de data asta n-a reuşit să-şi atingă potenţialul.
Seara s-au jucat ceva momente din Shakespeare de către studenţii Academiei de Artă Novi Sad din Serbia, în limba maghiară. Am stat până la jumătatea spectacolului, dar n-am găsit destule motive pentru care să rămân şi la restul. Poate că am avut şi eu o dispoziţie mai proastă în seara aceea.
Sâmbătă (19 noiembrie 2016) am fost la Statul, un performance de Alexander Manuiloff din Bulgaria. Eu l-am întrebat la o ţigară ce e el de fapt, e actor, regizor, performer? A zis că el e scriitor. Mi-a plăcut că noi, publicul, în lipsa vreunui actor sau a unui performer, am alunecat frumos, cum ne dădeam pe gheaţă în copilărie, într-o poveste curioasă în care fiecare dintre noi a fost o Şeherezadă pentru ceilalţi. A fost o întâmplare adevărată în care realmente am împărţit o poveste ca pe un mister preţios, o poveste care poate să fie oricând povestea noastră atâta timp cât noi suntem cei care ne-o dezvăluim unul altuia. Performance-ul lui Alexander mi se pare un gest minunat pe care un artist poate să îl ofere oamenilor.
Apoi ne-am uitat la Nimic, spectacol-lectură construit în cele câteva zile ale festivalului, regizat de un dramaturg din Carei, Budaházi Attila. Eu cred că spectacolul ăsta a realizat mai mult decât mi-am imaginat că e posibil într-un timp atât de scurt, cu repetiţii atât de puţine. A fost mai mult decât un spectacol-lectură. A fost un spectacol clar şi corect, cu soluţii teatrale simpatice, cu spaţiul bine folosit, cu rolurile bine împărţite, cu energia din partea actorilor potrivită, s-ar putea merge mai departe şi face din el un spectacol propriu-zis, poate chiar cu actorii ăştia, chiar cu set-up-ul ăsta, printre scaune, scenă, culise şi balcoane. Ar putea fi făcut chiar în teatrul nostru, dacă am putea rezolva echipei acomodare, mâncare, costume şi decor. Cât poate să coste? Nu ar fi fain să îi chemăm? Nu ar fi fain să avem primul spectacol produs în teatrul din Carei, după redeschidere?
Apropo de colaborare cu oraşul Carei, nu e fain că a venit Luiza Zan şi grupul de jazz Hungarian All Stars, din Budapesta şi au tras un super concert în închiderea festivalului? Am înţeles că acest concert a fost susţinut de Direcţia de Cultură şi Sport a Primăriei Carei, din iniţiativa lui Bogdan Georgescu şi a lui Enyedi Zsolt şi că a fost inclus în programul SPOT, ceea ce a dus la o colaborare pe care eu o apreciez.
Concertul (Heritage) a venit ca un desert muzical după atâtea feluri de teatru, mai ales că a fost un concert care a extaziat publicul, pe mine, cel puţin, şi mai ştiu pe încă câţiva care au ieşit plutind, cu gura agăţată-n urechi, cu inima bătând a libertate. O româncă şi patru unguri - cinci dintre cei mai talentaţi ai jazzului contemporan - ne-au arătat, pe scenă, acum, aici, în Carei, ce se poate întâmpla dacă ne punem mintea la contribuţie împreună.
A mai urmat, după concert, încă un spectacol de teatru, Reasons to be pretty, de Teatrul Studio Act. Aflăm de la Paul că întemeietorii acestui teatru independent din Oradea sunt tineri actori care au participat anii trecuţi la SPOT în calitate de studenţi. Ei au pus în scenă o piesă de Neil LaBute, autor care mă interesează, dar care e prea realist ca să îl montezi într-un decor realist, astfel încât să nu fii pleonastic şi să nu dai în sitcom. Presupun că ideea de sitcom este o estetică pe care realizatorii spectacolului şi-o asumă şi împotriva căreia eu n-am nimic, doar că stând acolo, în ultimul rând, parcă tot mi se făcea poftă să merg mai bine undeva şi să beau un whisky. Poate dacă nu aş fi văzut concertul chiar înainte, sau dacă n-aş fi văzut atâtea spectacole toată săptămâna, sau poate dacă l-am pune pe Neil LaBute într-un spaţiu decorat şi mai realist de-atât, într-un spaţiu hiper-hiper-hiper-ultra-realist, până la nebunie de realist, iar personajele le-am face cumva mai puţin realiste, cu mai puţină vlagă emoţională, mai obosite de ritmul cotidian standard, mai spre păpuşi, atunci nu ştiu, atunci poate. Dar acum, poate mai bine un whisky.
Notă: Festivalul Internaţional de Teatru pentru Studenţi SPOT a fost înfiinţat în 2007, la Carei, cu scopul de face posibilă întâlnirea şcolilor de teatru din ţară şi din străinătate. În 2016 a avut loc ediţia a X-a, între 14 şi 20 noiembrie 2016.
SPOT-ul 2016 s-a ţinut în teatru, ceea ce a făcut totul mai simplu pentru mine, ca spectator. Nu trebuie să aştept în frig înainte şi între spectacole, fiindcă pot să aştept în foaier, pot să cunosc mai mulţi oameni noi într-un foaier de teatru decât pe stradă, pot să stau pe un scaun comod în timpul spectacolului şi da, sunt într-un teatru, nu într-o sală de sport, ceea ce îmi schimbă experienţa într-un milion de feluri.
Am încercat să merg la cât mai multe spectacole, cred că am reuşit să văd cam 70-80 la sută din ele, având în vedere că în prima zi a festivalului nu am putut să fiu în Carei. Deci săptămâna mea de spectacole a început abia marţi.
Primul spectacol pe care l-am văzut a fost Cameristele, producţie a Academiei de Teatru şi Film Athanor din Passau. Nu m-am simţit prea bine la acest spectacol. Nu mă puteam hotărî dacă actriţele joacă bine sau prost, căci parcă nu greşeau cu nimic, dar parcă ceva lipsea. Una dintre actriţe, cea care cred că a luat şi premiu la final, chiar m-a impresionat prin exactitatea tehnicii jocului ei, am zis wow şi totuşi, nu mă puteam bucura de ce e pe scenă. Adică, chiar dacă textul a fost jucat în limba germană, fără supratitrare, textul e o piesă puternică a lui Genet, care trebuia să însemne ceva, nu trebuia să însemne doar tehnică actoricească. Căci actorul, oricât de bine ar stăpâni el meseria actoricească, se sustrage de la a fi un artist atunci când joacă pentru amorul propriu şi, în loc să îi dăruiască ceva real publicului, urmăreşte doar să-l impresioneze.
Un alt lucru pe care mi l-am propus în aceste zile ale festivalului, tot din punctul de vedere al spectatorului, a fost să urmăresc ce sens ar putea avea teatrul ca practică aici şi acum, în Carei, România, anul ăsta, săptămâna asta, într-un noiembrie nici prea rece, nici prea cald. Nu ce a însemnat pentru Aristotel, nu pentru Eschil, Sofocle şi Euripide, nu pentru Seneca, nu pentru misterele religioase, nu pentru Stanislavsky, Brook, Grotovsky. Ci pentru noi, aici şi acum, în Carei, România, anul ăsta, săptămâna asta, într-un noiembrie nici prea rece, nici prea cald.
Iar pentru mine, astăzi, aici şi acum, pentru mine, spectator, sensul teatrului nu este să se laude pe sine prin estetici cât mai impresionante ale masturbării, ci să ridice o problemă, fie ea socială, filosofică, politică, emoţională, să tulbure ceva în noi, cam cum zicea Caragiale, astfel încât să vrem să ne mai întâlnim, să începem să punem lucruri la cale împreună, să hotărâm care e lucrul pe care îl vrem cu toţii, să ne împrietenim şi să facem.
Miercuri, 16 noiembrie 2016, am văzut Micul Prinţ, adus de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj, un teatru independent la care lucrează mai mulţi foşti colegi şi prieteni de-ai mei. Am dus-o şi pe nepoata mea de 4 ani, căci a fost un spectacol pentru copii, dar cred că mie mi-a plăcut mai mult decât ei. Ei i-au plăcut Vulpea, Şarpele şi Micul Prinţ, iar mie mi-a plăcut atitudinea actorilor, m-a topit textul, mi-a plăcut decorul, păpuşile, luminile şi mi-a plăcut Depeche Mode. Mi-a plăcut când Micul Prinţ a zis Dimineaţa te trezeşti, mai întâi te dichiseşti pe tine şi apoi îţi dichiseşti planeta. (Replica asta ar trebui să o citească şi Donald Trump seara, la o ceaşcă de cacao, înainte de culcare). La fel şi în teatru. Micului Prinţ îi e clar că trebuie să ieşi din bârlogul tău şi să te îngrijeşti de lucrurile care te înconjoară. Dar adulţii se uită la un şarpe despicat şi tot ce văd e o pălărie.
Joi, 17 noiembrie 2016, am fost la toate cele trei spectacole.
Monoloagele vaginului, al Facultăţii de Teatru şi Televiziune Cluj. O ştiu pe actriţă, pe Alina Mişoc, puţin, e simpatică, o văd pentru prima oară jucând. A terminat la profii la care am terminat şi eu. Recunosc stilul, atmosfera, problemele şi inocenţa actorului şi mă gândesc cu nostalgie şi tristeţe la colegii mei de la actorie şi la problemele cu care ne confruntam împreună. Şi mă uit la Monoloagele vaginului şi simt că Alina e în aceeaşi supă cu noi. Nu prea mi-a plăcut textul ăsta niciodată, dar până la urmă de ce aş avea ceva cu el, că e bun să te pună faţă în faţă cu propria sexualitate, treabă care mi se pare foarte greu de obţinut, de altfel, tocmai pentru că se adresează unei chestii atât de intime (sau nu?) pe care o ai în tine. Este curajos şi necesar să abordezi această temă pe scenă, dar sunt greu de evitat clişeele sexuale cu care suntem sufocaţi din toate părţile vieţii de zi cu zi. Greu. Cu toate astea, Alina duce destul de bine în spate performance-ul la care s-a înhămat.
Apoi am fost la Mennyi, spectacol adus de secţia maghiară a Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, în care mi s-a părut că teatrul, ca practică aici şi acum, în Carei, în România, acum, oriunde, oricând, vrea să aibă un rost, se străduieşte să îl caute şi îl găseşte. Profesorul de clasă şi coordonatorul spectacolului, super-actorul Hatházi András, are nişte propuneri care mi se par importante şi cu care aş vrea să fac echipă, aş face un master cu el. Spectacolul mi-a amintit de problema (sau poate un alt cuvânt) teatralităţii ca existenţă. Cine suntem noi şi cine suntem noi în prezenţa celorlalţi şi de multe ori, ce jucăm noi că suntem în faţa propriei fiinţe. Putem să căutăm răspunsuri.
A urmat Solo Golya, spectacol al aceleiaşi facultăţi, secţia română. Clasele lui Miki Bács întotdeauna au fost bune. Nu prea ai ce să zici. Miki Bács e Miki Bács. Generaţia asta a venit cu un spectacol din anul întâi, iar spectacolele de anul întâi, parcă aşa ţin minte, îşi propun, printre altele, să fie un bun exerciţiu de artă a mişcării în spaţiu, de explorare a propriului instrument artistic, de expresie corporală şi vocală, de compoziţie a imaginii, de concentrare a energiei şi de colaborare în actul creării unui produs artistic. Spectacolul şi-a atins scopul într-un mod foarte frumos, iar studenţii au fost super. Decorul a fost super, costumele au fost super, toate imaginile au fost construite cu grijă, super, Victor a fost super cu luminile şi cu sunetul. Dar încă eram sub efectul spectacolului de dinainte, Mennyi, şi după discuţia de după cu echipa. Ăsta e riscul când vezi mai multe spectacole unul după altul. Am încercat, totuşi, să revin cu atenţia la ce ne arătau copiii ăştia pe scenă, aici şi acum, şi bine am făcut, fiindcă am început să mă gândesc la agresivitatea din mine, la cea de la ştiri, la cea din reclame, din istorie, din războaie, din mediile profesionale, din gândirea în masă, din baruri, sufragerii, bucătării şi dormitoare, la cum ne torturăm noi unii pe alţii la niveluri şi frecvenţe uneori mai grosolane, alteori mai subtile, alteori imperceptibile. Mişto, dar în drum spre casă tot la Mennyi mă gândesc.
Vineri după-masa (18 noiembrie 2016) m-am dus la Theatre Jam, joc teatral bazat pe improvizaţie, realizat cu invitaţii festivalului, în limba română. E un joc teatral condus de Paul Sarvadi şi Győrfi Kata care ar fi putut să iasă fain, dar de data asta n-a reuşit să-şi atingă potenţialul.
Seara s-au jucat ceva momente din Shakespeare de către studenţii Academiei de Artă Novi Sad din Serbia, în limba maghiară. Am stat până la jumătatea spectacolului, dar n-am găsit destule motive pentru care să rămân şi la restul. Poate că am avut şi eu o dispoziţie mai proastă în seara aceea.
Sâmbătă (19 noiembrie 2016) am fost la Statul, un performance de Alexander Manuiloff din Bulgaria. Eu l-am întrebat la o ţigară ce e el de fapt, e actor, regizor, performer? A zis că el e scriitor. Mi-a plăcut că noi, publicul, în lipsa vreunui actor sau a unui performer, am alunecat frumos, cum ne dădeam pe gheaţă în copilărie, într-o poveste curioasă în care fiecare dintre noi a fost o Şeherezadă pentru ceilalţi. A fost o întâmplare adevărată în care realmente am împărţit o poveste ca pe un mister preţios, o poveste care poate să fie oricând povestea noastră atâta timp cât noi suntem cei care ne-o dezvăluim unul altuia. Performance-ul lui Alexander mi se pare un gest minunat pe care un artist poate să îl ofere oamenilor.
Apoi ne-am uitat la Nimic, spectacol-lectură construit în cele câteva zile ale festivalului, regizat de un dramaturg din Carei, Budaházi Attila. Eu cred că spectacolul ăsta a realizat mai mult decât mi-am imaginat că e posibil într-un timp atât de scurt, cu repetiţii atât de puţine. A fost mai mult decât un spectacol-lectură. A fost un spectacol clar şi corect, cu soluţii teatrale simpatice, cu spaţiul bine folosit, cu rolurile bine împărţite, cu energia din partea actorilor potrivită, s-ar putea merge mai departe şi face din el un spectacol propriu-zis, poate chiar cu actorii ăştia, chiar cu set-up-ul ăsta, printre scaune, scenă, culise şi balcoane. Ar putea fi făcut chiar în teatrul nostru, dacă am putea rezolva echipei acomodare, mâncare, costume şi decor. Cât poate să coste? Nu ar fi fain să îi chemăm? Nu ar fi fain să avem primul spectacol produs în teatrul din Carei, după redeschidere?
Apropo de colaborare cu oraşul Carei, nu e fain că a venit Luiza Zan şi grupul de jazz Hungarian All Stars, din Budapesta şi au tras un super concert în închiderea festivalului? Am înţeles că acest concert a fost susţinut de Direcţia de Cultură şi Sport a Primăriei Carei, din iniţiativa lui Bogdan Georgescu şi a lui Enyedi Zsolt şi că a fost inclus în programul SPOT, ceea ce a dus la o colaborare pe care eu o apreciez.
Concertul (Heritage) a venit ca un desert muzical după atâtea feluri de teatru, mai ales că a fost un concert care a extaziat publicul, pe mine, cel puţin, şi mai ştiu pe încă câţiva care au ieşit plutind, cu gura agăţată-n urechi, cu inima bătând a libertate. O româncă şi patru unguri - cinci dintre cei mai talentaţi ai jazzului contemporan - ne-au arătat, pe scenă, acum, aici, în Carei, ce se poate întâmpla dacă ne punem mintea la contribuţie împreună.
A mai urmat, după concert, încă un spectacol de teatru, Reasons to be pretty, de Teatrul Studio Act. Aflăm de la Paul că întemeietorii acestui teatru independent din Oradea sunt tineri actori care au participat anii trecuţi la SPOT în calitate de studenţi. Ei au pus în scenă o piesă de Neil LaBute, autor care mă interesează, dar care e prea realist ca să îl montezi într-un decor realist, astfel încât să nu fii pleonastic şi să nu dai în sitcom. Presupun că ideea de sitcom este o estetică pe care realizatorii spectacolului şi-o asumă şi împotriva căreia eu n-am nimic, doar că stând acolo, în ultimul rând, parcă tot mi se făcea poftă să merg mai bine undeva şi să beau un whisky. Poate dacă nu aş fi văzut concertul chiar înainte, sau dacă n-aş fi văzut atâtea spectacole toată săptămâna, sau poate dacă l-am pune pe Neil LaBute într-un spaţiu decorat şi mai realist de-atât, într-un spaţiu hiper-hiper-hiper-ultra-realist, până la nebunie de realist, iar personajele le-am face cumva mai puţin realiste, cu mai puţină vlagă emoţională, mai obosite de ritmul cotidian standard, mai spre păpuşi, atunci nu ştiu, atunci poate. Dar acum, poate mai bine un whisky.
Notă: Festivalul Internaţional de Teatru pentru Studenţi SPOT a fost înfiinţat în 2007, la Carei, cu scopul de face posibilă întâlnirea şcolilor de teatru din ţară şi din străinătate. În 2016 a avut loc ediţia a X-a, între 14 şi 20 noiembrie 2016.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu