luni, 21 noiembrie 2016

Mă simt foarte responsabil faţă de public jucând acest spectacol - Open la Temps d'Images, 2016

Open, one-man show regizat de Leta Popescu, realizat după metoda devised theatre, a deschis ediţia a noua a festivalului Temps d'Images, 2016, de la Cluj. Producţia este construită în jurul unor întrebări şi curiozităţi legate de faţetele iubirii într-o societate în care interacţiunile umane sunt din ce în ce mai diversificate. Am vorbit cu actorul George Albert Costea despre cum s-a dezvoltat acest proiect şi despre experienţa construirii unui spectacol care pendulează între chestionarea generică a relaţiilor interumane şi abordarea directă, brutală chiar, a unor teme personale.

Alexandra Dima: Am înţeles că iniţiativa de a face acest one-man show ţi-a aparţinut ţie. Povesteşte-mi cum aţi ajuns de la ideea ta iniţială la forma actuală a spectacolului?
George Albert Costea: Eu aveam un plan mai vechi. Încă de când am terminat facultatea, adică de vreo şapte ani, mă gândeam că aş vrea să încerc să fac un one-man show. Au fost câţiva colegi de-ai mei, de generaţie, care au abordat forma aste de spectacol: de exemplu, din colegii mei de clasă, Valentina Zaharia, Lari Georgescu... Cumva m-a incitat ca experienţă şi ca zonă de risc, ca provocare, să mă testez pe mine însumi într-o astfel de situaţie; pentru că este, într-adevăr, diferit faţă de a avea parteneri de scenă. De-a lungul anilor, am trecut prin mai multe idei. Am încercat să găsesc texte care să mă intereseze... N-am avut însă curajul să mă apuc de treaba asta de unul singur. Nu am avut impulsul de a mă coordona eu însumi. Aveam nevoie de cineva care să se uite dinafară, să mă regizeze, cum ar veni. Aşa că îmi găseam scuze: ori nu era textul potrivit, ori abordarea, ori spaţiul şi aşa mai departe, deci cred că am copt ceva vreme spectacolul ăsta. Apoi, am cunoscut-o pe Leta, la Craiova, şi am lucrat împreună la Sfârşit, ne-am împrietenit, am simţit că putem comunica foarte bine şi i-am propus ideea mea. Nu-mi făceam foarte multe speranţe, mă gândeam că ceva o să se ivească şi că nu o să mai facem proiectul. Am aplicat la AFCN pentru fonduri şi nu am luat. Surpriza foarte mare, pentru mine, a fost când Leta mi-a zis "Nu are nimic, vii la Cluj, că aici mă pot descurca, şi îl facem low-budget". Am avut ceva discuţii preliminare... Am pornit de la un sâmbure de adevăr, de la ceva din viaţa mea personală. I-am trimis câteva texte care nu au convins-o şi, atunci, ne-am gândit să creăm noi ceva. Amândoi eram single în perioada aia şi ne puneam problema ce înseamnă asta, dacă societatea te împinge să ai o relaţie, dacă îţi poţi asuma până la capăt să fii singur... Am plecat, deci, de la un sâmbure personal, pe care am început să îl dezvoltăm. Deşi spectacolul nu se axează neapărat pe ideea de a fi openly gay, pentru mine a pornit din ceva foarte personal. Eu am trecut prin foarte multe etape în procesul ăsta de coming out, aşa că Leta a zis că ar trebui să fie, de fapt, un coming out artistic, dar nu numai atât. Am pornit de la fragmente din experienţele mele, m-am uitat înapoi în timp, la cine eram eu şi la aspecte din viaţa mea pe care le-am păstrat doar pentru mine. N-am vrut să fie totuşi o exhibare. Şi acum mă gândesc, când joc în spectacol, unde sunt limitele, cât îţi poţi permite să le împingi şi cât e artă, cât e viaţă... Oricum, am început să punem laolaltă mai multe elemente şi ne-am dat seama că avem nevoie de o structură. Noi nu porniserăm de la un text scris, nu ne luaserăm o carte pe care să o dramatizăm sau o piesă deja scrisă. Eu am o gândire mai degrabă vizuală şi asta a fost interesant la lucrul cu Leta. Eu veneam cu nişte imagini, cu o atmosferă, chiar o exasperam pe Leta gândindu-mă cum putem uni vizual toate elementele, iar ea era preocupată de structura dramaturgică, de pusul lucrurilor în ordine. Aşa ne-am completat tot timpul.



A.D.: Şi cum s-a dezvoltat, ulterior, tema?
G.A.C.: Iniţial, în aplicaţia pentru AFCN, planul era să avem o echipă extinsă, cu un sociolog care să studieze tipurile de familii de astăzi, monoparentale, cu copii, fără copii... Pentru că şi eu şi Leta avem în jur de 30 de ani, am vrut să ne uităm la cum este să începi o relaţie la vârsta asta, când lucrurile devin mai complicate... A fost un proces în care ne-am dus în mai multe direcţii. Şi, pentru că reveneam mereu la aspecte din viaţa mea, m-am gândit la părinţii mei, la tipul de relaţie pe care l-au avut ei. M-am gândit la felul de a comunica şi de a avea aventuri extraconjugale după o anumită vârstă şi la cum ne raportăm noi, cei din generaţia noastră, la aceste diferenţe. O sursă importantă de inspiraţie au fost nişte conferinţe susţinute de o psihoterapeută belgiană, Esther Perel, care locuieşte la New York şi care se preocupă foarte mult de motivele pentru care, într-un cuplu fericit, unul dintre parteneri are o aventură. În generaţia părinţilor noştri, totul era ascuns. Se ştia, dar nu se vorbea. Noi, astăzi, ne despărţim, avem mai multe relaţii... Oricum, ulterior, Ana Cucu Popescu s-a alăturat proiectului ca dramaturg, iar structura spectacolului s-a mai cristalizat. Am început să ne preocupăm şi de aplicaţiile de dating, care sunt foarte la modă, şi de felul în care ele influenţează relaţiile de astăzi. Esther Perel spunea că înainte eram monogami pe viaţă, pe când acum monogamia înseamnă să fii fidel în fiecare dintre relaţiile tale. Am văzut, deci, că modelele familiale se schimbă, că oamenii ajung să se cunoască altfel; şi am vrut să înţelegem cum ne afectează pe noi toate acestea. Am pornit, deci, de la un cadru mai larg, mai puţin personal, adică de la prezentarea unor cluburi de swingeri, ca să ajungem la ce se întâmplă pe o scară de bloc, apoi în sufrageria mea şi, în cele din urmă, în mintea mea.

A.D.: La începutul spectacolului, menţionezi categoriile de persoane cărora te adresezi, incluzând, practic, pe oricine a avut o experienţă sentimentală de-a lungul vieţii. Din reacţiile directe şi din discuţiile de după reprezentaţii, în ce măsură s-au regăsit spectatorii în enumerarea respectivă şi, implicit, în spectacol ca atare?
G.A.C.: Clar, nu ai cum să nu te regăseşti. Mulţi spuneau că se regăsesc în cel puţin 30% dintre situaţii. Ăsta era, cumva, şi scopul introducerii respective: să trezesc un soi de empatie în spectatori. Sigur, există două cazuri, pe care le-am întâlnit în puţinele reprezentaţii de până acum. Odată, oamenii se pot simţi în siguranţă şi ridică mâna când se recunosc în anumite situaţii. Apoi, există şi posibilitatea ca nimeni să nu ridice mâna, dar să aud chicoteli, să văd zâmbete, fără ca vecinul din dreapta sau din stânga să observe. Leta preferă ca eu să nu insist şi să nu provoc oamenii să răspundă. Pe de altă parte, depinde de public. E un exerciţiu interesant, mai ales că şi eu însumi ridic mâna de câteva ori. Sigur, încă nu am ieşit cu spectacolul din Cluj. Dacă vom avea turnee şi vom merge în alte oraşe, sunt foarte curios să văd cum va reacţiona publicul. Dar, revenind la structura spectacolului, eu eram foarte preocupat de faptul că o să fiu singur pe scenă, timp de o oră, şi mă gândeam la ce o să-i livrez spectatorului, care este conştient de la bun început că nu mai joacă nimeni în afară de mine. Aşa că mi s-a părut că primul moment trebuie cumva rezolvat, astfel încât să fie seducător, pentru a-i face pe spectatori să se simtă confortabil cu mine. N-am vrut să punem de la început un al patrulea perete sau să intrăm într-o convenţie foarte teatrală. Atunci, am găsit abordarea asta care este, sper eu, foarte prietenoasă şi care presupune un dialog cu oamenii. Eu mă bucur de fiecare întâlnire cu publicul şi încerc să o fac să fie cât mai onestă. Într-un fel, spectatorii sunt musafirii mei, iar eu am o responsabilitate faţă de ei. Mă simt foarte responsabil faţă de public jucând acest spectacol, pentru că toate acele persoane trebuie să petreacă o oră cu mine, chiar dacă au venit, poate, pentru regizor, titlu ş.a.m.d. Aşa că recomand actorilor experienţa de a face un one-man show.


A.D.: Dincolo de aceste rezultate pozitive ale experimentului, în ce au constat dificultăţile realizării one-man show-ului?
G.A.C.: Dat fiind faptul că am accesat nişte experienţe personale, sunt momente în care mă simt descoperit. Nu ştiu cum judecă publicul, sau dacă judecă, acest tip de abordare, în care lucrurile devin chiar foarte personale. Dar, până la urmă, eu mă supun experienţei, pe care, de fapt, eu am provocat-o. I have to deal with it. Totuşi, lucrul la spectacol a fost, în sine, o experienţă foarte plăcută.

A.D.: Cum te-ai adaptat la acest tip de lucru, bazat pe metoda devised theatre?
G.A.C.: Am lucrat la spectacol în luna august 2016, când la Fabrica de Pensule era linişte, nu se mai repeta alt spectacol. Am avut timp pentru noi. Practic, a trebuit să creăm o structură, un text al spectacolului, am scos scene, ne-am gândit cum să rezolvăm anumite momente, alte elemente au venit pe ultima sută de metri. De exemplu, am creat un moment din două lumini care, cu o zi înainte de avanpremieră, pur întâmplător, ni s-a părut că se potrivesc foarte bine. Cred că, până la urmă, a fost un avantaj că spectacolul s-a putut crea cu o echipă foarte mică, de şase persoane (noi trei, plus ousia la video, Mihai Moş la sound design şi Attila Almási, care se ocupă de lumini şi sunet). Deşi ideea a pornit de la mine şi de la Leta, ca apoi să ni se alăture şi Ana, ceilalţi oameni pe care i-am cooptat nu au venit doar ca să gestioneze anumite părţi muzicale sau video, ci au fost, efectiv, co-creatori ai spectacolului. Văzând repetiţiile, au venit şi ei cu idei. Am discutat deschis, în cerc, ca să aflăm cum vede sau cum aude fiecare dintre noi un anumit moment. E foarte interesant că toată lumea s-a responsabilizat. Acesta este, cred, un model pe care teatrele de stat încă nu şi-l pot permite. Pe mine mă interesează să mă exprim în diverse feluri ca artist. Atunci, cred că acest spectacol m-a ajutat să testez nişte idei pe care le aveam deja, să aflu dacă sunt valide sau validate de ceilalţi din echipă.

A.D.: Aşadar, din experienţa ta de actor care a lucrat şi în teatrul de stat, şi în cel independent, cum te raportezi, comparativ, la fiecare dintre cele două medii?
G.A.C.: Cred că teatrul trece printr-o transformare, iar noi suntem martorii ei vii. Cumva, în teatrele de stat, actorii şi-au pierdut un pic din statutul de artişti sau de creatori. Când un regizor vine cu un concept regizoral foarte clar, cu un scenograf care are şi el un concept scenografic, actorii trebuie să intre în ceva ce a fost gândit în avans. Astfel, în unele cazuri, ei pierd un pic din curiozitate, poate şi respectul de sine ca artişti, care vine din conştientizarea faptului că sunt creatori ai respectivului spectacol.

Interviu realizat de Alexandra Dima
Festivalul Temps d'Images #9
7-13 noiembrie 2016, Cluj

www.tempsdimages.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu