[Acest text face parte dintr-o serie de non-cronici
cinematografice scrise de autori care au acceptat să adopte cîte una
dintre peliculele participante la Festivalul Filmului European, 2016.
Dacă veţi citi în aceste însemnări nu doar impresii şi confesiuni
personale ale unor iubitori de cinema, ci şi recomandări de a veni la
film, vă aşteptăm în luna mai 2017 la ediţia a XXI-a, a Festivalului!
Cea de a XXI-a ediţie a Festivalului Filmului European se desfăşoară în Bucureşti (4-11 mai 2017), Iaşi (12-14 mai 2017), Gura Humorului (19-21 mai 2017), Tg. Mureş (19-21 mai 2017) şi Timişoara (26-28 mai 2017).]
Românii iau multe decizii împreună cu copiii lor, cu care negociază (dacă nu s-au predat deja definitiv) de la ce mall cumpără haine, unde îşi petrec concediile sau ce program de televiziune urmăresc seara, cînd se adună cu toţii acasă. Copiii îşi spun părerea şi reuşesc să şi-o impună. Uneori profită de sentimentul de vinovăţie al părinţilor prea ocupaţi cu serviciul, alteori de cunoştinţele acumulate natural (în special în tehnologia de ultimă oră). Este un model pe care l-am adoptat, l-am acceptat, simţim că ni se potriveşte. Este vorba, în general, despre libertate şi neîngrădire. În contrast cu alte modele existente în timpul nostru.
Iată un grup de adolescenţi, fete şi băieţi, care pleacă de la şcoală. Sînt binedispuşi, sînt tineri, rîd. Zburdă. Locuiesc undeva pe malul mării. Marea Neagră. E începutul verii, apa e bună. Intră în apă îmbrăcaţi, se zbenguie. Cu inocenţă. Cu poftă. Încă nu au probleme, încă visează, încă au toate drumurile deschise. Au vîrsta aceea la care totul e posibil. Apoi, fetele ajung acasă. Sînt cinci surori. Fete frumoase, pline de viaţă. Intră rîzînd în casă şi rămîn pironite de căutătura severă a bunicii. Dintr-o dată, culorile vii se transformă. Devin cenuşii. Femeia le cheamă într-o cameră pe fete. Pe rînd, în ordinea vîrstei. Încuie uşa, le trage de păr, le bate. Temeinic. "M-aţi făcut de ruşine. Toată lumea vorbeşte despre felul necuviincios în care v-aţi purtat împreună cu băieţii aceia."
Am descris începutul unui film turcesc Mustang (Turcia-Franţa, 2015). Un film care începe cu acest contrast. Contrastul între lumea liberă de afară (valurile mării, rîsetele, livada de meri din care fetele se înfruptă ca într-o răstălmăcire a Edenului) şi lumea închisă dinăuntru, cu reguli stupide, pedepse, culori moarte.
Povestea din film e despre lupta ştiută şi neştiută pentru libertate. Căci Universul celor cinci fete devine dintr-o dată foarte strîmt, din ce în ce mai strîmt, în umbra unui unchi-gardian, a unei bunici supuse fiului ei şi a unei societăţi medievale de secol XXI. E ca un beci în care închizi un cal sălbatic. Un mustang. Imaginaţi-vă că într-un astfel de univers se află copiii voştri, aceia cu care negociaţi totul. Şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că ei, copiii voştri, trăiesc într-o ţară în care sînt, totuşi, liberi.
Eroinele filmului de debut al regizoarei Deniz Gamze Ergüven se confruntă cu celălalt univers. În care, abia intrate în adolescenţă, trebuie să le fie supuse bărbaţilor. Să se pregătească doar pentru asta - satisfacerea bărbaţilor (mîncare, curăţenie, sex). Nu contează visele lor, năzuinţele lor, preferinţele lor. Ele trebuie doar să asculte. Lumea în care trăiesc nu le lasă prea mult loc de negociere. Cînd ajung la vîrsta potrivită, sînt măritate. Schimbă o puşcărie cu alta. Apoi devin la rîndul lor gardienii propriilor fiice. Dar cele cinci surori, nu vor să se împace cu ideea de a se conforma. Vor să evadeze. Cu cît vor mai mult, cu atît sînt mai multe garduri şi gratii la ferestre. Fiecare dintre ele alege cîte o cale. Fiecare este aleasă de cîte o soartă. Forţa de a-şi alege soţul. Acceptarea resemnată. Calea din Sinuciderea fecioarelor. Sau fuga.
Filmul Mustang, nominalizat în 2016 la Oscar şi Globurile de Aur, pentru cel mai bun film într-o limbă străină, şi cîştigător al unui premiu (Europe Label) la Cannes 2015, este altfel decît telenovelele turceşti cu ratinguri incredibile la televiziunile din România. Filmul Mustang nu are prea multe nuanţe. Nu îşi pierde vremea să explice unele lucruri (de exemplu, nu există niciun fel de emoţie legată de părinţii celor cinci fete, rămase orfane cu mulţi ani înainte de evenimentele relatate în film). Sugerează altele, tot fără nuanţe (de exemplu, faptul că unchiul o abuzează pe una dintre fete). Nu excelează în joc actoricesc (distribuţia cuprinde în principal actori amatori, ceea ce conferă, e drept, o oarecare naturaleţe).
Mesajul e direct. Fără echivoc. Nu te lasă să te fofilezi. Iar alegerea e simplă: ţii cu fetele. Îţi vine să descui dulapul în care bunica a ferecat telefonul (cu fir) şi computerul, să le faci cont de Facebook şi să le arăţi că se poate şi altfel. Mustangul trebuie să alerge liber.
(Călin Hera este blogger şi jurnalist)
Cea de a XXI-a ediţie a Festivalului Filmului European se desfăşoară în Bucureşti (4-11 mai 2017), Iaşi (12-14 mai 2017), Gura Humorului (19-21 mai 2017), Tg. Mureş (19-21 mai 2017) şi Timişoara (26-28 mai 2017).]
Românii iau multe decizii împreună cu copiii lor, cu care negociază (dacă nu s-au predat deja definitiv) de la ce mall cumpără haine, unde îşi petrec concediile sau ce program de televiziune urmăresc seara, cînd se adună cu toţii acasă. Copiii îşi spun părerea şi reuşesc să şi-o impună. Uneori profită de sentimentul de vinovăţie al părinţilor prea ocupaţi cu serviciul, alteori de cunoştinţele acumulate natural (în special în tehnologia de ultimă oră). Este un model pe care l-am adoptat, l-am acceptat, simţim că ni se potriveşte. Este vorba, în general, despre libertate şi neîngrădire. În contrast cu alte modele existente în timpul nostru.
Iată un grup de adolescenţi, fete şi băieţi, care pleacă de la şcoală. Sînt binedispuşi, sînt tineri, rîd. Zburdă. Locuiesc undeva pe malul mării. Marea Neagră. E începutul verii, apa e bună. Intră în apă îmbrăcaţi, se zbenguie. Cu inocenţă. Cu poftă. Încă nu au probleme, încă visează, încă au toate drumurile deschise. Au vîrsta aceea la care totul e posibil. Apoi, fetele ajung acasă. Sînt cinci surori. Fete frumoase, pline de viaţă. Intră rîzînd în casă şi rămîn pironite de căutătura severă a bunicii. Dintr-o dată, culorile vii se transformă. Devin cenuşii. Femeia le cheamă într-o cameră pe fete. Pe rînd, în ordinea vîrstei. Încuie uşa, le trage de păr, le bate. Temeinic. "M-aţi făcut de ruşine. Toată lumea vorbeşte despre felul necuviincios în care v-aţi purtat împreună cu băieţii aceia."
Am descris începutul unui film turcesc Mustang (Turcia-Franţa, 2015). Un film care începe cu acest contrast. Contrastul între lumea liberă de afară (valurile mării, rîsetele, livada de meri din care fetele se înfruptă ca într-o răstălmăcire a Edenului) şi lumea închisă dinăuntru, cu reguli stupide, pedepse, culori moarte.
Povestea din film e despre lupta ştiută şi neştiută pentru libertate. Căci Universul celor cinci fete devine dintr-o dată foarte strîmt, din ce în ce mai strîmt, în umbra unui unchi-gardian, a unei bunici supuse fiului ei şi a unei societăţi medievale de secol XXI. E ca un beci în care închizi un cal sălbatic. Un mustang. Imaginaţi-vă că într-un astfel de univers se află copiii voştri, aceia cu care negociaţi totul. Şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că ei, copiii voştri, trăiesc într-o ţară în care sînt, totuşi, liberi.
Eroinele filmului de debut al regizoarei Deniz Gamze Ergüven se confruntă cu celălalt univers. În care, abia intrate în adolescenţă, trebuie să le fie supuse bărbaţilor. Să se pregătească doar pentru asta - satisfacerea bărbaţilor (mîncare, curăţenie, sex). Nu contează visele lor, năzuinţele lor, preferinţele lor. Ele trebuie doar să asculte. Lumea în care trăiesc nu le lasă prea mult loc de negociere. Cînd ajung la vîrsta potrivită, sînt măritate. Schimbă o puşcărie cu alta. Apoi devin la rîndul lor gardienii propriilor fiice. Dar cele cinci surori, nu vor să se împace cu ideea de a se conforma. Vor să evadeze. Cu cît vor mai mult, cu atît sînt mai multe garduri şi gratii la ferestre. Fiecare dintre ele alege cîte o cale. Fiecare este aleasă de cîte o soartă. Forţa de a-şi alege soţul. Acceptarea resemnată. Calea din Sinuciderea fecioarelor. Sau fuga.
Filmul Mustang, nominalizat în 2016 la Oscar şi Globurile de Aur, pentru cel mai bun film într-o limbă străină, şi cîştigător al unui premiu (Europe Label) la Cannes 2015, este altfel decît telenovelele turceşti cu ratinguri incredibile la televiziunile din România. Filmul Mustang nu are prea multe nuanţe. Nu îşi pierde vremea să explice unele lucruri (de exemplu, nu există niciun fel de emoţie legată de părinţii celor cinci fete, rămase orfane cu mulţi ani înainte de evenimentele relatate în film). Sugerează altele, tot fără nuanţe (de exemplu, faptul că unchiul o abuzează pe una dintre fete). Nu excelează în joc actoricesc (distribuţia cuprinde în principal actori amatori, ceea ce conferă, e drept, o oarecare naturaleţe).
Mesajul e direct. Fără echivoc. Nu te lasă să te fofilezi. Iar alegerea e simplă: ţii cu fetele. Îţi vine să descui dulapul în care bunica a ferecat telefonul (cu fir) şi computerul, să le faci cont de Facebook şi să le arăţi că se poate şi altfel. Mustangul trebuie să alerge liber.
(Călin Hera este blogger şi jurnalist)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu