Miezul lucrurilor - Raţa sălbatică

De o parte, Gregers, idealistul fundamentalist, predicatorul vieţii în adevăr ca singură opţiune de a trăi. De partea cealaltă, Relling, realistul fundamentalist, predicatorul vieţii în minciună ca singură opţiune de a trăi. La mijloc, Hjalmar, omul condamnat la viaţă, răstignit între cei doi pe-jumătate-înger-pe-jumătate-demon ce sfârşesc prin a-l sfârteca tot încercând să-l tragă spre propria variantă a binelui.

O cheie a descifrării proaspetei premiere de la Bulandra, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek, e încercarea de a înţelege cât bine şi cât rău aduc în viaţa lui Hjalmar (un Gheorghe Ifrim pe cale de a se reinventa după pleiada de excepţionale roluri de comedie) neliniştitul în căutare de absolut Gregers (Şerban Pavlu balansând just între poezia personajului capturat de propriile reverii împinse la limita autismului şi dialogurile tăioase cu figura sinistră a tatălui jucat de un Victor Rebengiuc corect şi atât) şi blazat-cinicul în căutare de nimic Relling (Adrian Titieni rezolvând elegant un rol complicat, încărcat de replici devenite, în cei 130 de ani trecuţi de la scrierea textului, şlagăr). Cât contează adevărul şi cât auto-iluzionarea în existenţa unui om? Cât se pierde atunci când se câştigă un strop din cunoaşterea realităţii? Cât se câştigă atunci când se mai pierde o zi trăită la adăpostul propriului castel de nisip?

În textul marelui norvegian, castelul are un pod în care trăiesc fantastice vieţuitoare, în care se organizează fantastice vânători, în care se refugiază fantastice vise de oameni evadând din strânsoarea cotidianului. În montarea de la Bulandra, Octavian Neculai aşază podul pe o podea ridicată, prăvălindu-se deopotrivă asupra sălii, lateralelor şi depărtărilor scenei. Un fel de cu visul pe vise călcând, o răsturnare a planurilor amintind iarba din tavanul Omului cel bun din Seciuan, deşi Neculai e scenograful celeilalte bijuterii a Bulandrei, Conversaţie după înmormântare. Cu aceasta din urmă, Raţa sălbatică împarte şi priceperea crescândă a lui Ducu Darie de a mânui reflectoarele, ce, împreună cu delicata construcţie a universului sonor, creează o aură onirică aproape afrimiană.

Acolo, în magia de culoare incertă izbucnind din adâncurile tulburate ale memoriei bunicului (Constantin Cojocaru, interiorizând convingător sminteala, privilegiată însă prea apăsat în comparaţie cu latura conectată la realitate a unui personaj totuşi schizoid) şi din speranţele viu colorate ale imaginaţiei nepoatei (Ioana Anastasia Anton, ponderând multe din nepotrivitele excese ale precedentelor sale roluri), se ascunde bogăţia cea mai importantă a spectacolului lui Kerek. În planul realului, piesa mai are încă nevoie să crească, să îngăduie pauze, respiraţii, să aşeze just transformările la care personajele sunt supuse de succesiunea de dezvăluiri ce le distrug precarul echilibru al existenţei.

Până la urmă, totul stă pe umerii, în intonaţia, în dicţia, în capacitatea de auto-introspecţie a lui Gheorghe Ifrim, pivotul în jurul căruia se construieşte intriga şi se dărâmă lumea. Extraordinarul său talent comic are acum şansa de a fi completat de ştiinţa de a rezolva un rol de o complexitate răvăşitoare, mereu pe muchie, călcând îngrozit între hăul fără de fund al disperării şi înaltul fără de cer al iluzionării.

Undeva, în plan secund, Şerban Pavlu construieşte în surdină drama lui Gregers, cel incapabil să aplice în propria-i existenţă principiile veriste pe care le visează pentru vieţile altora, cel ce se proiectează ca salvator fără să înţeleagă aproape nimic despre cel care ar trebui salvat, dar şi cel pe care îl putem bănui gândind "da, are dreptate Relling, oamenii nu vor, oamenii nu pot să accepte adevărul, oamenii nu tind să devină mai buni decât sunt, eu însumi sunt o minciună rămasă mult în urma cuvintelor mele goale, şi totuşi, poate că nu cuvintele mele sunt problema, poate că ele spun ceea ce trebui spus, poate că nu sunt eu cel chemat să le ducă la îndeplinire, cel puţin nu total, poate că am nevoie de ajutorul altcuiva, poate că un om lângă un alt om reprezintă mai mult decât două singurătăţi reunite, poate că la sfârşitul lungului drum de la 1+1 la 2 vom înţelege mai mult, vom reuşi mai mult, vom fi mai mult."