Omul cu chitara + poet + bucureştean = Mircea Vintilă. E cea mai
simplă adunare pe care am făcut-o vreodată. Şi este singura adunare unde
nici măcar nu trebuie să faci calculul ca să afli rezultatul. Când spui
numele de Mircea Vintilă, automat vei avea trei imagini în faţă:
chitara, nelipsita chitară care strunită de el sună altfel, versurile,
ale lui sau ale poeţilor care l-au făcut să cânte, şi umorul, cum numai
un bucureştean autentic are. L-am întâlnit la o ceaşcă de cafea pe
Mircea Vintilă, omul care poate spune oricând că şi-a trăit viaţa în
versuri. Pentru că, deşi a semnat doar albume, asta este: un poet al
muzicii.
Sabina Iosub: Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Mircea Vintilă: Dacă n-ar fi existat dorinţa părinților mei de a-și ghida copilul spre artă și dragostea mea pentru muzică, cred că aș fi rămas un simplu inginer. Copil fiind, treceam pe la Sala Palatului și mă gândeam: Oare eu voi putea vreodată să ajung să cânt aici? A fost un moment foarte important atunci când am terminat Institutul de construcții și am fost repartizat la Siriu, unde se construia un mare baraj, și am lucrat șase luni acolo...
Sabina Iosub: Ce făceaţi?
Mircea Vintilă: Am fost inginer, era deschidere de șantier, și cum eu am terminat la Politehnică mașini și utilaje pentru construcții, mă ocupam de excavatoare, de buldozere, de macarale. Pentru că eram la început am fost dat în grija unui maistru. Mai chiuleam din când în când, mai ales că acolo era o zonă superbă. Atunci eu cântam deja - a fost o perioadă extraordinară, perioada apariţiei Beatles, Rolling Stones, toate formaţiile, și a fost acea perioadă plină de compoziții. Cred că a fost un dar de la Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în lume în perioada aia deoarece au ieșit niște formaţii, și niște cântăreți, și niște cântece au fost compuse, care au rămas și vor rămâne definitiv în mintea oamenilor. Şi atunci au început primele cântece compuse de mine. Eu zic că nu sunt rele pentru perioada aceea. S-a compus atunci și Lordul John, care se cântă și acum cu un succes extraordinar, La fereastra spre livada...
Admiratoarele veneau pe șantier să facă fotografii
Sabina Iosub: Când aţi compus prima oară?
Mircea Vintilă: Cred că în liceu. În ’66 sau ’67, pentru că în ’68 noi încercam deja să cântăm prin cluburi studențești. Aici e interesant ceva... Eu nu am apărut ca omul cu chitara, eu inițial am cântat ca solist vocal într-o trupă. Din cauza lipsei instrumentelor - nu era mixer, nu erau microfoane, fiecare își făcea formația ținând cont și de ce instrument are pe acasă, că altfel nu puteam să cântăm. Ascultând la o emisiune de radio, Metronom, cu Cornel Chiriac și Geo Limbășanu, ei l-au prezentat pe Bob Dylan, care cântase un cântec acompaniat de chitară și de muzicuță, am zis: hopa, deci se poate și așa. Eu cântam, mă acompaniam în casă sau împreună cu prietenii mei prin parcuri. La Casa de Cultură a studenților, la Grigore Preoteasa, cântau foarte multe trupe, ar aveau și programe pentru amatori. Și, într-o duminică dimineața, Radu Anton Roman a lansat cenaclul Atlantida, unde era mai multă literatură decât muzică, dar unde se obișnuia ca la final să cânte cineva. La prima ședință a cântat Mircea Florian, iar în duminica următoare am cântat eu. A fost prima dată pe scenă de unul singur acompaniat doar de chitară.
Sabina Iosub: V-ați imaginat atunci, în tinerețe, că veți ajunge aici?
Mircea Vintilă: Nu, atunci doar îmi doream să cânt. Treceam pe la Sala Palatului atunci și era dorința aia să cânt și eu acolo. După Siriu, a fost Cenaclul Flacăra, am început ușor-ușor să apar în concerte, lumea să se intereseze, am început să cânt în deschiderea unor formații rock. Așa am venit și în București, unde 6 luni am lucrat la metrou unde se deschideau lucrările. Eram cu caschetă și mă trezeam cu admiratoarele care veneau să facă fotografii. Era palpitant.
Sabina Iosub: Erau multe?
Mircea Vintilă: Erau, dar nu le vedeai pe toate, că nu știai pe unde se ascund.
Sabina Iosub: Nu v-a luat mințile celebritatea?
Mircea Vintilă: Nu! Niciodată, nicio clipă.
Sabina Iosub: Dar v-a schimbat?
Mircea Vintilă: Nu!
Să-ți mai zic ceva extraordinar. Am fost într-un turneu în America, mă rog, s-au întâmplat 7.000 de chestii, Miruna s-a măritat și a plecat în America, și la un moment dat ajung și eu cu Pasărea Colibri în America. Și văd pe hartă că ajungem și la Hollywood, aproape unde stătea Miruna. Și am avut spectacol acolo, a și fost, m-a dus la un magazin de chitare - unul dintre cele mai mari din America și acolo m-a ajutat să cumpăr o chitară extraordinară cu un preț bun. Și după un an de zile, că așa vrea Dumnezeu să te mai vezi o dată, Miruna s-a prăpădit. Dar a rămas un cântec.
Sabina Iosub: Cine e Miruna?
Mircea Vintilă: E, aici a fost o nebunie totală... perioada aia frumoasă și făcută de liceeni. Erau glumele pe care le făceai în perioada aia de început, de tinerețe și de primii ani de facultate. Au fost scrise numai două strofe.
Sabina Iosub: Dar Miruna există?
Mircea Vintilă: Da, a existat, s-a prăpădit acum câțiva ani.
A existat, sigur, și tot ce se întâmplă în cântec este adevărat. Un celebru și bun coleg de facultate este domnul Andrieș, care era coleg cu Miruna. Dar i-a făcut și el un cântec, dar ăsta a avut mai mare succes. (râde cu poftă)
Sabina Iosub: A fost o persoană pe care ați iubit-o foarte mult?
Mircea Vintilă: Da, da, da!
Sabina Iosub: Piesa asta dă senzația aia de dragoste nespusă...
Mircea Vintilă: Da, dar și după ce o să vă spun povestea, o să vedeți ce s-a întâmplat... că totuși parcă Dumnezeu mai vrea să te mai vezi… Şi, așa din joacă, glumind, hai să facem aia și uite aici ce cântec. Şi a fost un spectacol la Sala Polivalentă. Cu rock, combinații, o nebunie. Miruna, cu mama ei la spectacol. Doamna Gheorghiu. Şi ăștia îmi spun: hai, măi, cântă și tu aia. Şi eu zic: cum să cânt, măi, dacă nu e terminat cântecul, ce o să spună ăștia, că era un cântec pe care nu puteai să-l cânți în perioada aia la radio sau la televiziune. Hai, mă, cântă și tu alea două strofe și gata, că am zis că o să-l cânți. Şi am cântat! Au înnebunit ăia când au auzit. Miruna, că mi-a zis după aia, era cu maică-sa și îmi spunea că avea așa impresia că se uită toată lumea la ea. Normal că nu știa nimeni ce era acolo. Madam Gheorghiu, maică-sa, ne-a zis apoi: „Fata mea nu a avut niciodată pantalonii rupți. Cum puteți să spuneți așa ceva? Sunteți niște golani dacă spuneți asta”. E, lăsați. Și după aia piesa nu s-a mai cântat deloc, nici măcar între prieteni.
În 1990 am avut un spectacol la Satu Mare. Și vine cineva la mine și îmi spune: am și eu o rugăminte la dvs. Da, spuneți. dumneavoastră cântați un cântec, Miruna! Da, dom’le, da de unde știți? Probabil omul era student atunci când l-am cântat singura oară și l-a auzit și l-a ținut minte. Și mă întreabă: dar de ce nu-l mai cântați, că era un cântec atât de frumos... I-am spus că nu l-am mai cântat că erau doar două strofe. Și el zice: păi de ce nu-l terminați? Și așa l-am terminat. Am ajuns în București și am scris și celelalte strofe. Dacă nu mă întâlneam cu omul ăsta și el nu-și aducea aminte de piesă, nu o mai terminam.
Spectacol la Polivalentă și, discuție cu Nichita Stănescu, și Nichita îmi zice: ai magnetofon? Da. Păi vii cu magnetofonul la mine. Vin, Nichita.
Și tu dai play, cânți la chitară și eu improvizez. Și nu s-a mai întâmplat.
Vezi galeria fotoSabina Iosub: Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Mircea Vintilă: Dacă n-ar fi existat dorinţa părinților mei de a-și ghida copilul spre artă și dragostea mea pentru muzică, cred că aș fi rămas un simplu inginer. Copil fiind, treceam pe la Sala Palatului și mă gândeam: Oare eu voi putea vreodată să ajung să cânt aici? A fost un moment foarte important atunci când am terminat Institutul de construcții și am fost repartizat la Siriu, unde se construia un mare baraj, și am lucrat șase luni acolo...
Sabina Iosub: Ce făceaţi?
Mircea Vintilă: Am fost inginer, era deschidere de șantier, și cum eu am terminat la Politehnică mașini și utilaje pentru construcții, mă ocupam de excavatoare, de buldozere, de macarale. Pentru că eram la început am fost dat în grija unui maistru. Mai chiuleam din când în când, mai ales că acolo era o zonă superbă. Atunci eu cântam deja - a fost o perioadă extraordinară, perioada apariţiei Beatles, Rolling Stones, toate formaţiile, și a fost acea perioadă plină de compoziții. Cred că a fost un dar de la Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în lume în perioada aia deoarece au ieșit niște formaţii, și niște cântăreți, și niște cântece au fost compuse, care au rămas și vor rămâne definitiv în mintea oamenilor. Şi atunci au început primele cântece compuse de mine. Eu zic că nu sunt rele pentru perioada aceea. S-a compus atunci și Lordul John, care se cântă și acum cu un succes extraordinar, La fereastra spre livada...
Admiratoarele veneau pe șantier să facă fotografii
Sabina Iosub: Când aţi compus prima oară?
Mircea Vintilă: Cred că în liceu. În ’66 sau ’67, pentru că în ’68 noi încercam deja să cântăm prin cluburi studențești. Aici e interesant ceva... Eu nu am apărut ca omul cu chitara, eu inițial am cântat ca solist vocal într-o trupă. Din cauza lipsei instrumentelor - nu era mixer, nu erau microfoane, fiecare își făcea formația ținând cont și de ce instrument are pe acasă, că altfel nu puteam să cântăm. Ascultând la o emisiune de radio, Metronom, cu Cornel Chiriac și Geo Limbășanu, ei l-au prezentat pe Bob Dylan, care cântase un cântec acompaniat de chitară și de muzicuță, am zis: hopa, deci se poate și așa. Eu cântam, mă acompaniam în casă sau împreună cu prietenii mei prin parcuri. La Casa de Cultură a studenților, la Grigore Preoteasa, cântau foarte multe trupe, ar aveau și programe pentru amatori. Și, într-o duminică dimineața, Radu Anton Roman a lansat cenaclul Atlantida, unde era mai multă literatură decât muzică, dar unde se obișnuia ca la final să cânte cineva. La prima ședință a cântat Mircea Florian, iar în duminica următoare am cântat eu. A fost prima dată pe scenă de unul singur acompaniat doar de chitară.
Sabina Iosub: V-ați imaginat atunci, în tinerețe, că veți ajunge aici?
Mircea Vintilă: Nu, atunci doar îmi doream să cânt. Treceam pe la Sala Palatului atunci și era dorința aia să cânt și eu acolo. După Siriu, a fost Cenaclul Flacăra, am început ușor-ușor să apar în concerte, lumea să se intereseze, am început să cânt în deschiderea unor formații rock. Așa am venit și în București, unde 6 luni am lucrat la metrou unde se deschideau lucrările. Eram cu caschetă și mă trezeam cu admiratoarele care veneau să facă fotografii. Era palpitant.
Sabina Iosub: Erau multe?
Mircea Vintilă: Erau, dar nu le vedeai pe toate, că nu știai pe unde se ascund.
Sabina Iosub: Nu v-a luat mințile celebritatea?
Mircea Vintilă: Nu! Niciodată, nicio clipă.
Sabina Iosub: Dar v-a schimbat?
Mircea Vintilă: Nu!
Să-ți mai zic ceva extraordinar. Am fost într-un turneu în America, mă rog, s-au întâmplat 7.000 de chestii, Miruna s-a măritat și a plecat în America, și la un moment dat ajung și eu cu Pasărea Colibri în America. Și văd pe hartă că ajungem și la Hollywood, aproape unde stătea Miruna. Și am avut spectacol acolo, a și fost, m-a dus la un magazin de chitare - unul dintre cele mai mari din America și acolo m-a ajutat să cumpăr o chitară extraordinară cu un preț bun. Și după un an de zile, că așa vrea Dumnezeu să te mai vezi o dată, Miruna s-a prăpădit. Dar a rămas un cântec.
Sabina Iosub: Cine e Miruna?
Mircea Vintilă: E, aici a fost o nebunie totală... perioada aia frumoasă și făcută de liceeni. Erau glumele pe care le făceai în perioada aia de început, de tinerețe și de primii ani de facultate. Au fost scrise numai două strofe.
Sabina Iosub: Dar Miruna există?
Mircea Vintilă: Da, a existat, s-a prăpădit acum câțiva ani.
A existat, sigur, și tot ce se întâmplă în cântec este adevărat. Un celebru și bun coleg de facultate este domnul Andrieș, care era coleg cu Miruna. Dar i-a făcut și el un cântec, dar ăsta a avut mai mare succes. (râde cu poftă)
Sabina Iosub: A fost o persoană pe care ați iubit-o foarte mult?
Mircea Vintilă: Da, da, da!
Sabina Iosub: Piesa asta dă senzația aia de dragoste nespusă...
Mircea Vintilă: Da, dar și după ce o să vă spun povestea, o să vedeți ce s-a întâmplat... că totuși parcă Dumnezeu mai vrea să te mai vezi… Şi, așa din joacă, glumind, hai să facem aia și uite aici ce cântec. Şi a fost un spectacol la Sala Polivalentă. Cu rock, combinații, o nebunie. Miruna, cu mama ei la spectacol. Doamna Gheorghiu. Şi ăștia îmi spun: hai, măi, cântă și tu aia. Şi eu zic: cum să cânt, măi, dacă nu e terminat cântecul, ce o să spună ăștia, că era un cântec pe care nu puteai să-l cânți în perioada aia la radio sau la televiziune. Hai, mă, cântă și tu alea două strofe și gata, că am zis că o să-l cânți. Şi am cântat! Au înnebunit ăia când au auzit. Miruna, că mi-a zis după aia, era cu maică-sa și îmi spunea că avea așa impresia că se uită toată lumea la ea. Normal că nu știa nimeni ce era acolo. Madam Gheorghiu, maică-sa, ne-a zis apoi: „Fata mea nu a avut niciodată pantalonii rupți. Cum puteți să spuneți așa ceva? Sunteți niște golani dacă spuneți asta”. E, lăsați. Și după aia piesa nu s-a mai cântat deloc, nici măcar între prieteni.
În 1990 am avut un spectacol la Satu Mare. Și vine cineva la mine și îmi spune: am și eu o rugăminte la dvs. Da, spuneți. dumneavoastră cântați un cântec, Miruna! Da, dom’le, da de unde știți? Probabil omul era student atunci când l-am cântat singura oară și l-a auzit și l-a ținut minte. Și mă întreabă: dar de ce nu-l mai cântați, că era un cântec atât de frumos... I-am spus că nu l-am mai cântat că erau doar două strofe. Și el zice: păi de ce nu-l terminați? Și așa l-am terminat. Am ajuns în București și am scris și celelalte strofe. Dacă nu mă întâlneam cu omul ăsta și el nu-și aducea aminte de piesă, nu o mai terminam.
Spectacol la Polivalentă și, discuție cu Nichita Stănescu, și Nichita îmi zice: ai magnetofon? Da. Păi vii cu magnetofonul la mine. Vin, Nichita.
Și tu dai play, cânți la chitară și eu improvizez. Și nu s-a mai întâmplat.
Galerie foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu