Jocul de-a artistul

Să încerci să defineşti muzica Adei Milea e ca şi când ai încerca să descrii în trei cuvinte un roman de Witold Gombrowicz sau să pui într-o categorie muzica celor de la Parliament - Funkadelic. Ada Milea se urcă pe scenă, îmbrăcată băieţeşte, în tricou, blugi şi adidaşi (însoţită de Bobo Burlăcianu) şi îţi oferă un spectacol la finele căruia te-ntrebi încă aplaudând sau fredonând: Ce-a fost asta? Încerci să pui cap la cap toate melodiile, improvizaţiile, glumele, rimele, jocurile de cuvinte, jocurile în general, cu mintea ta şi cu simţurile tale, şi recunoşti, fără resentiment, că ceea ce ai văzut şi auzit e o anti-muzică prin excelenţă muzicală, incidental teatrală şi extrem de inspirată. E rară muzica la care să râzi involuntar fără să ai impresia că asişti la o farsă penibilă. Ada Milea îţi spune poveşti, îţi vorbeşte despre pinguini, oameni, vecini, România, despre tine, despre sentimente, deziluzii şi speranţe în cuvinte care au piele şi carne, în modulaţii care scot la suprafaţă sensuri nebănuite. Când coboară de pe scenă devine o fetiţă timidă şi introvertită care parcă n-a stat în viaţa ei pe o scenă, cu o chitară în braţe şi cu mii de ochi aţintiţi asupra ei. Având în spate o carieră de aproape două decenii, numeroase colaborări cu teatre din toată ţara, înregistrări-cult precum Aberaţii sonore, Republica Mioritică România, Absurdistan, Quijote, Apolodor şi altele, colaborări cu Alexander Bălănescu şi Bobo Burlăcianu, promovând un folk absurd de sorginte proprie, cultivând o imagine nonconformistă, de puştoaică matură care degajă talent pur şi nu îşi grefează activitatea pe ţinute scumpe, machiaj, bijuterii şi alte găselniţe consumeriste, Ada Milea a devenit un personaj singular pe scena muzicală şi teatrală românească. E atât de autentică încât orice tentativă de a o imita devine un epigonism rizibil. Şi atât de puternică în demersul ei încât nimeni nu s-a aventurat până acum să o copieze.

Când am cunoscut-o avusese un recital la Londra, pe scena Leicester Square Theatre, în cadrul programului independent Poveşti spuse-n româneşte care aduce în capitala Marii Britanii cele mai importante nume ale scenei teatrale româneşti. În cazul de faţă, teatral-muzicale. Ada era obosită după zborul de dimineaţă şi concertul de după-masă şi o sâcâia o migrenă, dar a luat un antinevralgic şi a acceptat invitaţia mea de a o intervieva ataşând, timid, un zâmbet pe chip.

Ada Milea nu e actor şi nici muzician, ci un produs intermediar unic

Andrei Vornicu: Pe scenă eşti foarte expansivă, spontană şi dezinhibată, dar în viaţa reală pari uşor timidă. Cum explici dualitatea asta? E doar o aparenţă?
Ada Milea: Nu ştiu... poate mă păstrez pentru acolo. Cred că e vorba despre ceea ce exprim şi nu despre mine. Eu nu prea sunt interesantă, dar am ceva interesant de spus.

A.V.: Cum e Ada Milea în viaţa adevărată?
A.M.: Depinde de context şi de persoanele cu care mă întâlnesc. Depinde de multe lucruri... şi locuri. La Bucureşti sunt mai speriată decât la Cluj.

A.V.: Ştiu că respingi termenul muzică faţă de activitatea ta, dar îl voi păstra. Astfel, muzica pe care o faci e inclasificabilă şi unică pe piaţa muzicală românească. Nu consider că ai folosit o formulă, ci a venit absolut natural.Cum s-a ajuns la asta?
A.M.: Din cauza faptului că nu sunt tocmai o actriţă bună şi nu prea am legătură cu muzica, m-am refugiat între cele două şi a ieşit ce s-a văzut. Mă joc. În acest jocmuzica nu e un scop, ci o consecinţă. Invit colegi actori şi muzicieni şi încercăm să conectăm cuvinte ale unor gânduri cu melodiile lor posibile. E un joc în care râdem enorm.

A.V.: Ai absolvit Universitatea de Artă Teatrală din Tg. Mureş, secţia actorie, şi ai avut anumite reţineri faţă de talentul tău actoricesc. Tu ţi-ai dat verdictul ăsta? Sau au fost alţii care au spus: Ada, nu e chiar cear trebui să fie.
A.M.: Am observat. Adică, urmărindu-i pe colegii cu adevărat talentaţi (am fost colegă de clasă cu Sorin Leoveanu) şi uitându-mă cu admiraţie la ei, am înţeles că talentul meu e în altă parte. Cred că e foarte sănătos să fim cinstiţi cu noi înşine. Precis există mulţi oameni care-şi irosesc talentul  din cauza orgoliului de a se considera talentaţi în ceea ce nu sunt.

  

A.V.: Şi Leoveanu era de pe-atunci potenţialul care ulterior s-a confirmat?
A.M.: Eu am simţit. Nu-mi dau seama câţi au făcut-o, presupun că mulţi, dar eu am simţit că
va fi un mare actor. Sau că poate fi un mare actor.

A.V.: Iar la tine n-ai găsit potenţialul ăsta.
A.M.: Nu. Nici n-am prea căutat. Actorii, săracii, joacă orice li se propune în teatru. Au "sarcini de serviciu",şi sunt destule roluri neinteresante în piese neinteresante cu regii neinteresante.Am rezistat doar trei ani ca actriţă angajată.

A.V.: Ai fost nonconformistă de pe-atunci.
A.M.: Cred că fiecare are locul lui pe lume şi n-are rost să ne consumăm viaţa făcând tot felul de lucruri care n-au legătură cu noi. E bine să căutăm. Când am fugit din teatru, mi-am dat cinci demisii. Nu mă credeau. Erau foarte drăguţi şi îmi explicau cum e cu siguranţa zilei de mâine, ce bine e să ai un salariu, un loc de muncă sigur...

A.V.: ‒deci ai avut şansa de a face asta, fiindcă în ziua de azi e o mare criză de locuri în teatrele de stat.
A.M.: Atunci erau mai puţine facultăţi, iar clasele conţineau mai puţini studenţi.

A.V.: Mama ta e medic. Te-a presat vreodată să urmezi medicina sau te-a lăsat liberă?
A.M.: Eram sigură că voi urma medicina, atât de convingătoare era mama.

A.V.: Asta până când?
A.M.: Până când am văzut că probele la teatru erau înaintea examenelor pentru medicină.

A.V.: Deci ai avut totuşi o pasiune reală pentru teatru.
A.M.: În liceu eram în trupa de teatru a şcolii. Se numea Aster. Dar la Facultatea de Teatru n-am crezut că am şanse... cu faţa mea.

A.V.: A câta ai intrat?
A.M. (râde): Ultima.

A.V.: Aţi fost nouă în an?
A.M.: Iniţial am fost zece, cinci fete şi cinci băieţi, apoi s-a retras un coleg şi am rămas nouă.

A.V.: Sorin Leoveanu al câtelea a intrat?
A.M.: Nu ştiu, dar pot să îl întreb.

Artist nomad, crescut la bloc, se joacă şi trăieşte din asta

A.V.: Te-ai gândit vreodată că o să ajungi să trăieşti doar din muzică? Ai debutat în '97, peste doi ani împlineşti două decenii de activitate.
A.M.: O groază de ani.

A.V.: Unii nu trăiesc atât.
A.M. (râde): Am avut norocul să lucrez cu regizori extraordinari. Premiera care urmează e dupăUbuînlănţuit, cu texte de Alfred Jarry, în regia d-lui Tompa Gábor. E prima oară când lucrez cu dânsul şi e fantastic.  (N.r.: În răstimpul transcrierii şi publicării interviului de faţă, spectacolul UbuZdup! după Ubu înlănţuit şi alte texte de Alfred Jarry, în adaptarea şi regia lui Tompa Gábor a avut premiera în 6 iunie 2015 la Teatrul Naţional Cluj Napoca, cu Marian Râlea în rolul titular.)

A.V.: Ce faci în spectacol, eşti cantautor sau ai un rol?
A.M.: Hm... Să le numim "cântece", că o idee mai bună n-am. Dl. Tompa a vrut suflători şi avemtrombon, saxofon, trompetă şi voci.

A.V.: Muzica pe care o faci e ca o jucărie cu care te poţi juca la nesfârşit, un cub rubik pe care îl tot ordonezi. Ai avut vreo jucărie preferată în copilărie? Sau un joc preferat.
A.M.: Nu te supăra, frate...? Haha. Au fost multe joculeţe pe care le jucam printre blocuri.

A.V.: Ai crescut la bloc, nu?
A.M.: Da.

A.V.: Ai apucat să guşti viaţa aia la ţară pe care tinerele generaţii,prinse între etajul şapte şi fibra optică,nu o mai ştiu?
A.M.: Da, am prins-o. Mergeam la ţară,la bunici, cam până-n perioada liceului.

A.V.: Ţi-a plăcut?
A.M.: Foarte mult.

A.V.: Ai putea spune că în copilărie au fost cele mai frumoase momente ale vieţii?
A.M.: Sunt tot felul de momente frumoase, dar sunt oamenii care se duc şi mi-e dor de ei.

A.V.: Îţi faci planuri pe termen foarte lung?
A.M.: Când e obligatoriu, da. Când trebuie să îmi notez unde mă duc şi ce lucrez. Sunt nomadă. Circul dintr-un oraş în altul, prin diferite teatre din diferite localităţi, în funcţie de unde mă cheamă regizorii cu care lucrez. Acum am programul făcut pe doi ani. Urmează: Sibiu, Cluj, Timişoara, Bucureşti...

 

Cititor pasionat, de ocazie

A.V.: Cu Radu Afrim ai colaborat în repetate rânduri, cu rezultate destul de notorii. Mai e ceva în plan?
A.M. (Râde): M-a uitat, de când l-a descoperit pe Vlaicu Golcea. Uite, Vlaicu Golcea îmi place foarte mult! Nici nu mă pot întrista că nu mai lucrez cu Radu Afrim. Mă uit cu admiraţie la colaborările lor.

A.V.: Care e relaţia ta cu literatura? Te inspiră în muzica pe care o faci dacă ne gândim la Quijote, Apolodor şi Alcool. Citeşti mult?
A.M.: Nu înţeleg ce înseamnă "mult".

A.V.: Pentru unii, ce depăşeşte o carte pe lună e mult.
A.M.: Ooo, uneori citesc enorm, alteori extreeem de puţin (Râde).De când cu spectacolul Ubu am citit două foi. În aproape o lună am citit două foi şi în alea s-a nimerit să fievorba tot despre Ubu. În Spaţiul gol al lui Peter Brook.

A.V.: La începutul Spaţiului gol Peter Brook face faimoasa afirmaţie că dacă iei un spaţiu gol, un actor îl traversează şi un spectator asistă la toate astea, se produce teatrul. Se poate întâmpla asta şi în cazul unui muzician?
A.M.: Nu ştiu. Întrebaţi un muzician.

A.V.: Cum te-ai defini, de fapt, dacă ai căuta două, trei cuvinte care să te descrie? Văd că refuzi să îţi spui actriţă sau cântăreaţă.
A.M.: Bistriţeancă nomadă.

Inspiraţia trebuie cucerită sau Ain't nothing good unless you play with it (George Clinton)

A.V.: Consideri că sonoritatea se află deja în cuvinte doar că trebuie scoasă la suprafaţă ca sculptura care se află deja în piatră?
A.M.: Exact! Sunt multe melodii posibile. Depinde de muzica gândului pe care vrem să-l transmitem.

A.V.: În momentul în care compui un text ai deja melodia în minte sau vine ulterior?
A.M.: Melodiile apar prin surprindere. Le declanşează o situaţie, o idee, un gând, o vocală, o persoană care mătură întâmplător... Nici nu ne dăm seama cât de tare ne pot influenţa absolut toate lucrurile din jur. Ieri repetam un vals, au dispărut două minute nişte colegi şi, când s-au întors, au auzit complet alt cântec. Haha, era acelaşi, dar se transformase teribil.

A.V.: Te înţelegi mai bine cu actorii sau cu muzicienii?
A.M.: Sunt oameni şi oameni: cu unii ne înţelegem bine, cu alţii nu. Cred că deschiderea omului spre joc e mai importantă ‒ pentru mine ‒ decât creierul lui de actor sau de muzician.

A.V.: Ai momente de criză completă de inspiraţie? La nivel componistic mă refer, nu de interpretare.
A.M.: Dacă uit să fiu atentă, mi se mai întâmplă. Iertare că tot revin la Ubu... Când am citit prima oară textul, mi s-a părut oribil. Nu aveam nicio idee. După nişte discuţii şi lecturi am văzut complet altceva şi inspiraţia a "explodat".

 

Să-ţi calci pe urmele propriilor umbre

A.V.: Îţi place mai mult Clujul sau Bucureştiul?
A.M.: Bucureştiul mă sperie, dar sunt multe lucruri, locuri şi oameni care-mi plac în el. Clujul îmi place la nebunie! Îmi dă de lucru.

A.V.: Te consideri o fiinţă împlinită?
A.M.: Încă sunt în căutare.

A.V.: Dar ai speranţe.
A.M.: Sper că n-am făcut umbră pământului degeaba.