Țara care își omoară copiii

E prea ușor, prea confortabil și, mai important, prea laș ca tragedia care s-a petrecut vineri noaptea în clubul Colectiv din capitală să fie pusă pe seama câtorva indivizi (posibil organizatorii evenimentului, posibil cei care au dat avizele și permisele de funcționare) ori, mai ipocrit, a sorții. Traseul e aceleași ca în cazul atâtor alte mari drame inutile a ultimilor ani: citim șocați știrea, ne uităm la televizor la interviuri cu medici, oftăm supărați, aflăm formal surprinși aceeași poveste din spate (culpă comună a autorităților cu câteva persoane care au încălcat legea), punem formal pioși niște flori la mormântul unor oameni pe care nu îi mai putem întoarce înapoi și trecem mai departe.
Da, există niște vinovați individuali prinși în lanțul de cauzalitate care a dus tragedia din respectiva noapte – îi vom afla la un moment dat. Dar dacă e să lăsăm pentru un moment, pentru o sâmbătă măcăr, ipocriziile deoparte, și să ne uităm sincer în oglindă, am vedea o altă formă de vinovăție. Mai urâtă, mai greu de privit în ochi și, prin urmare, mai dureroasă, pentru că ea s-ar putea să îi cuprindă pe marea majoritate a locuitorilor acestei țări.
Țării ăsteia Moartea îi dă de ani buni flashuri că să îi arăte cine îi e camaradul principal. De ani și ani, camioane încărcate cu lemn ies zilnic din pădurile României fără să le ia cineva la întrebări, dar ne mirăm în fiecare an de catastrofele produse de inundații.  “Lasă-i, sunt sărăci, trebuie și ei să facă focul cu ceva”. Beizadele inepte și bete fac accident rutier după accident rutier până omoară pe cineva, și abia atunci ne mirăm de ce nu le-a luat niciun polițist carnetul. “E copil, a greșit, lasă, oricum e băiatul domnului X”. Un avion cade în Apuseni, un pasager dă imediat coordonatele locului, noi îi găsim morți abia după 6 ore din cauza amatorismului și incompetenței totale a “specialiștilor” din diferite instituții publice, însă chiar și a 2a zi dăm telefoane pentru angajări pe pile: “Nu mi-l puteți lua și mie pe băiat, nu știe neapărăt meserie, dar învață…!”.
Nu, la noi nu se aplică principiile corupției, nu noi suntem cei care ar trebui vizați de procurori pentru diferite chestiuni minore. Marii pești, pe ei să îi luați, cei care au furat cu toptanul, pe noi să ne lăsați în pace. Eu mă grăbesc, domnule polițist, luați dumneavoastră 200 ron și lăsați-mă să conduc peste viteza legală mai departe, că nu se va întâmpla nimic. Eu nu am timp de testele medicale, domnule medic, luați dumneavoastră o atenție, și puneți-mi viza că sunt apt să pilotez, că nu se va întâmpla nimic. Da, fiul meu este un imbecil leneș, domnule ministru, dar dați-i dumneavoastră un post călduț acolo, nu se va întâmpla nimic, vă rămân dator.
Și, în final, respectând același principiu, nu, domnule inspector, nu sunt în regulă deloc cu gestionarea situațiilor de urgență, dar luați dumneavoastră niște bani acolo, nu se va întâmpla nimic.
Corupția mică, corupția cotidiană, șpaga de zi cu zi, pila familală, “atenția” pioasă merg mână în mână cu moartea. E drept, mai lent, mai puțin vizibil decât războaiele, crimele sau drogurile grele, dar la fel de sigur și decisiv. Oricând, oricare dintre marile tragedii ale acestei țări pot fi trasate în spate către multiple acte de mică corupție care au creat peisajul propice.
Ori, în România, corupția mică nu e doar tolerată, ci uneori chiar glorificată. A denunța un act de mică corupție – da, simpla oferire a unei sume de bani unui polițist pentru a te scăpa de un radar e dare de mită, da, simpla primire a unei atenții pentru a face ceva ce oricum trebuia să faci e luare de mită – e un gest privit cu oroare chiar și de către polițiștii care ar trebui să îl constate. Să reclami o încălcare a legii fără o pagubă imediată asociată e un gest de trădare față de comunitate, de lipsă de caracter, de cauzare de probleme ne-necesare. Focusul e pe prevenirea oricărei modificări a status quo-ului (“îi distrugeți, domnule, viitorul pentru așa ceva!”), nicidecum pe respectarea unor reguli, oricăror reguli.
A “cunoaște” pe cineva care să “rezolve” o problemă e o mare virtute, apreciată de semeni, nicidecum un defect criminal. Cei care “au relații” sunt binecuvântați de toată lumea, fără ca cineva să își dea seama că ei sunt adevărații complici de 0,00001% ai unei viitoare drame umane.
Ba chiar avem reprezentanți de profesii care explică indispuși că mica corupție e ceva normal, raportat la salariile prea mici față de pretențiile pe care și le revendică. Or, dacă respectarea legii e o chestiune care poate fi negociată în funcție de raportul dintre salariu și meritele pe care ți le pretinzi, de ce să nu pretindă mai mult decât îi dă legea și un inspector însărcinat cu avizarea unui club? De ce să nu ignore și el legea, pentru un câștig mai mare, potrivit cu cât ar trebui el de fapt să primească?
La catastrofa din clubul “Colectiv” s-a ajuns întocmai așa, colectiv. Nu doi organizatori și doi inspectori ar trebui să fie apăsați de o astfel de catastrofă, ci o țară întreagă care s-a obișnuit să dea, sa ia și să accepte că se dă și se ia. Așa se moare în timpurile noastre.
3 zile de doliu național? Cea mai ușoară scăpare. How about 3 zile fără nicio șpagă în toată nația? Ei, să nu exagerăm…!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro