Acum vă veţi întreba care e legătura cu psihoterapeuţii neamului. Legătura este că, fiind de modă veche, nutresc în legătură cu această categorie socio-profesională idei învechite legate de pregătirea lor, cea mai straşnică dintre ele găsindu-şi sursa de inspiraţie în viaţa profesională a lui Freud (aşa cum e descrisă, spre exemplu, în romanul romanţat al lui Irving Stone), în cea a lui Jung (aşa cum se desprinde din studiul lui Gerhard Wehr), în cărţile lui Irvin Yalom sau în autobiografia lui Axel Munthe, “Cartea de la San Michele”. Bineînţeles, exemplele pot continua.
Proiecţia mea mentală asupra profilului ideal al acestei categorii de specialişti acreditaţi ai sănătăţii mintale este cea a unei persoane care devorează zeci şi sute de cărţi şi articole ştiinţifice, are o participare vizibilă în cercurile de specialitate, eventual, scrie ea însăşi articole în reviste de specialitate, dar, dincolo de asta, este o persoană empatică, capabilă de introspecţii profunde şi de o cunoaştere intimă a modului de manifestare a diversităţii tipologiilor umane.
Ori, cu ce ne confruntăm la ora actuală, în România, în acest domeniu?
Ia să vedem.
În primul rând, cu mai mulţi specialişti decât persoane ce au nevoie de asistenţa lor. Există, la nivel naţional, o asemenea inflaţie de psihologi că ar păli de invidie până şi moneda din Zimbabwe. Şcoala românească de psihologie produce mai mulţi psihologi decât uzina Dacia Loganuri într-un an. Vă zic, rămâi prost. Dacă nu cumva te-ai născut astfel şi ai hotărât, în speranţa că vei păcăli evidenţa, să te faci psiholog, urmând o facultate de doi lei, care ţi-a băgat o diplomă-n fund şi te-a desemnat “connaisseur al sufletului de biped”.
De ce oare atâţia foarte buni şi promiţători sculer-matriţeri şi coafeze aleg să-şi umple CV-ul cu studii către care nu au vreo chemare şi din care nu pricep o iotă rămâne un mister pentru mine. (Asta se întâmplă, fireşte, de când am rămas prost văzând câţi psihologi pe metru pătrat a dat ţara în ultimii ani.)
În al doilea rând, există o prăpastie fundamentală între pregătirea unui psiholog pe timpul răposatului şi cea actuală, în special cea din ultimii 15 ani. Cu obişnuitele excepţii, nu poţi compara calitatea studiilor unui psihoterapeut dinainte de ’89 (sau chiar până în anii 2000) cu aşa-zisele studii ale marţafoilor şi pupezelor care, prin diplomele lor inutile, minimalizează importanţa unei profesiuni, prin excelenţă, respectabile, transformând-o într-o joacă de copii submediocri, pe care orice neavenit ar putea-o practica.
În al treilea rând, o puzderie de “tineri” au deja propriile cabinete. Mi s-a explicat că, pentru a obţine atestatul de psihoterapeut, trebuie să urmezi un stagiu postuniversitar de specializare, plus un fel de terapie, cunoscuta sub denumirea de dezvoltare personală. Nimic mai frumos, însă, după ce am cunoscut câţiva psihoterapeuţi, am fost nevoit să mă întreb – se pare că am dezvoltat o tendinţă obsesiv compulsivă de a mă întreba non-stop câte ceva – cât de SERIOASE sunt stagiul şi terapia de dezvoltare personală şi cât de SERIOASĂ e practica făcută înaintea obţinerii atestatului, nu de alta, dar pregătirea lor, aşa cum se înfăţişa ochilor mei amatori, mă obliga să “privesc” cabinetele unde practicau cu suspiciunea cu care cântăresc discernământul politic al unui semianalfabet când merge la vot.
Şi, totuşi, ce-l împinge pe absolventul de psihologie să devină “psihoterapeut”? Răspunsul pe care l-am găsit poate fi plasat în acelaşi registru cu al corporatistului tâmpit de dorinţa de a fi “manager”: e vrăjit de sonoritatea cuvântului. Şi unul, şi altul intră-n transă îndată ce pronunţi cuvântul magic. Din păcate, ceea ce-şi doresc amândoi e îndeosebi să ajungă aşa ceva, nu să fie un psihoterapeut sau manager veritabil. E mai puţin vorba de vocaţie, cât de un job care să le umfle ego-ul prin rezonanţa lui.
Ca dovadă, mulţi – şi vă explic mai departe de ce – sunt fake încă din clipa în care au pornit la drum.
Un viitor psihoterapeut, sunt de părere, înainte de a i se valida autoritatea de a cotrobăi în intimitatea materiei cenuşii a cuiva suferind, ar trebui să se cunoască pe sine foarte bine – prin asta, înţeleg a fi critic cu valorile şi standardele din interiorul graniţelor micului univers personal. Dacă ar face-o, ar admite că îşi discreditează prestigiul profesional urmând o facultate din cadrul unei universităţi ce nici nu ar fi trebuit să primească atestat de funcţionare.
Trăind într-o lume a aparenţelor, în care contează fiecare detaliu prin care încercăm să convingem că imaginea promovată e autentică, de ce ar crede oricine că, în afara celor cu care se bate pe umăr, ceilalţi NU i-ar râde în nas văzând că a urmat o facultate de doi bani?
Dacă aş fi ţintit o carieră în această ramură, poate fiindcă sunt de modă veche, aş fi avut suficientă mândrie şi inteligenţă să nu urmez oricare din facultăţile de psihologie apărute în cadrul ciupercăriei de universităţi înfiinţate în ultimii 25 de ani. Adevărat, universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara nu se mai bucură de prestigiul pe care îl aveau în trecut, dar şi aşa, sunt mult peste pseudouniversităţile de carton ivite din neant în anii ’90.
Şi încă ceva: aş fi lăsat preocupările profesionale în afara FB-lui. Pentru că munca mea nu se desfăşoară acolo. Şi informaţiile de care am nevoie le găsesc în CĂRŢI, nu pe net. Şi nici clienţii nu îi racolez cu poptamaşisme despre iubire, generozitate şi semnificaţia vieţii, că nici profesorii de fizică nu ademenesc corigenţii să vină la meditaţie postând pe wall imagini cu Legea a doua a termodinamicii, ecuaţia lui Galilei sau cu ce a zis Einstein despre una şi alta.
Ţin să menţionez acest aspect pentru că, înainte vreme, aveam în lista de FB câţiva destoinici posesori de cabinete. Şi toată ziua o frecau pe net cu glumiţe de psiholog, caricaturi din domeniul psihiatriei, citate stupid-motivaţionale de pe Collective Evolution ori articolaşe despre rolul şi însemnătatea psihoterapiei, luate de la unii care se promovau online scriind maculatură pentru semidocţi. Şi pentru proşti, da.
Iar după ce postau o “cimilitură” din asta, împreună cu alţi psihoterapeuţi la fel de destoinici, se like-uiau într-o veselie.
Vai, tze inteligentzi si subtili estem !
(Între noi fie vorba, pe 90% din psihoterapeuţii cu conturi pe site-urile de socializare i-aş trimite să se verifice de boala asta a like-uielii. Periculoasă boală !. Ar putea chiar să-şi dea doctoratul cu un aşa subiect, luându-se pe ei punct de referinţă.)
În concluzie:
- nu aş merge la un psihoterapeut care a absolvit Universitatea din Piteşti, Lugoj, Arad, Târgovişte, Făurei, Agigea, Videle ori Hyperion, Bioterra şi mai ştiu eu care…
- la fel, nu aş merge la unul care, în loc a-şi aduce aportul în domeniu prin articole ştiinţifice pe care să le prezinte forurilor de specialitate, eventual, să le şi publice, distribuie cât e ziua de lungă prostioare pe net – netul fiind, pentru el, principala bibliotecă de unde îşi procură cunoştinţele de specialitate – şi care se numeşte psihoterapeut fiindcă a susţinut nişte examene superficiale, a văzut filmul “A Dangerous Method”, ştie cinci cancan-uri din viaţa lui Jean Piaget şi Melanie Klein şi a stat în rândul 15 la conferinţa susţinută de “faimosul” psiholog clinician Y din Costa Rica (detaliu menţionat, de altfel, şi în CV).
Serios, cum să las să se distreze cu piticii din capu’ meu asemenea “personagii”, consistente profesional precum citatele “cu miez” pe care ei le share-uiesc, ce încredere să am în aceşti Corina Ozon ai psihoterapiei româneşti ?
Nici pisica nu le-aş încredinţa-o să o psihanalizeze.
Însă, în ziua de azi, oricine poate pretinde a fi orice. Şi, într-o societate cu valorile răsturnate ca a noastră, chiar cu succes. Deplin succes. Ceea ce e cu atât mai înspăimânător când mă-sa şi tac-su la plod, în loc a-l ajuta să se deştepte din timp punându-i cartea-n mână, îi dau bani cu ghiotura doar ca să nu pară prost. Nu şi să nu devină unul.
Sau, mult mai probabil, să nu rămână ce a fost de la bun început.
PS
În ciuda titlului înşelător, cred cu fermitate că există oameni foarte competenţi în acest domeniu, psihoterapeuţi profesionişti pentru care practicarea acestei meserii a fost şi este unul din scopurile vieţii lor.
În acelaşi timp, fiind nu doar de modă veche, dar şi profan în domeniu, admit că e posibil să mă înşel cu privire la ce am scris despre psihologii cărora le-ar sta mai bine în faţa unei tejghele la McDonalds, admit că e posibil ca standardele de performanţă ce stau la baza obţinerii atestatului de psihoterapeut să aibă la bază exigenţe dintre cele mai înalte, după cum admit ca superficialitatea afişată de mulţi psihoterapeuţi să fie doar o disimulare amuzat-intelectuală pe seama outsiderilor cu care interacţionează.
Dar, asta e, eu pisica tot n-aş avea curaj s-o las în seama “tămăduitorilor” pe care i-am cunoscut. Şi nici pisica lui Schrödinger nu le-aş da-o, căci, oricât de abstractă a fost, a intermediat concluzii despre realitate mai pertinente decât tot ce vor reuşi ei în 50 de ani de practică asupra realităţii minţii umane. Poate doar pisica vecinului de la trei să o ia, că miorlăie în permanenţă. u condiţia să o psihanalizeze ericksonian în cabinetele lor până-i epuizează cele nouă vieţi.
Mihnea Rudoiu
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu