Dilema mea e însă alta: au sesizat autorităţile fiscale americane faptul că în dormitorul Jobs-ilor, apoi în garaj, se desfăşurau activităţi comerciale care ar fi impus mărirea impozitelor pe locuinţă sau pe anexe? A mers oare tânărul Steve la vreun ghişeu, a adus un evaluator care să-i calculeze valoarea de impozitare?
Fără să fiu la curent cu situaţia fiscală a firmei Apple la începuturile sale, aş crede că nu.
Pentru că americanii sunt oameni practici, iar întrebarea care se pune firesc, ar fi: ce-are… garajul cu prefectura? Noi însă nu suntem americani, deci la noi are. Aflu acum din presă că ANAF s-a grăbit să dreagă un pic busuiocul stricat, să schimbe pe ici pe colo legea referitoare la impozitele pe spaţii, fără însă a revizui nimic, dar răul a fost deja făcut. ( Din fericire, se pare că eu personal nu intru sub incidenţa acesteia, însă cunosc destui prieteni cu mici afaceri în IT care sunt cumva afectaţi, mai mult sau mai puţin)
Problema este însă nu a acestei legi; problema este a spiritului în care sunt construite toate legile care se referă la investitori în general. Născute din emanaţiile confuze ale ideilor populiste din anii ’90, acestea legiferează statutul antreprenorului, aşa cum era perceput în vremea fesenismului: un individ marginal, tolerat la presiunea occidentului, un speculant bun de jupuit.
Micul antreprenor ( şi cel mare, dar deocamdată mă voi rezuma la cel mic) plăteşte totul diferit: curentul, gazele, toate au alt preţ. Administratorul de bloc o să îi semneze acordul, dar bineînţeles în schimbul unor mici servicii, sau a creşterii cheltuielilor de întreţinere. Acum iată, şi primăria vrea impozit mai mare. Mă îndoiesc însă că în schimbul acestui impozit mărit, autoritatea va avea grijă ca dozajul de gropi în asfalt în dreptul blocului meu să fie un pic sub media pe localitate. Pur şi simplu, impozitul e mai mare… pentru că pot. Am o firmă, deci pot să plătesc.
Nu ştiu dacă v-ați pus problema aşa, eu da: îmi fac acasă un sandwich. Îl pun puţin la microunde, îl mănânc. Dacă însă îl pun la pachet şi mă prinde prânzul la un client, îl voi mânca la alt preţ, pentru că la el la firmă curentul costă diferit. Şi totuşi, e acelaşi sandwich.
Tot acest hăţiş de legi, reglementări şi norme, unele scrise altele nescrise, au fost construite pentru a consfinţi statutul social al investitorului. Nu homosexualii, nu ţiganii sau maghiarii, nu femeile sunt în România persoanele cele mai discriminate, ci “speculanţii” astia de antreprenori.
Din acest hăţiş nu există scăpare. O dată ajuns la un ghişeu al oricărei autorităţi cu care ai de-a face, funcţionarul îţi va arăta îndată starea mizerabilă în care te afli din punct de vedere legal.
Pentru că, oricât ar dori el să te ajute, legea e lege. Astfel încât funcţionarul se va găsi în situaţia personajelor din tragedia clasică: conflictul între inimă şi raţiune. Inima îi spune să te ajute, însă autoritatea legii este copleşitoare. Dacă ar fi citit Racine în şcoală, funcţionarul ar şti că din această dilemă singura ieşire onorabilă este sinuciderea. Cum însă şcoala noastră a făcut deja alegerea, iar între armăsarul lui Alexandru cel Mare şi mârţoaga Fefeleagăi, a ales-o pe cea din urmă, funcţionarul va alege o soluţie mult mai umilă, şi te va ajuta, scobind pe undeva prin adâncurile insondabile ale legislaţiei, va găsi o formulă de compromis. Desigur, va trebui să te scobeşti şi tu puţin prin buzunare, dar acesta este un mic amănunt de parcurs; cine aspiră la glorie nu se va împiedica de astfel de amănunte prozaice.
De aici vin şi pun întrebarea: oare nu cumva corupţia este de fapt răspunsul unei societăţi sănătoase la reglementările unui stat bolnav? Bine, veţi zice că vorbesc doar de corupţia mică. Însă corupţia este un domeniu total dereglementat, căruia i se aplică legile capitalismului sălbatic. Dintre micii corupţi, prin selecție darwiniană, apar marii corupţi, aceştia evoluează în baroni locali, după aceea moguli… o întreagă ierarhie care aşteaptă un Linné al DNA-ului pentru a fi clasificată pe specii, genuri şi încrengături.
Zadarnic te vei lupta cu caracatiţa; vom mai construi încă zece puşcării, vom dovedi că toţi constructorii lor erau corupţi şi îi vom închide şi pe ei acolo, ca într-o variantă caricaturală a „Meşterului Manole”; singura soluţie este ca zâna cea bună să oprească izvorul cel nesecat: acest izvor este legislatia noastră. Nu litera, ci spiritul ei. Poate că parlamentarii, în disperarea lor de a se apăra unii pe alţii de „beciul domnesc”, vor găsi acea fărâmă de solidaritate cu aleşii viitori; dacă pe ei nu se pot salva, măcar pe urmaşii lor. Tot ar fi ceva.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu