Solenoid: mic îndrumar de lectură

Deși puțini sînt cei care se pot lăuda că au descifrat ultimul meteorit cărtărescian (lectură copleșitoare, nu numai prin prisma pletorei sufocante de imagini neobișnuite, pagini curgînd în jurul unor bulboane de abject și divin, întunecimi dintr-un fluviu neîmblînzit, căderi uruitoare de cuvinte niciodată împerecheate pînă acum în afara prețiozității compulsive, continuînd să păstreze aprinsă pagină după pagină flacăra întîmplărilor scăpate în uitare, al tainelor dezvăluite cu penseta unui suflet damnat, mituri amalgamate în mojarul speculației care-și găsește rezolvarea în mutații metafizice, în toiul cărora autorul aruncă personaje ireale complet verosimile și altele rupte din istorie sub aura mitului, ci mai ales prin intensitatea scriiturii, a ritmului debordant de energie emanînd din fiecare rînd, creînd iluzii coșmarești prin tehnica aglutinării și a redundanței controlate, prin panoramarea reperelor și augmentarea cadraturii, supusă radiografierii pînă la suferință și indivizibil), au curs deja suficiente impresii pentru alcătuirea unei mostre rezonabil analizabile.
În generalul unui procent de aproximativ 99%, aparițiile critice au fost de admirație fără frontiere, de acceptare natural entuziastă chiar dacă, deocamdată, n-a coborît nimeni în camera de război a detaliilor, a destructurării stilistice, a examinării motorului creator, din care curg abaterile, elementele insolite, referirile culturale, nașterea unui univers perfect posibil din memoria unuia desăvîrșit improbabil.
A fost observat, totuși, ca notă pasageră în amestec de mîhnire și de previzibil, că o seamă de cititori au deplîns dificultatea parcurgerii. “Am întîmpinat greutăți de apropiere a textului”, și-a recomandat un cititor neputința, “este o lectură grea”, susține altul, “am fost tentat să sar paragrafe, uneori chiar pagini întregi”. Abia cînd nu înțelegi pe deplin trebuie să insiști în cîmpul buchei, dacă nu-ți trece prin cap că este posibil să tratezi răceala cu scufundarea în apă cu sloiuri de gheață. Nu este doar maladia contemporană a omului căruia îi lipsește deprinderea adecvată a lecturii. Într-un interviu nu chiar recent, Cormack McCarthy remarca modificarea atitudinii cititorului de pretutindeni, care preferă cărțile scurte, scrise cu litere mari, depănînd moduri de acțiune ori aventuri erotice, fără multe descrieri, cu atît mai puțin incursiuni abisale. E un loc comun. Se publică mult, dar prost. De unde alternativa afecțiunii beletristice: rătăcitori prin mlaștina maculaturii, atei în sacra bibliotecă. Este timpul ca tehnologia lecturii să capete cîteva amendamente.
Pentru a veni în întîmpinarea cititorilor cu inima deschisă în căutarea unei lecturi potrivite și lipsite de frustrări a capodoperei solenoidale, propun trei trepte de apropiere: eidetică, poetică și metafizică.

*

Vom porni de la ultimul reprezentant al memoriei eidetice, Stephen Wiltshire, un tînăr englez autist, care este plimbat cu elicopterul pe deasupra unor porțiuni urbane complexe, preț de cîte 15 minute. Odată întors în atelierul său, Stephen, înconjurat roată de imense coli de hîrtie, redă grafic ce-a reținut. În cîteva zile de muncă aproape neîntreruptă, lucrarea este săvîrșită. A reținut tot. Pînă la pliurile perdelelor, aranjamentul frunzelor în arbori, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor din trafic, poziția fularului unui pieton trecînd strada, numărul de țigle de pe clădirile vizionate ori cel al călătorilor dintr-un tramvai. În comparație cu filmul realizat în timpul zborului, desenul lui Wiltshire nu omite nimic. Este ceea ce, la prima debarcare lecturală, reușește Mircea Cărtărescu în Solenoid.
Dicționarul Explicativ aduce în perimetrul situației o notă poetică: “Anomalie întâlnită în special la copii, care constă în reprezentarea foarte vie a obiectelor văzute anterior, ca și cum acestea ar fi prezente.” Imaturitatea artificială a naratorului solenoidal se califică descrierii. Putem decela în combinația celor două repere, adunate în cuvinte și idei, motoarele tehnicii de lucru la nivelul frazei cărtăresciene servind Solenoidul. Care nu se citește ca o carte obișnuită, dacă mai e cazul de subliniat. În nici o împrejurare una de aventuri, unde cititorul tinde să pună greutatea vizuală în aria verbului. Verbul, în mod obișnuit, este partea de vorbire flexibilă care duce propoziția mai departe. În conjunctura lucrării de față, verbul își pierde relevanța, dispare în faldurile propoziției, care i se substituie. Cuvintele capătă o pondere egală. Liniile de fugă ale profunzimii și mișcării sînt definite de întregul enunț. Această democrație sintactică emană un vertij neobosit, care te învăluie, dar, în același timp, te ajută să înaintezi, prin inerția energiei consumate. Este, dacă insistați, modelul de eficiență al unui perpetuum mobile literar. Poate amănuntul că Leonardo da Vinci a fost una dintre personalitățile cunoscute ca fiind afectate de maladia memoriei eidetice facilitează înțelegerea reușitei din urmă.
Editorul cărții sugera o lectură defalcată pe porțiuni aproximate la o sută de pagini. E un ideal de generos optimism, vă asigur. Cititorul normal nu posedă tehnici de lectură rapidă și dacă nu este un fenomen uman cu o memorie uluitoare nu va reține ce e vrednic de reținut din fuga unei lecturi de metrou. Recomand deslușirea tihnită a fiecărui capitol în parte, urmată de o pauză de asimilare. Este o carte care poate fi citită pornind din orice punct, străbătînd orice combinație, încheindu-se oriunde. Ceva asemănător indica, în 1963, Julio Cortazar, referitor la lecturarea Șotronului. De reținut că o singură lectură nu va fi suficientă pentru a gusta toate nuanțele lingvistice, prismele poetice și arcanele metafizice implicate în text.

*

De o frumusețe chinuitoare, nepămînteană, transcendentală și demonică, în sensul înălțător al noțiunii elene, Mircea Cărtărescu împrumută diamantul unui scriitor cu care se aseamănă enorm, dar pe care nu va fi lesne să-l regăsiți în inventarul influențelor solenoidale. Este vorba de Kafka, din jurnalele căruia scriitorul român inserează în propria operă următorul fragment: “Stăpânul viselor, marele Isahar era așezat în fața oglinzii, cu spinarea lipită de suprafața ei, cu capul mult răsturnat pe spate și cufundat adânc în oglindă. Acolo a apărut Hermana, stăpâna amurgului, și s-a topit în pieptul lui Isahar până când a dispărut cu totul acolo.” Cărtărescu nu are nevoie de această bijuterie pentru a-și augmenta crescătoria oricum fabuloasă, ci pentru a-i permite cititorului o unealtă care să-l ajute a găsi calea adevărului poetic. Stăpînul viselor, stăpîna amurgului. Combinația consangvină care asigură puntea între cele ce se văd și cele care nu se văd. Stăpînul cuvintelor, care dă seama de întreaga operație.
Volumul este alcătuit din 51 de capitole care pot fi considerate tot atîtea proze scurte legate prin context filozofic, tehnică de lucru și proximitate. Esența care le străbate este atît de puternică încît le conferă o autonomie de zbor aproape totală. Veți nota cu băgare de seamă că toate secvențele pornesc din locuri banale, într-o direcție lumească, dirijate cu o mînă sigură, în regia unei discreții atît de pioase încît este imposibil de perceput lucrătura, intervenția, voința. La un moment dat, asupra liniștitei narațiuni este aplecată lupa enormă a instrumentarului kafkian. Transformarea este instantaneu radicală, abandonînd descrierea lumii cunoscute și scoțînd la iveală inefabila lejeritate a unui alt univers, așezat sub filtre deformatoare, scăldînd coaste filozofice în apele colorate ale sistemului metafizic de referință. Protagonistul este obsedat să așeze la vedere nu înțelesuri noi din cuvinte comune, nu expresii uitate prin lăzile vocabularului, ci lumi transformate de parfumatul venin al poeziei.
Cuvintele au calitatea de a forja impresii de realități care emană magie așa cum inteligența oamenilor superiori crează o aură de calm în jurul lor. Magia este ceea ce rămîne dintr-o lume îndepărtată, glorioasă și dinamică, supusă extincției, emisarul unei șoapte de aducere aminte a celor ce trebuie să fi fost, nu doar ca o scăpare de moment a imaginației, ci carne a existenței și durerii (ca singura probă a trecerii). Cercurile impregnate în trunchiul îmbătrînit, prelins, uscat.
A face să crezi facilitează posibilitatea de a recrea. Cei morți revin la viață, cei bolnavi se însănătoșesc, cei răi sînt aruncați la picioarele binelui, cu șansa mîntuirii. Acesta este rolul de taumaturg, vraci și visător al magului scrib. Din acest motiv, arta poeziei este crucială în algebra civilizației. Terapia cognitivă a cuvîntului așternut.

*

Sf. Toma de Aquino a descris metafizica drept “știința pe care o studiem după ce am descifrat total științele care aduc cunoașterea lumii fizice”. Nu este doar o exactă descriere a fenomenului, ci și o bună referință pentru universul la care se raportează Solenoidul aici discutat, în lumina revelației făcute de Pavel în 2 Corinteni (4:18): “Lucrurile care se văd sînt trecătoare, pe cînd cele care nu se văd sînt veșnice”. Există două tipuri de lumi ascunse în spatele construcției fizice, pe care Mircea Cărtărescu le supune cu meticulozitate unui sistem de segregare. Unele se întind pe orizontală și, în prim-planul narativ, este ceea ce autorul relatează în fiecare secție a bestiarului său hipersensibil. Cealaltă dezvoltare coboară pe axa verticalității, emanată ca o concluzie implacabilă din puzderia de lumi scoase la iveală în jurul nostru cu neobositul detector de radiații al sensibilității poetice.
Trecerea din registrul lumii contingente în cel al lumii necesare, cu ajutorul lupei kafkiene care metamorfozează prozaicul în poezie așa cum piatra filozofală a alchimiștilor transforma plumbul în aur, marchează ritmul hipnotic (o altă structură obsesivă a ansamblului solenoidal) al respirației de zeu răpus de febră care visează lumi extraordinare precum muritorii deapănă visuri comune, trecînd dintr-una în alta cu ușurința fără complicații a celui aflat în afara existenței.
*
Din zecile de posibile ilustrări, preiau la întîmplare un fragment a cărui anagogie este atît de evidentă încît nici nu mai necesită aplicarea exegezei:

“M-am plimbat un timp pe lângă scaunele dentare, apoi, înfiorat, m-am așezat într-unul dintre ele, sprijinindu-mi capul de perna tare de vinilin. Am deschis larg gura, sub lumina orbitoare, am strâns ochii și-am așteptat. Mă simțeam din nou copil, simțeam, prin carnea gingiei, fiecare nerv ce se strecura în canalele dinților: o floare de nervi, o actinie împingându-și filamentele în apa legănătoare-a oceanului. Cineva avea să vină, cum venise de-atîtea ori în trecut, ca să cînte, ca un harpist al durerii, un cîntec de agonie pe strunele nervilor mei dentari. Așteptam urletul bormașinii și mârâitul frezei, căngile tijelor metalice, gustul de metal acru al aspiratorului de salivă. Așteptam animalul gras în halat alb, de dentist, să-și prăvălească pîntecul peste mine, să-i simt bătăile inimii și gâlgâitul mațelor, să-i văd ochii neiertători înfipți în ochii mei, respirația amestecată cu a mea, sudoarea lui de pe frunte picurîndu-mi în gura larg deschisă în timp ce, pentru un timp nedefinit, sunt stors de substanța durerii, cea mai limpede și mai intensă substanță din lume. Eram răstignit pe-un aparat de extras durere, unul dintre milioanele de mulgătoare de chin și de urlet din lume, toate conectate-ntre-ele prin cabluri gofrate, organice, șerpuind pe sub fundațiile realității. Și trebuia să fie un loc în care toate conductele de carne pulsândă, ca rădăcinile arborilor bătrâni, convergeau într-o singură enormă țeavă unde se-amestecau țipetele de groază-ale omenirii, disperarea și denădejdea madreporului cu mii și milioane de ființe vii, cu gurile roșii căscate larg, urlînd cu ochii strânși, pentru eternitate, în mâinile călăilor orbi și surzi și impersonali, instrumente ale teribilului nostru destin. Încotro ducea conducta verticală a suferinței umane? Cine se hrănea cu plânsul și nefericirea și neputința și nimicnicia și vremelnicia noastră? Cine se bucura de trosnetul oaselor noastre, de chinul iubirii ne-mpărtășite, de ravagiile cancerului și-ale morții celor apropiați, de pielea arsă, de ochii scoși, de venele explodate? Pentru cine substanța limpede ca lacrima a nenorocii noastre era necesară ca aerul și ca apa? Îmi imaginam țeava cea verticală, ca un ac de seringă, dar cu diametrul celui mai bătrân boabab, coborând până-n centrul pământului și hrănind acolo, în hipogeica sferă goală, un popor de necromanți și telepați înrudiți cu ploșnițele, căpușele și sarcopții. Hedoniști ai durerii, vizionari ai teroarei, arhangheli ai strivirii de viu, regi ai distrugerii și ai urii…” (pag. 721-722.).

Înfiorătoare viziune plecată din tensiunea anomaliilor unui cărăuș de metafore între fizicalitatea mizeriei cuantice și cea a rațiunii din spatele lumii! Întocmai mesajului unei religii umile care vrea să arate lumii că oricine poate deveni vrednic de ea, asistăm la parcurgerea drumului inițiatic de la particularul mărunt al individului insignifiant, pînă la universalul dramatic al ființei de dinaintea ființei, prin una dintre cele mai uluitoare mutații stilistice care ne-au fost oferite vreodată. Cuvîntul comun, supus filtrului poetic, captat în starea de emfază filozofică. Cine nu știe asta! Toate formulele se scurg în apa freatică a discursului divinității, care nu are nevoie de nici un cuvînt.
O carte perfectă, ridicată din milioane de particule care, pînă acum, n-au cunoscut decît imperfecțiunea.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro