Atunci am învăţat să fim mai singuri - Anul dispărut. 1996

De anul 1996 ne despart 20 de ani, 4 preşedinţi, sute de mii de melodii pop, niscaiva mari jafuri, dintre care unele încă nedescoperite, zeci de mii de familii destrămate, tot cam atâţia genunchi zdreliţi şi cel puţin atâtea speranţe câte perechi de ochi. Mai toţi am fost acolo şi ştim să fredonăm "aiaia cocojambo", aşa că Anul dispărut. 1996 funcţionează ca o oglindă în care ne vedem mai buni, mai frumoşi, poate mai naivi, dar şi mai curajoşi, căci moto-ul vremii era "Acum ori niciodată". În 1996 am sărit prima dată din scrânciob şi m-am ales cu o cicatrice la urechea dreaptă. Mama s-a lăsat de fumat ca urmare a unui pariu electoral. Românii au votat schimbarea. Alţi români au ales să emigreze. Piatra Neamţ-ul se schimba şi noi nu ne dădeam seama, pentru că eram prea preocupaţi de propria imagine, chiar înaintea telefoanelor mobile cu sau fără mega-pixeli.

Această a doua parte din trilogia anilor dispăruţi ai ultimelor trei decenii se bazează pe aceleaşi ingrediente ca primul spectacol (Anul dispărut. 1989, la Teatrul Mic din Bucureşti): evenimente importante ale anului respectiv din lume şi din ţară, combinate cu poveşti 'mici', culese de la membrii echipei de spectacol, de la regizori la maşinişti. Se joacă scene private, la care se participă pe baza unor numere extrase aleatoriu, cam ca la loteria vizelor, principalul motiv al pierderii tovarăşilor de joacă pe atunci. La Teatrul Tineretului, ingredientele reacţionează într-un mod nou, iar reţeta propusă de Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan se maturizează şi face loc în scenografia multifuncţională pentru trei scene bine coregrafiate şi pline de imagini compuse cu atenţie.

România în 1996 era o adolescentă rebelă, convinsă că cei abia 7 ani de democraţie au învăţat-o să se descurce în lume. În anul mondial al luptei împotriva sărăciei, oamenii nu prea mai erau dispuşi să aştepte propria îmbogăţire peste noapte. În faţa tentaţiilor vestice şi dispariţia statului ca mecanism represiv de control, spiritul individual înflorea cum putea el mai bine: cu improvizaţii, combinaţii şi relaţii. Unde colectivitatea dăduse greş, ăl mai şmecher o să răzbată; toţi aveau atât motivaţia, cât şi un plan pentru a da lovitura.

Regizorul şi dramaturgul privesc cu blândeţe în faţa capitalismului sălbatic al vremii - nu e nimic de neînţeles, când fabricile se închideau, totul era în curs de privatizare, iar ce mai rămânea era înghiţit de inflaţie. Şi nici nu s-au schimbat multe de atunci: unii s-au îmbogăţit din combinaţii, alţii s-au reprofilat sau au plecat din ţară, iar majoritatea s-au blazat. Aici văd eu cheia citirii acestui spectacol: în avântul de a reuşi, de a nu pierde trenul primilor ani de libertate, mulţi şi-au jucat biletul cum au ştiut mai bine, au pierdut şi au înţeles că e momentul să se retragă; vrând-nevrând, au început să îmbătrânească, atât oamenii, cât şi oraşele. Încet dar sigur. Viaţa publică, mai ales în aşezările de provincie, s-a privatizat şi ea. Ieşirile la teatru au devenit un fel de afişare, vizitele între vecini s-au rărit, iar Speranţa nu a mai fost invitată la petrecere.

Cu toate astea, spectacolul de la Teatrul Tineretului este viu şi plin de energie, la care contribuie o parte din actorii debutanţi, 6 surprize pentru care merită ieşit mai des din peisajul bucureştean, la teatrele din ţară care refuză să stea pe loc. Întregul proiect de cartografiere a ultimelor trei decenii prin "redescoperirea" unor ani este cât se poate de relevant pentru înţelegerea prezentului. Reconstituirile sunt pline de emoţie şi nostalgie, dar nu duc lipsă de simţ de răspundere. Trecutul e complex şi prezintă multe aspecte. Dar mai presus de toate, este comun. Este al nostru, fie că ne place sau nu, şi poate fi punctul de plecare în a începe să privim către un viitor pe care să îndrăznim să ni-l asumăm.