Cu toate acestea, mai nou am luat parte la mai multe aşa zise spectacole de teatru alternativ cărora stereotipiile de mai sus nu li se aplică. Am întâlnit atitudinea unei căutări calme, minimaliste, dar care nu exclude nici revoluţia proprie căutării unui drum, ci pur şi simplu nu e excentrică. Iar aceste categorii, aici şi acum sunt neutre din punct de vedere calitativ.
Voi scrie despre două spectacole care, fiecare în felul său, pune sub semnul întrebării unul din elementele considerate sau care pot fi considerate esenţiale teatrului, vizualul, ba mai mult, scena, ba mai mult, spaţiul gol prin care trebuie să treacă cineva. Nu aş vrea să arunc cu cuvinte mari, cum că aceste spectacole ar semnala un fel de schimbare a paradigmei, că experimentează împotriva teatrului de imagine (nu aceste spectacole sunt cele care fac o "muncă revoluţionară", fiindcă lucrurile astea au fost începute deja de o vreme), dar aş face o observaţie: ambele au fost revigorante.
Producţia Companiei SPOT, Mi a magyar? (n.t: Ce e maghiar?) s-a construit pe respingerea totală a imaginii. Dar mai întâi trebuie să zic câte ceva despre Compania SPOT. Iar înainte de asta, despre SPOT. Festivalul Internaţional de Teatru pentru Studenţi a avut loc, în 2015, pentru a noua oară, în orăşelul din Partium, Carei. An după an, studenţi actori se adună pentru o săptămână, joacă, răspândesc teatrul şi feeling-ul în orăşel şi toate astea cu adevăr şi sinceritate. Festivalul organizează multe evenimente, workshopuri, lansări de cărţi, "zile SPOT" etc. Iar începând cu 2014, există şi Compania SPOT, condusă de Paul Sarvadi, cu participanţi internaţionali care se schimbă anual şi cu câte o producţie nouă pe an (construită, de obicei, în timpul vacanţei de vară şi prezentată toamna, în timpul festivalului).
O să vă zic cum stă treaba de la început: spectacolul Mi a magyar? se joacă, de la început la final, în întuneric. Şapte actori povestesc şapte poveşti despre şapte personaje, aşa ia formă un pseudomit complet nou despre ceea ce ar putea să însemne ideea de maghiar. Cel puţin asta ar fi intenţia. Textul însă - care a fost creat de echipa spectacolului - are un efect destul de accidental şi, având un caracter improvizat, pare uşor lipsit de idei originale. Structura şi ritmul nu sunt îndeajuns de ferme. Le-ar fi fost de ajutor un dramaturg. Întrebarea pe care au pus-o, ce e maghiar?, e incitantă şi curajoasă, şi are destul potenţial. Cu toate acestea, spectacolul nu oferă nici un răspuns în legătură cu asta. Dar nici nu e de la sine înţeles că, să zicem, nu vrea să dea nici un răspuns sau să se raporteze ironic la ridicarea întrebării.
În ciuda acestui fapt, spectacolul funcţionează, şi asta datorită atmosferei create. Publicul nu stă pe scaune, ci pe jos, pe un covor mare. Povestitorii sunt răspândiţi printre cei prezenţi, auzim textul din diferite părţi ale spaţiului, uneori vorbesc mai mulţi actori deodată, de ici, de colo. La început, întunericul total are efecte şocante. Apoi e relaxant, odihnitor. La început, spaţiul nu există, el e format mai apoi de către vocile povestitoare. Se creează acea stare odihnitoare, de lângă foc, plăcută, de "pântec de mamă". În toate astea un mare rol îl joacă vioara inovativă a lui Bocsárdi Magor, a cărei efecte creează o coajă moale de sunet, devenind o parte importantă a performance-ului. În mod paradoxal, ca teatru radiofonic, Mi a magyar? ar fi un spectacol slăbuţ, însă ca formă de teatru oferă o trăire pozitivă, aici şi acum-ul are miză, realitatea spaţiului are miză (pentru acest lucru nu ar fi de-ajuns nici un sistem de sonorizare 5.1), muzica live are miză.
Cel de-al doilea spectacol (Genunchii noştri se ating) e o producţie a centrului multiartistic clujean, Reactor. Iarăşi am să vă vând poanta. Pe mica scenă a Reactorului, timp de 80 de minute, cât ţine spectacolul, nu se întâmplă nimic. Scaunele sunt aliniate în jurul spaţiului pătrat care alcătuieşte scena. Cei patru actori stau, în civil, pe câte un scaun, în rândurile din public, fiecare de o parte a pătratului.
Nu am văzut un spectacol atât de curajos şi sincer de ani buni. Cei patru actori doar stau pe scaune şi vorbesc. Nu m-am plictisit nici pentru o secundă în cele 80 de minute. Aceşti patru oameni duc la bun sfârşit lucruri de necrezut. Creează o atmosferă lejeră, deconstruind total tensiunea care adesea se creează automat în public de către gong şi de anunţul pentru închiderea telefoanelor mobile. Aici nu sunt asemenea lucruri. Şi nu se abuzează de asta. Deşi spectacolul e interactiv. Şi, în ciuda acestui fapt, nimeni nu e tensionat, nimeni nu se simte obligat să se implice în spotul necerut al scenei. Şi aici mai intervine un trick uriaş. Fiindcă încet, încet, discuţia (nimic mai mult) te trage într-o asemenea profunzime, în care chiar şi katharsisul are şanse să aibă loc, într-o asemenea profunzime, în care tragedii personale şi sociale se amestecă între ele şi în suflet. O discuţie, nimic mai mult, despre spectacolul imaginar jucat la Reactor. O discuţie, nimic mai mult, în care actorii se joacă pe ei înşişi, în civil. O discuţie, nimic mai mult, bazată pe o muncă actoricească incredibil de reală. Se poate vedea că asta e, în sfârşit, muncă actoricească adevărată, adevărată, în ciuda lejerităţii jocului. Atât de convingătoare e, încât nici nu te mai interesează ce e adevărat şi nu te mai interesează dacă totul se bazează pe un text scris. Fiindcă actorul şterge graniţa dintre iluzie şi realitate, astfel încât devine irelevant dacă e vorba despre realitate sau nu. Miracol. Iar aici simt şi mai mult că acest spectacol poate avea loc numai aici şi numai acum.
În timpul discuţiei apar noi şi noi niveluri, transformând şirul povestirii într-un mozaic. Dar povestirea nu e un cuvânt bun, story-urile se alcătuiesc în mintea noastră sub formă de mozaic, pe baza dialogurilor dozate tot mozaical. E nemaipomenit că sistemul nivelurilor încurcate nu se destramă, se poate urmări până la capăt cine despre ce vorbeşte.
Am văzut două experimente despre ce se întâmplă dacă scoatem scena din teatru. Ambele experimente s-au dovedit reuşite. Producţia celor de la SPOT a fost incitantă din punct de vedere tehnic, iar "spectatorul" a început să funcţioneze prin întoarcerea în sine însuşi. Ar fi bine să se mai lucreze la acest spectacol, deoarece cu un text mai bun, cu câteva şmecherii în plus pentru crearea atmosferei, ar putea să devină un spectacol mare.
Regia lui Cătălin Bocîrnea, în Genunchii noştri se ating, e, pentru mine, una din cele mai bune trăiri teatrale din ultimii ani. Un concept curajos, care realizează tot ce îşi propune, cu actori minunaţi, cu o poveste bună, cu tehnică bună, dar în care nu se complică, în timp ce vorbeşte despre probleme relevante.
Compania SPOT. Mi a magyar? Regia: Benkó Bence şi Fábian Péter. Actorii: Sebők Maya, Daróczi Noemi, Czumbil Orsolya, Keresztes Ágnes, Bodea Tibor, Balázs Viktor, Bocsárdi Magor.
REACTOR Cluj. Genunchii noştri se ating (Tim Crouch: după Autorul). Regia: Cătălin Bocîrnea. Actorii: Bodolai Balázs, Cătălin Bocîrnea, Raluca Mara, George Sfetcu.
Articolul de mai sus a apărut iniţial în limba maghiară pe site-ul www.helikon.ro.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu