Fostul secretar de stat in Ministerul Justitiei Lidia Barac (foto) din timpul ministeriatului lui Catalin Predoiu – sub
care s-au pritocit pe milioane de euro noile coduri penale,
catastrofale in nenumarate privinte si facute parca dinadins pentru a
permite institutiilor de forta sa incalce drepturile fundamentale ale
cetatenilor – a simtit nevoia sa iasa la rampa pentru a-si justifica o
decizie judecatoreasca contra-naturii. Iesirea
Lidiei Barac survine la scurt timp dupa ce Lumeajustitiei.ro a
dezvaluit ca aceasta a participat la pronuntarea unei hotarari
judecatoresti civile irevocabile prin care a respins cererea de
despagubiri a cetateanului Alexandru Ritzi, achitat definitiv pentru o
presupusa infractiune, dupa executarea a 283 de zile de arest preventiv. Barac
a respins cererea de despagubiri pe motiv ca bietul om (achitat pe
considerentul ca nu el a comis fapta) nu a putut face dovada ca
arestarea sa a fost ilegala. Pot exista arestari legale - in sensul de a nu se plati despagubiri - cand omul e declarat definitiv nevinovat???
Cum au mestesugit “desteptii codurilor” un text care sa impiedice victimele arestarilor ilegale sa fie despagubite
In publicatia juridice.ro, Lidia Barac (in prezent sefa de sectie civila la Curtea de Apel Timisoara) a publicat zeci de pagini in care a amestecat intr-un stil ametitor texte din legea interna si din Conventia EDO pentru a acredita ideea ca statul roman nu trebuie sa raspunda material pentru victimele unor erori judiciare ale magistratilor, care au suferit arestari nejustificate, decat daca cetatenii care au stat aiurea dupa gratii pot dovedi ca arestarea lor a fost ilegala. Cu alte cuvinte, in mintea Lidiei Barac nu e suficient ca persoana arestata a fost achitata definitiv, trebuie sa existe o hotarare judecatoreasca sau o ordonanta a procurorului care sa ateste conform art. 539 Cpp ca arestarea a fost ilegala!!! Evident, art 539 Cpp este un text de lege anti-cetatean, fiind aproape imposibil pentru un om, dupa o hotarare definitiva de achitare, sa mai obtina o alta care sa ateste ca a fost arestat ilegal, pentru a o folosi in procesul civil pentru a demonstra ca a stat nejustificat in arest. Articolul 539 Cpp nu este decat o alta “opera” a indivizilor incompetenti ori de rea-credinta care au conceput la MJ noile coduri, din care deja zeci de articole au fost declarate de CCR ca neconstitutionale.
Chiar si asa fiind, opinia noastra ferma e ca judecatoarea Lidia Barac nu avea dreptul sa respinga solicitarea reclamantului Alexandru Ritzi de a primi despagubiri pentru cele 283 zile de arest, intrucat textele CEDO sunt clare, iar in fata lor art. 539 Cpp nu poate avea nicio valoare, intrucat potrivit art. 20 din Constitutie reglementarile internationale au prioritate in fata legislatiei interne.
CEDO nu poate fi interpretata in scopul limitarii drepturilor omului
In opinia noastra, judecatoarea Lidia Barac a ignorat art. 17 din CEDO potrivit caruia “Nicio
dispozitie din prezenta conventie nu poate fi interpretata ca implicand
pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a
desfasura o activitate sau de a inlesni un act ce urmareste distrugerea
drepturilor omului sau a libertatilor recunoscute de prezenta conventie...”
Cu alte cuvinte, Conventia nu poate fi interpretata decat in favoarea cetateanului, nu impotriva lui, ca aducand anumite limitari. Nicaieri in jurisprudenta CEDO nu se regaseste vreun rationament ca o persoana arestata, dar achitata ulterior definitiv, nu ar avea dreptul la despagubiri pentru ca, vezi Doamne, arestarea ar fi fost legala! Astfel, fata de ingradirea impusa de art. 539 din Codul de procedura penala roman, avea prioritate art. 5.5 din CEDO potrivit caruia: “Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii”. In orice interpretare de bun simt, achitarea unei persoane pe motiv ca fapta nu exista ori ca nu a comis fapta este suficienta ca masura arestarii sa devina una nejustificata, ilegala. Hotararea de achitare este suficienta pentru acordarea de despagubiri, chiar daca in cuprinsul ei nu mentioneaza in mod expres ca arestarea a fost ilegala. Exista jurisprudenta penala in acest sens chiar in Romania. Si pana acum s-au acordat despagubiri pentru arestari urmate de achitare fara a se solicita declararea ilegala a masurii arestarii!!! Astfel ca art. 539 Cpp nu poate aparea decat ca un instrument nou introdus in legislatie, pentru sustragerea de la raspundere pentru privarea cuiva de libertate. In opinia noastra, art. 539 Cpp a fost introdus dinadins de “desteptii codurilor” pentru a-i scapa de raspundere pe magistratii care aresteaza abuziv la solicitarea procurorilor. Pentru ca daca un nevinovat poate fi privat luni sau ani de zile de libertate pentru ca un judecator a arestat, chipurile, legal – si sa nu primeasca despagubiri – ar insemna ca daca se respecta procedurile magistratii sa poata aresta pe oricine si nimeni sa nu raspunda. Chiar nu isi gaseste Lidia Barac nicio vina pentru felul in care au fost pritocite noile coduri pe cand ea era secretar de stat la MJ?
Cititi in continuare mostra de gandire juridica a Lidiei Barac – care anunta o noua moda in Justitie, aceea a refuzului de reparare a prejudiciilor create prin arestari in cauze finalizate cu achitare!
“LIDIA BARAC: - Cateva consideratii cu privire la procedura repararii pagubei materiale sau a daunei morale in caz de eroare judiciara sau in caz de privare nelegala de libertate ori in alte cazuri:
Codul
de procedura penala roman consacra procedura repararii pagubei
materiale sau a daunei morale in caz de eroare judiciara sau in caz de
privare nelegala de libertate ori in alte cazuri in Capitolul VII al
Titlului IV, intitulat Proceduri speciale (art.
538-542 C. proc. pen.). Norme similare identificam si in Codul de
procedura penala anterior[2], procedura in discutie fiind considerata de
asemenea o procedura speciala (Titlul IV, Capitolul IV – art. 504-507).
Dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale a facut obiectul vechiului Cod, fiind reglementat si in noul Cod in mod diferentiat, dupa cum ne aflam fie in prezenta unei erori judiciare, fie in prezenta unor cazuri de privare nelegala de libertate, fie in alte cazuri, expres prevazute de lege.
in demersul de fata vom analiza, in principal, primele doua ipoteze,
cuprinse in dispozitiile art. 538 C. proc. pen., cu corespondent in
dispozitiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. anterior, respectiv in
dispozitiile art. 539 C. proc. pen., cu corespondent in dispozitiile
art. 504 alin. (2) si (3) C. proc. pen. anterior.
O
analiza atenta a dispozitiilor legale mentionate pune in evidenta
faptul ca legislatia romana este compatibila cu prevederile Conventiei
europene a drepturilor omului[3] si protocoalele sale aditionale.
I. Astfel, in cuprinsul dispozitiilor art. 3 din Protocolul nr. 7, aditional la Conventie este reglementat dreptul la reparatiune pentru prejudiciile derivate din erori judiciare, dupa cum urmeaza:
„Atunci cand condamnarea penala definitiva este ulterior anulata sau cand este acordata gratierea pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o paguba din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este acestuia imputabila in tot sau in parte”.
„Atunci cand condamnarea penala definitiva este ulterior anulata sau cand este acordata gratierea pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o paguba din cauza acestei condamnari este despagubita conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este acestuia imputabila in tot sau in parte”.
In mod similar, dispozitiile art. 538 C. proc. pen.
roman prevad: „(1) Persoana care a fost condamnata definitiv,
indiferent daca pedeapsa aplicata sau masura educativa privativa de
libertate a fost sau nu pusa in executare, are dreptul la repararea de
catre stat a pagubei suferite in cazul in care, in urma rejudecarii
cauzei dupa anularea sau desfiintarea hotararii de condamnare pentru un
fapt nou sau recent descoperit care dovedeste ca s-a produs o eroare
judiciara s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si in cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat in lipsa, daca dupa rejudecare s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
(3) Persoana prevazuta la alin. (1) si persoana prevazuta la alin. (2) nu vor fi indreptatite sa ceara repararea de catre stat a pagubei suferite daca, prin declaratii mincinoase ori in orice alt fel, au determinat condamnarea, in afara cazurilor in care au fost obligate sa procedeze astfel.
(4) Nu este indreptatita la repararea pagubei nici persoana condamnata careia ii este imputabila in tot sau in parte nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit”.
(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si in cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat in lipsa, daca dupa rejudecare s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
(3) Persoana prevazuta la alin. (1) si persoana prevazuta la alin. (2) nu vor fi indreptatite sa ceara repararea de catre stat a pagubei suferite daca, prin declaratii mincinoase ori in orice alt fel, au determinat condamnarea, in afara cazurilor in care au fost obligate sa procedeze astfel.
(4) Nu este indreptatita la repararea pagubei nici persoana condamnata careia ii este imputabila in tot sau in parte nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit”.
in articolul 5 paragraful 5 din Conventie este reglementat dreptul la reparatiune pentru prejudicii derivate din detentia nelegala,
dupa cum urmeaza: „Orice persoana care este victima unei arestari sau a
unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are
dreptul la reparatii”.
in
mod simetric, dispozitiile art. 9 C. proc. pen., care consacra acelasi
drept, si anume dreptul la libertate si siguranta, in alin. (5)
reglementeaza dreptul la reparatiune, dupa cum urmeaza:
Art. 9 alin. (5) „Orice persoana fata de care s-a dispus in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”.
Art. 9 alin. (5) „Orice persoana fata de care s-a dispus in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”.
In mod similar, dispozitiile art. 539 C. proc. pen.
roman prevad ca „(1) Are dreptul la repararea pagubei si persoana care,
in cursul procesului penal, a fost privata nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei”.
(2) Privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei”.
Observam
ca aceasta norma este o aplicatie particulara, speciala a dreptului
consacrat in alin. (5) al art. 9 C. proc. pen., in sensul ca
reglementeaza exclusiv dreptul la reparatiune pentru prejudiciile
derivate din privarea
nelegala de libertate savarsita in cursul procesului penal, independent
de modul in care se finalizeaza procesul (prin achitare sau
condamnare).
O analiza asupra normelor interne si europene care reglementeaza dreptul la reparatiune pentru prejudiciile produse prin erori judiciare pun in evidenta continutul conceptului de eroare judiciara, in sens juridic.
Astfel, suntem in prezenta unei erori judiciare ori de cate ori o persoana a fost condamnata definitiv
pentru o fapta prevazuta de legea penala, ca infractiune, indiferent
daca pedeapsa aplicata ori masura educativa privativa de libertate a
fost sau nu pusa in executare, sub conditia ca o asemenea hotarare sa fie ulterior desfiintata sau anulata – prin intermediul cailor extraordinare de atac (precum revizuirea), iar in rejudecare sa se pronunte o hotarare definitiva de achitare a persoanei in cauza, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedeste
ca s-a produs o eroare judiciara. Totodata, normele impun pentru
nasterea dreptului la reparatiune in caz de eroare judiciara ca persoana
in cauza sa nu isi fi determinat condamnarea
prin declaratii mincinoase ori in orice alt fel, in afara cazurilor in
care a fost obligata sa procedeze astfel, pe de o parte, iar, pe de alta
parte, normele impun ca persoanei condamnate sa nu-i fie imputabila in tot sau in parte nedescoperirea in timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care dovedeste eroarea judiciara.
Observam ca principala conditie de fond
de natura a activa dispozitiile art. 538 C. proc. pen., respectiv
dispozitiile art. 3 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventie vizeaza preexistenta unei hotarari definitive de condamnare. Normele in discutie nu se aplica in cazul dispunerii incetarii urmaririi penale sau in cazul achitarii persoanei
trimise in judecata penala, indiferent daca aceasta din urma solutie a
fost pronuntata in prima instanta prin hotarare ramasa definitiva (de
ex. prin neapelare) sau in in apel, sens in care a statuat si Curtea
Europeana de la Strasbourg.
Aceeasi
Curte a statuat ca dispozitiile art. 3 din Protocolul nr. 7, (cu
corespondent in dispozitiile art. 538 C. proc. pen. roman) nu-si gasesc
aplicarea atunci cand hotararea de condamnare nu a fost
desfiintata/anulata pentru „descoperirea de fapte noi”,
ci pentru o noua calificare a faptelor facuta de instanta superioara,
pe baza probelor existente la dosar[7]. in acest fel este subliniata cea de a doua conditie care caracterizeaza eroarea judiciara vizata de dispozitiile art. 538 C. proc. pen.
Cerinta care caracterizeaza faptul nou sau recent descoperit, constand in aptitudinea
acestuia de a demonstra eroarea judiciara este subliniata in doctrina
europeana, potrivit cu care „cand anularea/desfiintarea hotararii de
condamnare s-a intemeiat pe alte motive, spre exemplu, pe o gresita
interpretare a legii sau pe motive umanitare, persoana in cauza nu poate invoca dreptul la indemnizare, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7, cu corespondent in dispozitiile art. 538 C. proc. pen.
in
mod corespunzator, consideram ca dreptul la reparatiune garantat de
art. 3 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventie, reglementat si in
art. 538 C. proc. pen. nu se naste
nici in cazul admiterii unei contestatii in anulare pentru motivele
prevazute de Codul de procedura penala, cu consecinta anularii hotararii
definitive de condamnare, urmata de achitarea definitiva a inculpatului
in rejudecare, intrucat intre motivele prevazute de lege pentru
declansarea caii de atac a contestatiei in anulare nu figureaza
„descoperirea unui fapt nou ori un fapt recent descoperit, apt sa
demonstreze o eroare judiciara”, un asemenea motiv fiind reglementat ca
motiv de revizuire [art. 452 cu referire la art. 453 lit. a) C. proc.
pen.].
in sfarsit, art. 3 din Protocolul nr. 7 nu recunoaste
niciun drept la indemnizare in situatia in care se probeaza ca
nerelevarea faptului necunoscut la momentul pronuntarii condamnarii este
imputabila in tot sau in parte insasi persoanei condamnate.
Cat priveste natura
procedurii ce urmeaza a fi urmata pentru a se stabili existenta erorii
judiciare care deschide dreptul victimei la indemnizare, aceste aspect
tine de legislatia si de practica existenta sau care trebuie sa existe
in fiecare stat contractant.
in Romania, o hotarare definitiva
de condamnare nu poate fi desfiintata decat prin intermediul cailor
extraordinare de atac, respectiv prin revizuirea reglementata in
cuprinsul dispozitiilor art. 452-453 lit. a) C. proc. pen., cu referire
la art. 460-461 C. proc. pen., aceste din urma dispozitii legale
continand norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire.
in
raport cu cele mai sus prezentate, observam ca semnificatia juridica a
conceptului de eroare judiciara difera de intelesul atribuit acestei
sintagme, in limbajul comun, caci, de exemplu, in limbajul comun,
deseori se sustine ca, daca o persoana a fost condamnata penal in prima
instanta, insa a fost achitata in calea de atac, hotararea de achitare
fiind definitiva, s-ar fi produs o „eroare judiciara” (?!).
in
masura in care conceptului de eroare judiciara nu i se modifica
continutul sau juridic, astfel cum deja s-a aratat, constatam ca pentru
atragerea raspunderii statului, ca efect al achitarii definitive, in
rejudecare, a persoanei condamnata initial definitiv nu conteaza temeiul achitarii
acesteia, sens in care s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin
Decizia nr. 45/1998, in raport cu temeiurile de achitare prevazute de
Codul de procedura penala in art. 16 C. proc. pen. in vigoare (art. 11
C. proc. pen. anterior).
II. Cat priveste ce-a de a doua ipoteza, obiect al studiului de fata, reglementata in cuprinsul dispozitiilor art. 539 C. proc. pen., constatam ca legiuitorul roman a reglementat un drept la despagubire pentru prejudiciul material, respectiv daunele morale, in caz de privare nelegala de libertate savarsita in cursul procesului penal. in acest fel s-a inteles ca, in anumite conditii, expres prevazute de lege, sa fie dezdaunat si cel care a fost definitiv achitat sau
condamnat prin hotarare judecatoreasca pronuntata in cursul procesului
penal in care persoana in cauza are calitatea de inculpat.
Norma in discutie se afla in stransa corelare cu art. 5 din Conventie, care consacra dreptul la libertate si la siguranta, care odata incalcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Conventie, precum si cu art. 9 C. proc. pen., care reda in tocmai continutul art. 5 din Conventie.
Dispozitiile art. 5 paragraf 5 garanteaza un drept executoriu la reparatie numai victimelor unei arestari sau ale unei detentii in conditii contrare art. 5 paragraf 1-4, motiv pentru care redam continutul dispozitiilor art. 5 din Conventie:
„1. Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si in conformitate cu caile legale:
a. daca este retinut legal in urma condamnarii sale de catre un tribunal competent;
b. daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detentii legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;
c. daca aceasta a fost retinuta sau detinuta in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a o banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a se crede in necesitatea de a o impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;
d. daca este vorba de o detentiune legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa supravegheata sau despre detinerea legala a unei persoane, in vederea aducerii sale in fata autoritatii competente;
e. daca este vorba despre detinerea legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. daca este vorba despre arestarea sau detinerea legala unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod nelegal pe un teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare.2. Orice persoana trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.3. Orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea celui interesat la judecata.4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca, acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala”.
„1. Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si in conformitate cu caile legale:
a. daca este retinut legal in urma condamnarii sale de catre un tribunal competent;
b. daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detentii legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;
c. daca aceasta a fost retinuta sau detinuta in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a o banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a se crede in necesitatea de a o impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia;
d. daca este vorba de o detentiune legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa supravegheata sau despre detinerea legala a unei persoane, in vederea aducerii sale in fata autoritatii competente;
e. daca este vorba despre detinerea legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. daca este vorba despre arestarea sau detinerea legala unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod nelegal pe un teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare.2. Orice persoana trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.3. Orice persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea celui interesat la judecata.4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca, acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala”.
Totodata,
in jurisprudenta sa, Curtea Europeana a statuat ca statelor
contractante nu le este interzisa conditionarea acordarii unei
indemnizatii, in situatia data, dovezii ce trebuie facuta de cel interesat a suferirii unui prejudiciu rezultat din aceasta incalcare, intrucat, in domeniul art. 5 paragraf 5 calitatea de victima este de conceput chiar in absenta unui prejudiciu, dar nu exista obligatia de reparare, fara sa existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat.
Pentru edificare cu privire la continutul art. 5 din Conventie, redam continutul art. 9 C. proc. pen., dupa cum urmeaza:
„Dreptul la libertate si siguranta(1) in cursul procesului penal este garantat dreptul oricarei persoane la libertate si siguranta.
(2) Orice masura privativa sau restrictiva de libertate se dispune in mod exceptional si doar in cazurile si in conditiile prevazute de lege.
(3) Orice persoana arestata are dreptul de a fi informata in cel mai scurt timp si intr-o limba pe care o intelege asupra motivelor arestarii sale si are dreptul de a formula contestatie impotriva dispunerii masurii.
(4) Atunci cand se constata ca o masura privativa sau restrictiva de libertate a fost dispusa in mod nelegal, organele judiciare competente au obligatia de a dispune revocarea masurii si, dupa caz, punerea in libertate a celui retinut sau arestat.
(5) Orice persoana fata de care s-a dispus in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”.
„Dreptul la libertate si siguranta(1) in cursul procesului penal este garantat dreptul oricarei persoane la libertate si siguranta.
(2) Orice masura privativa sau restrictiva de libertate se dispune in mod exceptional si doar in cazurile si in conditiile prevazute de lege.
(3) Orice persoana arestata are dreptul de a fi informata in cel mai scurt timp si intr-o limba pe care o intelege asupra motivelor arestarii sale si are dreptul de a formula contestatie impotriva dispunerii masurii.
(4) Atunci cand se constata ca o masura privativa sau restrictiva de libertate a fost dispusa in mod nelegal, organele judiciare competente au obligatia de a dispune revocarea masurii si, dupa caz, punerea in libertate a celui retinut sau arestat.
(5) Orice persoana fata de care s-a dispus in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”.
Observam ca exigentele dispozitiilor art. 5 conditioneaza dreptul la reparatiune de absenta unei baze legale in dreptul intern, care sa legitimeze detentia/arestarea in discutie, pe de o parte, iar, pe de alta parte, de necesitatea stabilirii unei detentii ilegale,
din perspectiva dispozitiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacra
detentia legitima. in acest context, dispozitiile art. 5 paragraf 5 sunt
considerate ca reprezinta o regula de fond,
ceea ce inseamna ca Curtea Europeana, respectiv instantele nationale
pot constata deopotriva incalcarea a mai multor paragrafe ale art. 5
(paragrafele 1-4), caz in care Curtea, respectiv instantele nationale
sunt abilitate sa acorde si alte reparatiuni,
nu doar reparatiunea vizata de regula de fond, inscrisa in art. 5
paragraf 5 din Conventie. Astfel, intr-o speta s-a constatat atat
incalcarea art. 5 paragraf 1
(arestarea fara existenta unor ratiuni plauzibile ca s-ar sustrage
urmaririi penale, dupa comiterea unei infractiuni) si, deopotriva,
incalcarea dispozitiilor art. 5 paragraf 3 (detinerea a fost ordonata de o persoana care nu avea calitatea de „magistrat”, in sensul Conventiei, si ca nu a fost condusa „de indata” in fata unui asemenea magistrat), precum si incalcarea art. 5 paragraf 4 (deoarece tribunalul nu a statuat intr-un termen scurt cu privire la legalitatea detinerii sale), dar si a art. 5 paragraf 5 (pentru a nu fi obtinut reparatie pentru detentie ilegala in dreptul intern), suma acordata petentului cu titlu de despagubiri fiind una globala,
insa cu temeiuri juridice diferite[14], dar care se integreaza
dispozitiilor art. 5 din Conventie si sustin protejarea dreptului la
libertate si siguranta ca drept fundamental al omului.
Exigentele mai sus mentionate caracterizeaza si aplicarea dispozitiilor art. 9 C. proc. pen.
Evaluand jurisprudenta CEDO in materie, constatam ca in toate cazurile circumstantele cauzei judiciare
sunt extrem de relevante pentru aprecierea caracterului ilegal al
detentiei/arestarii unei persoane, cu consecinta activarii dreptului la
despagubiri. Astfel, intr-o speta, Curtea a apreciat ca nu sunt intrunite dispozitiile art. 5 paragraf 1 din Conventie din moment ce banuielile in sensul ca reclamantul a comis o infractiune au fost plauzibile.
in schimb, in aceeasi speta, Curtea a retinut incalcarea prevederilor
art. 5 paragraf 3, deoarece persoana in cauza a fost retinuta de politie
timp de 6 zile si 13 ore, fara a fi adusa de indata in fata unui judecator, dupa care a fost eliberata.
Doctrina
relevanta in materie a sesizat ca in intreaga sa activitate in
aplicarea art. 5 din Conventie, Curtea Europeana, in procedura sa, nu
verifica „nimic altceva decat legalitatea detinerii/arestarii”.
Cu
alte cuvinte, Curtea nu masoara temeinicia/netemeinicia masurii
privative de libertate, respectiv ansamblul elementelor cauzei apreciate
intr-un anume fel de catre tribunal, caci asemenea aprecieri pot fi
justificate inclusiv de unele consideratii de oportunitate ale autoritatii nationale judiciare care dispune luarea masurii preventive in cadrul unui proces penal.
in acelasi sens, intr-o alta speta, Curtea a declarat ca nu este competenta sa se pronunte asupra temeiniciei duratei unei detentii sau a oricarei alte pedepse aplicate unei persoane, dupa condamnarea sa de catre un tribunal competent.
Nelegalitatea detentiei preventive poate fi constatata si in cazul in care in dreptul intern este prevazut controlul periodic al legalitatii detentiei, iar acesta nu s-a realizat.
„Lunga detentie preventiva”
a fost considerata, de asemenea, ca un caz de detentie ilegala in
raport cu gravitatea infractiunii pentru care persoana a fost detinuta.
„Judecata cu incalcarea termenului rezonabil”
in cauzele cu inculpati arestati poate reprezenta un alt element de
nelegalitate a detentiei reclamate, cu consecinta acordarii de
despagubiri, in baza art. 5 paragraf 5 cu referire la art. 5 paragraf 3.
intr-o alta speta, Curtea a activat dispozitiile art. 5 paragraf 5 din Conventie retinand ca „absenta totala
a motivarii deciziei care autorizeaza o detentie, mai ales cand aceasta
este prelungita in timp este incompatibila cu principiul protectiei
libertatii persoanei impotriva arbitrariului instituit prin art. 5
paragraf 1 din Conventie. in acelasi sens, Curtea europeana a subliniat
in cauza Calmanovici contra Romaniei, hotararea
din 1 iulie 2008, ca nu orice incalcare a dispozitiilor legii interne
referitoare la luarea sau prelungirea masurii arestarii preventive are
ca efect incalcarea automata a art. 5 din Conventie, ci doar in cazul in
care ar fi vorba de o incalcare care releva arbitrariul organelor
judiciare. Astfel, in aceasta hotarare s-a constatat incalcarea art. 5
paragraful 1 lit. c) din Conventie prin nerespectarea legii interne in
luarea masurii arestarii preventive, intrucat, in momentul arestarii
preventive a reclamantului in temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen.
(1968), procurorul nu a expus faptele pentru care considera ca
mentinerea in libertate a inculpatului ar fi prezentat un pericol pentru
ordinea publica, asa cum prevedeau dispozitiile relevante in materie.
Deci, nerespectarea obligatiei prevazute in dreptul intern de a motiva
hotararea de luare a masurii arestarii preventive denota un arbitrariu
care atrage, totodata, si incalcarea art. 5 din Conventie.
Din acest sumar examen de jurisprudenta CEDO observam ca instanta europeana este preocupata in toate cazurile de a demonstra nelegalitatea detentiei,
din perspectiva dispozitiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie,
care consacra cazurile de detentie legala si face acest lucru pentru
simplul motiv ca, in caz contrar, respectiv in cazul unei detentii legale,
nu poate activa dispozitiile art. 5 paragraf 5 din Conventie, cu
consecinta acordarii unei indemnizatii. Edificatoare in aceste sens este
Hotararea din 25 august 1987 pronuntata de Curte in cauza Nölkenbockhoff contra Germaniei, prin care s-a statuat ca „nicio clauza din Conventie nu da acuzatului un drept la reparatie pentru detentie provizorie legala, nici chiar in ipoteza inchiderii urmaririi penale angajate contra persoanei”.
Cu
alte cuvinte, dreptul la indemnizatie conferit de art. 5 paragraf 5
este direct si strict conditionat de stabilirea unei detentii/arestari nelegale, ilicite, iar aceasta conditie rezulta din chiar redactarea normei cuprinsa in art. 5 paragraf 5, redata deja.
Revenind la dreptul intern, constatam ca dreptul la reparatiune pentru cazul in discutie este reglementat de dispozitiile art. 539 C. proc. pen., norma conditionand acordarea unei indemnizatii de stabilirea caracterului nelegal
al privarii de libertate, dupa caz, fie prin ordonanta procurorului,
fie prin incheiere definitiva a judecatorului de drepturi si libertati
sau a judecatorului de camera preliminara/fie prin incheiere definitiva
sau hotarare definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea
cauzei.
Doctrina a sustinut ca ordonanta procurorului poate face dovada privarii nelegale
de libertate si atunci cand s-a dispus arestarea preventiva ori arestul
la domiciliu, in masura in care prin ordonanta se dispune clasarea pentru vreunul dintre cazurile prevazute la art. 16 C. proc. pen., precum ar fi prescriptia raspunderii penale, la o data anterioara dispunerii masurii preventive sau in cazul incidentei vreunei cauze de nepedepsire.
Cat
priveste natura masurii preventive, aceeasi doctrina a subliniat ca
intra sub incidenta dispozitiilor art. 539 C. proc. pen. atat retinerea
si arestarea preventiva, cat si arestul la domiciliu, dat fiind ca prin
Legea nr. 254/2013 privind executarea sanctiunilor privative de
libertate, aceasta din urma masura este considerata masura privativa de
libertate.
Constatarea nelegalitatii masurii privative de libertate trebuie sa fie explicita,
astfel ca, pentru a se naste dreptul la despagubiri, este necesar ca
incheierea pronuntata de judecator sa fie definitiva si sa constate ca
masura a fost luata, prelungita sau mentinuta la un moment dat cu
incalcarea dispozitiilor legale, context in care trebuie sa arate
dispozitiile legale incalcate, in mod concret.
Aceeasi
doctrina, relevanta in materie, cu precizarea ca ilustrul profesor N.
Volonciu a contribuit inclusiv la redactarea noului Cod de procedura
penala, atrage atentia asupra faptului ca simpla inlocuire a unei masuri preventive
cu alta mai blanda nu echivaleaza cu constatarea nelegalitatii masurii
initiale, precum nici revocarea masurii pentru acelasi motiv, respectiv
constatarea incetarii ei de drept, in conditiile legii.
Cu alte cuvinte, nelegalitatea masurii trebuie demonstrata si trebuie sa rezulte din incalcari determinate ale legii, adica nerespectarea conditiilor legale de luare, prelungire ori mentinere a masurii preventive, iar nu din chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul pentru ordinea publica.
Printre
asemenea incalcari s-ar putea plasa cazul dispunerii unei masuri,
precum arestarea preventiva pentru o infractiune pentru care nu sunt
indeplinite conditiile prevazute de art. 223 alin. (2) C. proc. pen.
(pedeapsa inchisorii este mai mica de 5 ani pentru infractiunea
respectiva si nu este incidenta niciuna dintre situatiile expres si limitativ prevazute de art. 223 alin. (1) C. proc. pen. Toate celelalte elemente care tin de aprecierea judecatorului nu sunt conditii de legalitate, ci de temeinicie/netemeinicie nevizate
de dispozitiile art. 539 C. proc. pen. si de art. 5 parag. 5 din
Conventie, astfel cum deja am aratat prin evocarea jurisprudentei CEDO.
De asemenea, lipsa oricaror probe din care sa rezulte suspiciunea rezonabila ca inculpatul a savarsit o infractiune configureaza un caz de detentie/arestare nelegala.
„Depasirea duratei unei arestari”, chiar luata cu respectarea legii, reprezinta un alt caz de detentie nelegala.
Luarea masurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescriptia raspunderii penale ori a executarii pedepsei, amnistia ori dezincriminarea faptei reprezinta situatii care se integreaza in textul normei cuprinsa in art. 539 C. proc. pen., caci demonstreaza nelegalitatea detentiei.
Doctrina
a mai sustinut ca dreptul la indemnizare vizat de dispozitiile art. 539
C. proc. pen., respectiv art. 5 paragraf 5 din Conventie subzista, in
conditiile aratate, configurate de textul normei, independent
de imprejurarea ca la finalul procesului penal inculpatul este achitat
sau condamnat[25] definitiv pentru infractiunea pentru care s-a dispus
masura privativa de libertate, caci dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nu conditioneaza dreptul la despagubiri de stabilirea nevinovatiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalitatii detentiei,
in raport cu dispozitiile legale care o reglementeaza si cu
dispozitiile art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie, respectiv art. 9
alin. (1)-(4) C. proc. pen.
III. Relativ la procedura
repararii pagubei materiale sau a daunei morale in caz de eroare
judiciara sau in caz de privare nelegala de libertate, constatam ca
aceasta este una speciala, cuprinsa in Capitolul VII al Titului IV al Codului de procedura penala – intitulat – „Proceduri speciale”.
Asezarea
dispozitiilor legale cuprinse in art. 538 si art. 539 C. proc. pen. in
acest capitol/titlu are o relevanta deosebita in ceea ce priveste
regimul juridic specific acestei forme de raspundere a statului in
raport cu regimul juridic al altor forme de raspundere juridica, de
drept comun, precum ar fi raspunderea civila delictuala, reglementata in
art. 1349 si art. 1381 din Codul civil.
Procedura
implicata de aplicarea dispozitiilor art. 538 si 539 C. proc. pen. este
o procedura speciala, – fapt expres stipulat in chiar Titlul nr. IV din
care face parte Capitolul VII care cuprinde normele mentionate -, care deroga de la dreptul comun general, in baza principiului „specialia derogant generalibus”.
O asemenea prevedere este permisa de Conventia Europeana, Curtea
Europeana aratand in repetate randuri, asa cum am evidentiat in studiul
de fata, ca statele contractante sunt libere
sa reglementeze in mod particular procedura de urmat, in scopul de a da
eficienta dispozitiilor art. 3 Protocolul nr. 7 aditional la Conventie,
respectiv dispozitiilor art. 5 paragraful 5 din Conventie.
O decizie de speta
a inaltei Curti de Casatie si Justitie pune in evidenta ca, ori de cate
ori printr-o lege/norma se prevede o procedura speciala, aceasta
se va aplica in totalitate, iar nu regulile de drept comun, care
reglementeaza raspunderea civila delictuala, caci legea speciala se
aplica in baza principiului de drept „specialia derogant generalibus”.
Aceasta statuare nu este de natura a nega posibilitatea cumulului unor forme de raspundere intemeiate pe norme juridice diferite, astfel cum vom demonstra in studiul de fata, sub punctul IV.
insa,
dreptul la despagubiri pentru cazurile vizate de art. 538 si art. 539
C. proc. pen. nu poate fi valorificat decat in conditiile vizate de
aceste norme, iar nu dupa regulile comune, specifice raspunderii civile
delictuale.
Doctrina si jurisprudenta in materie au pus in evidenta regulile procedurale impuse judecatorului confruntat cu cererea de despagubiri intemeiata pe dispozitiile art. 538, respectiv dispozitiile art. 539 C. proc. pen.
Astfel, in cazul erorii judiciare,
instanta abilitata sa constate eroarea judiciara, cu consecinta
achitarii definitive a inculpatului, condamnat initial in cadrul unui
proces penal in mod definitiv la o pedeapsa sau masura educativa
privativa de libertate este instanta penala investita
cu o cerere de revizuire, ca urmare a admiterii unei astfel de cereri
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeste eroarea
judiciara, cu consecinta rejudecarii cauzei penale si achitarii inculpatului.
Instanta civila, in baza hotararii judecatoresti astfel pronuntate, va acorda despagubiri celui in cauza, in masura in care
paguba suferita ca urmare a condamnarii sale definitive, rezultat al
unei erori materiale, nu poate fi imputabila reclamantului. Nu vor fi
dezdaunate persoanele care prin declaratii mincinoase au determinat
condamnarea lor, in afara cazurilor in care au fost obligate sa
procedeze astfel, precum nici persoana condamnata careia ii este
imputabila in tot sau in parte nedescoperirea in timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit care a determinat eroarea judiciara.
Observam ca pentru atragerea raspunderii statului in acest caz legea cere calitatea de victima a titularului dreptului la actiune, in sensul dispozitiilor Conventiei, cat si dovada cuantumului prejudiciului pretins suferit, caci dispozitiile art. 540 C. proc. pen. fixeaza criteriile care trebuie valorificate de instanta pentru stabilirea intinderii prejudiciului.
Raspunderea statului, in baza art. 538 C. proc. pen., nu este o raspundere exclusiv obiectiva,
independenta de orice culpa a prepusilor statului, care formeaza corpul
magistratilor, iar acest fapt rezulta din dispozitiile art. 542 C.
proc. pen., care reglementeaza actiunea in regres a statului impotriva
celor care „cu rea-credinta sau grava neglijenta (culpa grava) au
provocat situatiile generatoare de daune sau impotriva institutiei la
care acestia sunt asigurati pentru despagubiri in caz de prejudiciu
provocat in exercitiul profesiunii”.
Noul
Cod de procedura penala nu mai reglementeaza dreptul la regres al
statului ca fiind unul obligatoriu, precum in vechiul Cod, ci ca pe o
facultate a statului „actiunea in regres pentru recuperarea sumei
achitate poate
fi indreptata impotriva persoanei care cu rea-credinta sau din culpa
grava, a provocat situatia generatoare de daune sau impotriva
institutiei la care aceasta este asigurata pentru despagubiri in caz de
prejudicii provocate in exercitiul profesiunii”.
Noua reglementare este conforma cu realitatea si in acord cu nevoia de a sustine principiul independentei judecatorului,
care impune ca acesta sa nu poata fi tras la raspundere disciplinara
sau materiala (civila), decat daca si-a exercitat atributiile cu
rea-credinta si grava neglijenta (culpa grava), provocand situatii generatoare de daune.
Cu alte cuvinte, Statul va raspunde in toate cazurile, respectiv atat in ipotezele in care agentii sai (organele judiciare) nu au contribuit la provocarea situatiei generatoare de daune, (raspundere obiectiva),
cat si in cazul in care acestia si-au indeplinit atributiile cu o culpa
usoara (levissima), provocand situatiile generatoare de daune intr-o
anumita proportie, respectiv cand acestia au actionat cu rea-credinta
sau culpa grava, provocand situatiile generatoare de daune, in aceste
din urma cazuri fiind in prezenta unei raspunderi subiective a statului, intemeiata pe culpa agentilor sai.
Ipotezele diferite enuntate au relevanta exclusiv in legatura cu dreptul la regres al Statului, care este legitimat doar in ultima ipoteza.
in cazul actiunii in despagubire intemeiata pe dispozitiile art. 539 C. proc. pen. Statul raspunde in conditiile legii, insa constatam ca, intr-un astfel de caz, raspunderea statului este totdeauna
subiectiva (pentru faptele prepusilor sai – agenti ai organelor
judiciare), caci dispozitiile art. 539 C. proc. pen. legitimeaza un
drept la reparatiune numai daca s-a stabilit detentia nelegala. Or, nelegalitatea luarii, prelungirii sau mentinerii masurii arestarii preventive sau a arestului la domiciliu evoca incalcari de lege, savarsite de catre magistrati (procurori sau judecatori).
si in cazul vizat de dispozitiile art. 539 C. proc. pen. dreptul la regres
a statului se poate exercita in aceleasi conditii ca si in cazul vizat
de dispozitiile art. 538 C. proc. pen., cu respectarea principiului
independentei judecatorului.
Dovada relei credinte sau a culpei grave savarsita de catre agentii statului trebuie facuta de catre stat [art. 542 alin. (2) C. proc. pen.].
IV. Reflectii asupra jurisprudentei in materie
in
aplicarea dispozitiilor art. 504 din Codul de procedura penala
anterior, respectiv a dispozitiilor art. 538, art. 539 C. proc. pen. in
vigoare, jurisprudenta instantelor nationale este unanima in legatura cu
aplicarea dispozitiilor legale care consacra dreptul la reparatiune
pentru daunele cauzate prin condamnari penale definitive, pronuntate ca
urmare a savarsirii unor erori judiciare.
Diferentele de jurisprudenta apar in legatura cu intinderea indemnizatiei acordate, ca efect al modului in care acestea valorifica criteriile vizate de norma pentru stabilirea intinderii prejudiciului.
Cat priveste jurisprudenta recenta, relativa la aplicarea dispozitiilor art. 539 C. proc. pen.
[art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior] se observa o tendinta de
deviere a regulilor de drept reclamate de institutia repararii pagubei
pentru tipurile de prejudicii vizate sub Capitolul VII al Titlului IV al
Codului de procedura penala, fie in raport cu continutul lor expres,
fie in raport cu spiritul acestora, asemenea hotarari judecatoresti
ignorand total jurisprudenta Curtii Europene, dezvoltata in aplicarea
dispozitiilor art. 3 din Protocolul nr. 7, aditional la Conventie,
respectiv a art. 5 paragraf 5 din Conventie prin raportare la art. 5
paragrafele 1-4 din Conventie, dar si jurisprudenta nationala in
materie, consolidata in timp.
Ilustram tendinta in discutie prin prezentarea unor cazuri de speta, dupa cum urmeaza:
A. Prin sentinta civila nr. 2275/02.10.2014, Tribunalul Constanta
a admis actiunea reclamantului L. M. si a obligat Statul Roman la plata
catre reclamanta a sumei de 18.296 lei, cu titlu de daune materiale si
1.500 euro, daune morale.
in esenta, reclamanta a invocat dispozitiile art. 539 C. proc. pen.,
apreciind ca i se cuvin daune morale pentru arestarea sa preventiva
cuprinsa intre data de 21 februarie 2012 si 27 februarie 2012 (7 zile),
cat si pentru perioada 27 februarie 2012 – 7 mai 2012, perioada in care
i-a fost restrictionat dreptul la libera circulatie la nivelul
localitatii, iar, mai apoi, in perioada 30 martie 2012 – 7 mai 2012, la
nivelul tarii, dat fiind ca la data de 27 februarie 2012 instanta a
dispus masura inlocuirii arestului preventiv cu masura interdictiei de a
parasi localitatea, iar, mai apoi, cu masura interdictiei de a parasi
tara, reclamantul fiind cercetat penal pentru savarsirea infractiunii de
favorizare a infractorului, procesul penal finalizandu-se cu achitarea
sa, in baza art. 11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
(faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii).
in
cauza, paratul Statul Roman a invocat exceptia inadmisibilitatii
actiunii, intrucat prin decizia de achitare a inculpatului reclamant nu s-a stabilit nelegalitatea masurii privative de libertate, precum nici printr-un alt tip de hotarare, dintre cele vizate de alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.
Instanta
a unit exceptia cu fondul si a statuat ca „desi pozitia paratului nu
are caracter de noutate in sfera litigiilor intemeiate pe dispozitiile
art. 539 C. proc. pen., o asemenea pozitie conturand solutii
jurisprudentiale la nivel national, in sensul „respingerii acestor actiuni ca inadmisibile”, – context in care este evocata decizia civila nr. 66/A/27.05.2014
a Curtii de Apel Galati, prin care a fost respinsa o actiune similara,
pornita sub imperiul dispozitiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
anterior, cu urmatoarea motivare:
„Stabilirea caracterului nelegal al masurilor restrictive de libertate, prin ordonanta sau prin hotarare judecatoreasca, reprezinta o conditie absolut necesara pentru nasterea dreptului la repararea pagubei, in conditiile art. 504 C. proc. pen., or, neindeplinirea, in cauza, a cerintei expuse cuprinsa in acest articol, vizand constatarea caracterului nelegal al masurii in modalitatea permisa de text, conduce la concluzia neaplicarii in prezentul litigiu a dispozitiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totusi, instanta apreciaza ca astfel de interpretari ale dispozitiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin insusi textului de lege indicat, care in alineatul 2 teza finala recunoaste dreptul la reparatii in cazul privarii nelegale (?!) de libertate si celui achitat prin hotarare finala”, sens in care evoca decizia civila nr. 435/2012 pronuntata de inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr. 6503/110/2009.
„Stabilirea caracterului nelegal al masurilor restrictive de libertate, prin ordonanta sau prin hotarare judecatoreasca, reprezinta o conditie absolut necesara pentru nasterea dreptului la repararea pagubei, in conditiile art. 504 C. proc. pen., or, neindeplinirea, in cauza, a cerintei expuse cuprinsa in acest articol, vizand constatarea caracterului nelegal al masurii in modalitatea permisa de text, conduce la concluzia neaplicarii in prezentul litigiu a dispozitiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totusi, instanta apreciaza ca astfel de interpretari ale dispozitiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin insusi textului de lege indicat, care in alineatul 2 teza finala recunoaste dreptul la reparatii in cazul privarii nelegale (?!) de libertate si celui achitat prin hotarare finala”, sens in care evoca decizia civila nr. 435/2012 pronuntata de inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr. 6503/110/2009.
Petitul referitor la daunele materiale in suma de 18.296 lei a fost acordat, cu motivarea ca suma reprezinta contravaloarea cheltuielilor de judecata suportate de reclamant pe parcursul procesului penal (cheltuieli avocatiale), iar petitul referitor la acordarea daunelor morale
in suma de 1.500 euro a fost admis ca echivalent pentru lipsirea de
libertate a reclamantului pentru 7 zile si, respectiv, pentru restrictionarea libertatii sale de miscare, aspect sub care instanta evoca dispozitiile art. 504 C. proc. pen., cu titlu de lege mai favorabila in raport cu dispozitiile art. 539 C. proc. pen., in baza carora reclamantul si-a intemeiat actiunea.
B. Prin sentinta civila nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinti (dosarul nr. 1242/101/2014) instanta a admis actiunea reclamantului V. A. C. si a obligat Statul Roman la plata sumei de 20.000 lei daune morale, in baza art. 539 C. proc. pen., retinand ca reclamantul a fost retinut 24 de ore
de catre procuror, fiind suspect pentru infractiunea de constituire de
grup infractional organizat, criminalitate informatica, detinere de
echipamente in vederea falsificarii instrumentelor de plata electronica
si efectuarea de operatiuni financiare in mod fraudulos, spalare de bani
si folosirea de documente vamale de transport falsificate, infractiuni
pentru care a fost achitat definitiv, pe considerentul ca „fapta nu exista”.
Instanta
a retinut ca achitarea inculpatului nu poate constitui o reparatie
morala suficienta prin ea insasi, o asemenea ipoteza – achitarea – fiind
vizata de dispozitiile art. 539 C. proc. pen. tocmai in
scopul acordarii de despagubiri, in completare. Instanta a retinut ca
prealabila constare a nelegalitatii retinerii sale preventive, evocata
de paratul in cauza, Statul Roman, nu este o cerinta a dispozitiilor
art. 539 C. proc. pen., norma permitand acordarea de despagubiri „si
persoanelor a caror nevinovatie a fost stabilita la finalizarea
procesului penal, dupa ce au suportat privari de libertate, chiar daca
respectivele masuri apareau ca fiind justificate in lumina cercetarii
penale, efectuate pana la data adoptarii lor”. (?!)
Instanta mai sustine ca „izvorul raspunderii civile pe care a declansat-o reclamantul are atat caracter special, cat si un caracter general,
de drept comun, pentru ca vizeaza raspunderea civila a statului pentru
activitatea desfasurata de autoritatile sale in exercitarea atributiilor
legale” (?!). Sub acest aspect, instanta apreciaza ca, in discutie,
este „o raspundere legala
care este conditionata doar de intinderea pagubei suferite de cel
indreptatit la actiune, fara nicio restrictie sau distinctie in raport
cu natura sa sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatile
culpei, interpretare ce este conforma cu practica constanta a C.E.D.O.,
atunci cand drepturile fundamentale ale persoanei au fost incalcate prin
masuri care s-au dovedit a fi neintemeiate, (?!) astfel ca persoana are dreptul la repararea integrala a prejudiciului material si moral”.
La stabilirea cuantumului prejudiciului moral, instanta afirma ca nu exista criterii
obiective, context in care „stabilirea cuantumului despagubirii se face
cu respectarea principiului proportionalitatii daunei cu despagubirea
acordata”. (?!)
in acest fel se apreciaza ca „suma de 20.000 lei este de natura sa ofere o reparatie completa pentru atingerea adusa onoarei, reputatiei si persoanei
reclamantului, atat in ceea ce priveste viata sa sociala, cat si cea
privata” (?!). Instanta a avut in vedere privarea de libertate de o zi a inculpatului, perioada de natura a-i produce suferinte morale de natura sa-i lezeze demnitatea, onoarea, vatamandu-i creditul moral, pozitia sociala”, procesul desfasurandu-se pe o perioada de 5 ani pentru infractiuni pe care inculpatul nu le-a savarsit.
C. La un pol diametral opus
se plaseaza alte instante de judecata din Romania, a caror practica
judiciara se inscrie armonios in jurisprudenta hotararilor constante in
materie si, deopotriva, in jurisprudenta C.E.D.O.
Astfel, prin sentinta civila nr. 97/27.05.2015 (dosarul nr. 6241/30/2014)
Curtea de Apel Timisoara a respins apelul reclamantului R. A. I.
impotriva sentintei civile nr. 2918/PI/04.12.2014 pronuntata de
Tribunalul Timis, ca nefondat, sentinta prin care actiunea reclamantului
pentru obligarea paratului – Statul Roman – la plata sumei de 2.000.000
lei despagubiri a fost respinsa ca inadmisibila.
Instanta de fond a retinut ca dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nu
sunt intrunite in cauza, caci prin decizia de achitare a reclamantului
pentru savarsirea infractiunii de omor, pentru motivul prevazut de art.
16 lit. c) C. proc. pen. (nu exista probe ca persoana a savarsit
infractiunea) nu s-a statuat asupra nelegalitatii retinerii
si arestarii preventive a reclamantului, dispusa in cursul procesului
penal, pentru o perioada de 283 de zile. Dimpotriva, tribunalul a
retinut ca masurile preventive luate fata de inculpat au fost supuse
controlului judiciar, instantele de control judiciar validand legalitatea acestor masuri in mod periodic, in conditiile legii. Sub acest aspect, tribunalul a retinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.
Curtea,
respingand apelul reclamantului cu consecinta mentinerii ca temeinica
si legala a hotararii Tribunalului Timis, a evaluat dispozitiile art.
539 C. proc. pen., cu referire la dispozitiile art. 5 paragraful 5 din
Conventia europeana a drepturilor omului, context in care a retinut
conformitatea normei de drept intern cu norma europeana, ambele norme
reglementand dreptul la reparatiunei, insa
numai in masura in care s-a constatat nelegalitatea detentiei
preventive, fapt ce rezulta, pe de o parte, din exprimarea clara a
textului celor doua norme, acestea vizand expres acordarea unei indemnizatii pentru detentie nelegala/privare de libertate nelegala,
iar, pe de alta parte, din jurisprudenta Curtii Europene, sens in care
au fost evocate o serie de hotarari ale Curtii Europene.
in egala masura, Curtea a retinut ca reclamantul nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a detentiei sale preventive, sprijinindu-si demersul judiciar exclusiv pe achitarea sa definitiva, contrar jurisprudentei in materie si doctrinei relevante.
in acest sens a fost evocata decizia civila nr. 4050 din 1 iulie 2012 pronuntata de Sectia I Civila a inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin care s-a statuat ca „in aplicarea dispozitiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. anterior, in mod gresit instanta
civila a realizat ea insasi evaluarea caracterului nelegal al masurii
arestarii preventive cu incalcarea puterii de lucru judecat a
dezlegarilor date de instantele penale care s-au pronuntat, in cadrul
procesului penal, asupra legalitatii si temeiniciei masurilor procesuale
restrictive de libertate dispuse impotriva inculpatilor de la acea
data. Din acest punct de vedere, instanta a facut o gresita aplicare a
normelor invocate, intrucat a procedat la reevaluarea unor chestiuni
care erau deja transate de instanta penala si, mai mult decat atat, a
ajuns la o concluzie contrara; or, cele statuate de instanta penala se
impuneau instantei civile cu puterea lucrului judecat, date fiind si
prevederile art. 19 C. proc. pen. anterior. O atare evaluare a
legalitatii masurii restrictive de libertate era ingaduita instantei
civile, in aplicarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior (actual
art. 539 C. proc. pen.), numai daca instanta penala a omis
(sau cadrul procesual nu i-a impus-o) sa statueze asupra acestui
aspect, prin hotararea judecatoreasca care a avut ca efect inlaturarea
restrictiilor de libertate a reclamantului intr-o cerere formulata pe
temeiul art. 504 C. proc. pen. anterior”.
Curtea
de Apel Timisoara a retinut temeinicia alegatiilor Tribunalului Timis,
relative la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, insa a
constatat ca asemenea statuari nu sugruma dreptul reclamantului de a apela la instanta pentru stabilirea nelegalitatii masurii arestarii sale preventive, pentru alte
motive de nelegalitate, decat cele analizate de organele judiciare in
cadrul controlului legalitatii masurilor preventive privative de
libertate in cursul procesului penal, precum ar fi incalcarea dreptului
la un proces echitabil din perspectiva termenului rezonabil, in masura in care judecata cu un inculpat arestat
nu s-a savarsit in acord cu exigentele art. 5 paragraful 3 din
Conventie sau in masura in care hotararile „intermediare” prin care a
fost verificata legalitatea masurilor preventive au fost absolut nemotivate
ori alte asemenea motive identificate in jurisprudenta C.E.D.O., prin
raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie, respectiv
art. 9 C. proc. pen.
Totodata, Curtea a retinut ca reclamantul in cauza a evocat incalcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale, respectiv dreptul la imagine, la deminitate, reputatie,
sens in care a depus la dosarul cauzei articole din presa vremii,
contemporane faptei soldate cu uciderea unei persoane si care-l
prezentau, cu datele sale de identificare, inclusiv fotografia sa, ca fiind adevaratul autor al crimei, context in care instanta a apreciat ca incalcarea unor asemenea drepturi este consecinta incalcarii prezumtiei de nevinovatie a reclamantului, in contextul incalcarii limitelor libertatii de exprimare, prevazuta de art. 10 din Conventie, motiv suficient pentru activarea normelor cuprinse in art. 252 si art. 253 din Codul civil, care reglementeaza apararea drepturilor personale nepatrimoniale, dat fiind ca reclamantul in cauza a fost achitat in ambele grade de jurisdictie,
iar titlurile acestor articole („Autorul crimei a fost prins”,
„Criminalul care a omorat un batran dupa o cearta la betie prins de
politisti”, „Cum si-a ucis victima” pot fi de natura sa contureze o
perceptie publica cu consecinta stirbirii unor drepturi fundamentale ale
reclamantului, precum cele reclamate de acesta. Curtea, insa, a retinut
ca asemenea drepturi nu pot fi valorificate pe terenul art. 539 C. proc. pen.,
caci aceasta norma confera un drept la reparatiune pentru prejudicii
derivate nemijlocit din detentia nelegala, fiind subsumate apararii unui
alt drept fundamental, si anume dreptul la libertate si siguranta,
vizat de art. 5 din Conventie, respectiv art. 9 C. proc. pen. Statul nu
poate avea calitatea de parat in legatura cu asemenea incalcari,
nevizate de dispozitiile art. 539 C. proc. pen.
in
egala masura, Curtea nu a exclus posibilitatea obtinerii de despagubiri
pentru incalcarea dispozitiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie,
in baza art. 5 paragraful 5 din Conventie, respectiv art. 9 alin. (5) C.
proc. pen., cu referire la articolul 539 C. proc. pen., insa a
concluzionat in sensul ca reclamantul nu a evocat asemenea motive de nelegalitate a detentiei sale preventive.
in acelasi sens s-a pronuntat si Curtea de Apel Galati,
prin decizia civila nr. 66/A/27.05.2014, actiunea reclamantului
intemeindu-se pe dispozitiile art. 539 C. proc. pen., fiind respinsa ca
inadmisibila, dat fiind ca nu s-a facut dovada nelegalitatii detentiei
reclamantului.
V. Privire critica asupra solutiilor jurisprudentiale mentionate sub pct. IV lit. A si B din studiul de fata
A. Cu referire la sentinta civila nr. 2275/02.10.2014 pronuntata de Tribunalul Constanta pot fi puse in discutie urmatoarele:a) natura despagubirii solicitate in baza art. 539 C. proc. pen., cu referire la 5 paragraful 5 din Conventie, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
Speta rezumata aduce in discutie daunele materiale,
reprezentand echivalentul cheltuielilor de judecata (avocatiale)
suportate de reclamant in cadrul procesului penal in care a fost
cercetat penal, proces finalizat cu achitarea sa definitiva.
in
ce ne priveste, apreciem ca asemenea daune nu pot fi valorificate pe
terenul dispozitiilor art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5
paragragul 5 din Conventie, caci aceasta norma vizeaza prejudiciile
materiale (si morale) derivate dintr-o privare nelegala de libertate/detentie nelegala, fiind menite a proteja dreptul la libertate si siguranta, iar nu alte drepturi subiective civile.
Cu alte cuvinte, ipoteza normei cuprinsa in dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nu poate fi extinsa, norma in sine avand un caracter special, in cadrul reglementarii. Pe cale de consecinta, nici solutiile preconizate de dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nu pot fi aplicate la alte ipoteze, nevizate de norma.
Temeiul
juridic corect, in baza caruia pretentia reclamantului putea fi
satisfacuta (caci cheltuielile de judecata respective au fost dovedite!)
este reprezentat de dispozitiile art. 998 C. civ. anterior (art. 1349, art. 1389 C. civ. in vigoare) si art. 193 alin. (6) C. proc. pen. anterior (art. 272-276 C. proc. pen., in vigoare), astfel cum a retinut Tribunalul Iasi, de exemplu, printr-o hotarare confirmata pe acest rationament de inalta Curte de Casatie si Justitie (decizia nr. 5567/29 iunie 2014, pronuntata de Sectia civila si de proprietate intelectuala).
in cazul nostru, insa, instanta civila a fost investita cu o actiune civila in baza art. 539 C. proc. pen., judecata fiind „ghidata” de norma de fond prevazuta de art. 539 C. proc. pen., cat priveste dezlegarea litigiului, insa, din punct de vedere procedural, judecata urmeaza regulile procesului civil.
Cum reclamantul in cauza nu si-a intemeiat demersul judiciar pe normele
evocate de instanta civila, Tribunalul Constanta, se impunea sa
respinga actiunea, ca lipsita de temei legal (dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nefiind incidente in cauza), dat fiind ca principiul disponibilitatii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., nu poate fi incalcat.
Principiul
disponibilitatii, care guverneaza procesul civil, se impunea a fi
respectat, caz in care instanta nu putea substitui temeiul juridic al
actiunii reclamantului, expres evocat de acesta.
b)
Problema naturii masurilor preventive care se circumscriu sintagmei
„privarea nelegala de libertate”, continuta in cuprinsul dispozitiilor
art. 539 alin. (1) si (2) C. proc. pen.
Tribunalul Constanta, prin hotararea pronuntata, a admis ca reclamantului i se cuvin daune morale
nu doar pentru perioada in care a fost arestat preventiv (7 zile), ci
si pentru perioada de timp in care acestuia i s-a interzis dreptul de a
parasi localitatea, respectiv tara, prin inlocuirea masurii arestarii preventive, savarsita la data de 27 februarie 2012.
Dincolo
de observatiile relative la necesitatea stabilirii caracterului nelegal
al detentiei reclamate, consemnate sub pct. II al prezentului studiu,
potrivit cu care simpla masura a inlocuirii unei masuri preventive cu una mai usoara, precum in cazul dat, nu reprezinta o chestiune de nelegalitate a masurii preventive initiale, in conditiile in care inlocuirea masurii este exclusiv rezultatul aprecierii instantei, iar nu rezultatul constatarii exprese
a nelegalitatii masurii arestarii preventive luata initial, consideram
ca hotararea instantei este contrara dispozitiilor legale care enumera limitativ masurile privative de libertate, respectiv Legea nr. 254/2013 privind executarea sanctiunilor privative de libertate
si dispozitiile care reglementeaza masurile preventive cuprinse in
Titlul V din Codul de procedura penala, intre acestea fiind enumerate retinerea preventiva, arestarea preventiva si arestul la domiciliu, nu insa si interdictia de a parasi localitatea sau tara.
in ce ne priveste, consideram ca dispozitiile art. 539 C. proc. pen. vizeaza exclusiv detentia nelegala derivata din luarea unor masuri privative de libertate, iar nu din masuri restrictive
de libertate. Apoi, constatam ca Tribunalul Constanta, desi analizeaza
exigenta dispozitiilor art. 539 C. proc. pen. in sensul aratat, totusi
evalueaza intinderea despagubirilor acordate in cauza si in raport cu
durata masurilor constand in interdictiile de a parasi localitatea si
tara din perspectiva dispozitiilor art. 504 C. proc. pen. anterior,
facand o comparatie intre textul in vigoare si vechiul text, context in
care evoca alegerea dispozitiilor mai favorabile reclamantului,
cuprinse in art. 504 C. proc. pen., norma care viza si masurile restrictive de libertate, de tipul celor indicate in speta, invocand principiul aplicarii legii mai favorabile, contrar dispozitiilor art. 5 si 6 din Codul penal, ale caror ipoteze sunt straine naturii pricinii judecate de instanta.
Mai
mult, actiunea reclamantului a fost initiata sub imperiul noilor coduri
de procedura civila si penala, fiind intemeiata expres pe dispozitiile
art. 539 C. proc. pen., iar nu pe dispozitiile art. 504 C. proc. pen.,
astfel ca instanta civila urma sa observe si sa valorifice exigentele
principiului disponibilitatii actiunii civile, principiu care nu-i
permitea sa se substituie vointei reclamantului. O observare a
dispozitiilor legilor de punere in aplicare a Codurilor era necesara in
scopul evaluarii corecte a legii aplicabile litigiului.
Procedand
in felul aratat, instanta a ignorat caracterul special al procedurii
sub care se inscrie norma cuprinsa in art. 539 C. proc. pen.,
valorificata in proces de catre reclamant, norma care nu absoarbe si
ipoteza restrangerii nelegale de libertate. Daca legiuitorul ar fi
inteles sa vizeze si aceasta ipoteza, ar fi mentinut dispozitiile art.
504 alin. (2) teza finala din Codul de procedura penala anterior, ceea
ce nu s-a intamplat in noua reglementare.
Ipoteza
masurilor restrictive de libertate luate in cursul procesului penal in
mod nelegal nu ramane insa in dreptul nostru lipsita de solutii, caci
dispozitiile art. 9 C. proc. pen. vizeaza atat masurile privative, cat
si masurile restrictive de libertate in masura in care se constatata
nelegalitatea acestora, in conditiile legii.
in
cauza solutionata de Tribunalul Constanta, reclamantul nu si-a
intemeiat actiunea pe dispozitiile art. 9 C. proc. pen., ci pe norma
speciala prevazuta de art. 539 C. proc. pen., motiv pentru care actiunea
se impunea fi respinsa.
in
alta ordine de idei, precizam ca atunci cand litigiul este intemeiat pe
dispozitiile art. 9 C. pr. pen. si se refera la nelegalitatea unor
masuri restrictive de libertate precum interdictia de a parasi
localitatea sau tara, instanta urmeaza a observa si dispozitiile art. 2
din Protocolul nr. 4 aditional la Conventie care se refera la libertatea
de miscare a persoanei.
c) Natura drepturilor incalcate
Ratiunea
consacrarii unui drept la indemnizatie pentru privare nelegala de
libertate/detentie nelegala, in conditiile art. 539 C. proc. pen. si
art. 5 paragraful 5 din Conventie rezida in incalcarea dreptului la libertate si siguranta,
astfel cum rezulta din art. 5 paragraful 1 din Conventie si din
economia normelor cuprinse in Capitolul VII Titlul IV din Codul de
procedura penala.
Acordarea de despagubiri pentru incalcarea altor drepturi/libertati fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale
nu este exclusa in dreptul nostru, insa valorificarea acestor drepturi
nu poate fi intemeiata pe dispozitiile art. 539 C. proc. pen., respectiv
art. 5 paragraful 5 din Conventie, ci pe cu totul alte temeiuri de
drept, care pun in discutie apararea drepturilor personale
nepatrimoniale (art. 252–253 din Codul civil, art. 8 din Conventie care reglementeaza dreptul la viata privata).
B. Cu referire la sentinta civila nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinti, intelegem sa punem in discutie urmatoarele:
a) relevanta temeiului in baza caruia reclamantul, fost inculpat, a fost achitat.
Din
considerentele hotararii judecatoresti in discutie rezulta ca instanta a
acordat o importanta deosebita temeiului de achitare al reclamantului
retinut in procesul penal, si anume fapta nu exista, precum si duratei procesului penal (cca. 5 ani).
in cuprinsul prezentului studiu am aratat ca pentru activarea dispozitiilor art. 539 C. proc. pen. nu importa
temeiul achitarii reclamantului, norma fiind incidenta chiar si in
cazul condamnarii definitive a persoanei, pentru simplul motiv ca unica
conditie de fond pentru activarea dreptului la despagubiri este legata
de dovedirea caracterului nelegal al masurii privative de libertate dispusa fata de reclamant in cursul urmaririi penale sau in cursul judecatii.
in
acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin decizia
evocata deja, irelevanta temeiului achitarii fiind retinuta chiar si in
cazul de eroare judiciara, in sensul art. 538 C. proc. pen. De altfel, dispozitiile art. 539 C. proc. pen. pot fi activate si in caz de condamnare a inculpatului.
Relativ la durata procesului penal,
asa cum am aratat sub pct. II al studiului de fata, aceasta are
relevanta, cum rezulta si din Jurisprudenta C.E.D.O. mentionata, in
principal pentru stabilirea cuantumului despagubirilor, sens in care sunt si dispozitiile art. 540 C. proc. pen., care reglementeaza felul si intinderea reparatiei.
Relevanta duratei procedurii penale este insa strict legata de starea de detinere preventiva nelegala
a reclamantului, caci dreptul la despagubiri vizat de dispozitiile art.
539 C. proc. pen. si art. 5 paragraful 5 din Conventie nu se poate nici
macar naste in absenta unei detentii nelegale.
Cu alte cuvinte, durata procesului penal devine nesemnificativa daca inculpatul reclamant a fost cercetat si judecat in stare de libertate, precum in cazul de speta, solutionat de Tribunalul Mehedinti, speta care releva ca reclamantul in cauza a fost doar retinut preventiv 24 de ore, fara a fi arestat preventiv.
Daca
procesul penal a depasit termenul rezonabil, intr-un proces in care
inculpatul a fost cercetat in stare de libertate, incidente sunt
dispozitiile art. 6 paragraful 1 din Conventie, iar in cazul in care procesul penal a depasit termenul rezonabil intr-o cauza penala, in care inculpatul a fost judecat in stare de arest, incidenta era dispozitia art. 5 paragraful 3 din
Conventie, dispozitie care poate activa dispozitiile art. 5 paragraful 5
din Conventie, respectiv dispozitiile art. 539 C. proc. pen., care
consacra dreptul la reparatiune.
in
speta, Tribunalului Mehedinti, accesarea dispozitiilor art. 539 C.
proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie, nu era
permisa, in conditiile in care in cauza nu s-a facut dovada retinerii preventive nelegale.
b) Criteriile de stabilire a intinderii prejudiciului
Dispozitiile art. 540 C. proc. pen. prevad expres ca „la stabilirea intinderii
reparatiei se tine seama de durata privarii nelegale de libertate si de
consecintele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de
libertate ori asupra celui aflat in situatia prevazuta la art. 538”.
Cu toate acestea, instanta ignora aceste criterii, afirmand ca legea nu prevede criterii obiective pentru stabilirea cuantumului prejudiciului (?!).
c) natura dreptului ocrotit prin dispozitiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie
Din
considerentele sentintei Tribunalului Mehedinti rezulta ca la
stabilirea cuantumului prejudiciului acordat reclamantului, instanta a
avut in vedere dimensiunea afectarii dreptului la imagine si demnitate
al reclamantului, fara a arata in ce fel acesta a fost afectat din
punct de vedere al celor doua valori, obiect al drepturilor evocate, si
cu ignorarea faptului ca dispozitiile legale invocate ca temei juridic
al actiunii reclamantului sunt menite a proteja exclusiv
dreptul la libertate si siguranta, iar nu alte drepturi fundamentale
ale omului, pentru a caror lezare este necesara invocarea altor temeiuri
de drept, precum cele reprezentate de dispozitiile art. 252–253 C. civ., art. 8 din Conventie, care
reglementeaza consecintele incalcarii altor drepturi personale
nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viata privata, ca drept fundamental.
Procedand in acest fel, instanta a nesocotit limitele investirii sale si, totodata, a ignorat limitele procedurii speciale vizate de Capitolul VII din Codul de procedura penala, carora li se supun exclusiv cazurile de privare nelegala de libertate, iar nu alte incalcari, vizate de Dreptul comun.
d) asimilarea regulilor de drept comun cu regulile specifice procedurilor speciale, in materia dreptului la despagubiri.
in
mod cu totul surprinzator, Tribunalul Mehedinti afirma in continutul
sentintei mentionate ca norma pe care reclamantul si-a intemeiat cererea
in despagubire (art. 539 C. proc. pen.) este, deopotriva, o norma cu
caracter special si cu caracter general (?!), in conditiile in care
dispozitiile art. 539 C. proc. pen. sunt reglementate sub Capitolul VII
al Titlului IV al Codului de procedura penala intitulat „Proceduri speciale”.
in acest fel s-a incalcat principiul speciala derogant generalibus,
contrar intregii doctrine si jurisprudente in materie, aspect relevat
si de inalta Curte de Casatie si Justitie in decizia evocata in
prezentul studiu.
e) natura raspunderii Statului pentru prejudiciile vizate de art. 539 C. proc. pen.
Din
considerentele sentintei Tribunalului Mehedinti rezulta ca tipul de
raspundere identificat in cauza este cel al raspunderii obiective
(„legale”) a statului, fara ca, din motivare, sa rezulte absenta culpei
agentilor statului, (acesta fiind criteriul de calificare a raspunderii
ca fiind o raspundere obiectiva), ci, dimpotriva, instanta arata ca
„statul raspunde pentru activitatea organelor judiciare.” Sub acest
aspect, motivarea in discutie devine contradictorie si in afara
reperelor cunoscute in drept pana in prezent.
f) evocarea jurisprudentei CEDO
in
sprijinul solutiei pronuntate se evoca jurisprudentei C.E.D.O., fara ca
instanta sa faca o minima referire la aceasta jurisprudenta, respectiv
fara a arata in ce consta incompatibilitatea dreptului intern cu norma
europeana in domeniul analizat, respectiv fara a se arata ce norma
europeana a aplicat instanta, in masura in care normele interne sunt
dezavuate de catre tribunal, respectiv fara indicarea vreunui caz din
jurisprudenta C.E.D.O.
C. Aspecte comune relevate de instantele identificate sub punctele A, B de mai sus
O
prima constatare vizeaza modul de receptare a normelor de drept
cuprinse in art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5
din Conventie, caci instantele in discutie au citit dispozitiile legale
si conventionale prin inlocuirea sintagmei „privare nelegala
de libertate” [art. 539 alin. (1) C. proc. pen.], respectiv, „privare
de liberate contrara dispozitiilor art. 5 din Conventie” cu sintagmele
„privare de libertate independent de caracterul legal sau ilegal al
acesteia” si „indiferent daca privarea de libertate a fost sau nu
contrara dispozitiilor art. 5 din Conventie”, aspect care pune in
evidenta erori in aplicarea normelor de drept substantial,
printr-o interpretare care excede claritatii textului si care,
totodata, este contrara jurisprudentei constante in materie cu referire
atat la jurisprudenta nationala, cat si la jurisprudenta C.E.D.O. in
materie.
De altfel, calitatea jurisprudentei de a fi izvor de drept este repudiata in mod expres
prin hotararea Tribunalului Constanta, in considerentele careia se
arata ca „interpretarea jurisprudentiala consacrata la nivel national
contravine insusi textului de lege (?!) care recunoaste dreptul la
despagubiri prin art. 539 alin. (2) C. proc. pen. in cazul privarii
nelegale (?!) de liberate si celui achitat”. (?!)
Se
observa ca instanta se axeaza pe ultima afirmatie „si celui achitat”,
ignorand prima parte a propriului enunt, in care reda, de fapt, textul
normei, astfel ca usor se poate observa ca aceasta vizeaza „privarea nelegala
de libertate”, fapt total ignorat de instanta. in aceste conditii, este
extrem de dificil de inteles rationamentul juridic expus in cuprinsul
hotararii pronuntate de aceasta instanta.
A
doua constatare este legata de ignorarea cu desavarsire a
jurisprudentei CEDO in materie, desi instantele afirma ca isi
legitimeaza rationamentul pe jurisprudenta instantei europene, fara insa
a evoca vreun caz de jurisprudenta relevant in domeniu, ceea ce pune in
discutie insasi calitatea motivarii hotararii judecatoresti, din perspectiva dispozitiilor art. 425 C. proc. civ.
VI. CONCLUZII
1.
Dispozitiile art. 538 C. proc. pen., cu referire la art. 3 din
Protocolul nr. 7, aditional la Conventia europeana a drepturilor omului,
furnizeaza o definitie juridica conceptului de eroare judiciara, care se indeparteaza de la semnificatia sintagmei din limbajul comun.
2. in cazul erorii judiciare, dreptul la despagubiri al victimei erorii judiciare este conditionat de:
a) condamnarea definitiva a unei persoane la o pedeapsa sau masura educativa privativa de liberate;
b) desfiintarea hotararii definitive de condamnare de catre o instanta penala, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, pe calea revizuirii – cale extraordinara de atac – prevazuta de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecinta rejudecarii cauzei penale, in conditiile art. 461 C. proc. pen. si numai daca in rejudecare se dispune achitarea inculpatului in mod definitiv.
a) condamnarea definitiva a unei persoane la o pedeapsa sau masura educativa privativa de liberate;
b) desfiintarea hotararii definitive de condamnare de catre o instanta penala, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, pe calea revizuirii – cale extraordinara de atac – prevazuta de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecinta rejudecarii cauzei penale, in conditiile art. 461 C. proc. pen. si numai daca in rejudecare se dispune achitarea inculpatului in mod definitiv.
3.
Temeiul juridic al achitarii inculpatului in urma rejudecarii
procesului este lipsit de relevanta juridica (a se vedea decizia Curtii
Constitutionale nr. 45/1998).
4.
Raspunderea Statului pentru erori judiciare este o raspundere juridica
care deroga de la regulile raspunderii civile delictuale prevazute de art. 1349, art. 1381 C. civil, procedura repararii pagubei material sau a daunei morale in caz de eroare judiciara fiind o procedura speciala reglementata in Capitolul VII, de sub Titlul IV al Codului de procedura penala intitulat „Proceduri speciale”;
5. In principiu, raspunderea statului pentru erori judiciare este o raspundere subiectiva, intemeiata pe culpa
agentilor sai (organele judiciare), independent daca suntem in prezenta
unei culpe usoare (culpa levissima) sau in prezenta relei-credinte ori a
unei culpe grave, deosebirea intre cele doua forme de vinovatie avand
relevanta exclusiv pentru
exercitarea actiunii in regres a statului impotriva celui care a
provocat eroarea judiciara, actiune care se poate exercita exclusiv in ipoteza relei credinte sau culpei grave, care trebuie dovedite de catre stat.
In
cazul in care nu se poate retine nicio forma de culpa in producerea
erorii judiciare, statul raspunde in temeiul art. 538 C. proc. pen., pe
terenul raspunderii obiective.
6. Statul este exonerat de
raspundere in cazul in care insusi inculpatul, prin declaratii
mincinoase ori in orice alt fel, a determinat condamnarea initiala
definitiva, in afara cazului in care acesta a fost obligat sa procedeze
astfel, precum si in cazul in care persoanei condamnate definitiv
(initial) ii este imputabila in tot sau in parte nedescoperirea in timp
util a faptului necunoscut sau recent descoperit care a determinat
eroarea judiciara.
7.
Dispozitiile art. 538 C. proc. pen. care reglementeaza dreptul la
despagubiri in caz de eroare judiciara isi au corespondentul in
dispozitiile art. 3 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventie, astfel
ca in aplicarea lor instantele sunt obligate sa valorifice jurisprudenta
Curtii europene consacrata in aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 7.
8. Dreptul la repararea pagubei in cazul privarii nelegale de libertate prevazuta de 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie este reglementat exclusiv in cazul in care o persoana a fost privata nelegal de libertate, independent daca procesul penal care vizeaza persoana respectiva s-a finalizat cu o hotarare de achitare sau de condamnare definitiva.
9. Dreptul la reparatiune vizat de art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie este conditionat de preexistenta stabilirii caracterului nelegal al detentiei preventive de catre organele judiciare prevazute in alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.
10. Circumstantele spetei au o inraurire hotaratoare in aprecierea caracterului nelegal al detentiei.
11.
Dispozitiile art. 539 C. proc. pen. au caracter special, caci vizeaza
reparararea prejudiciilor cauzate in urma luarii unor masuri privative
nelegale de libertate, in timp ce dispozitiile art. 9 C. proc. pen.
reprezinta norma generala in materie, cu corespondent in art. 5 din
Conventie. Instantele sunt obligate sa observe si sa valorifice
jurisprudenta Curtii europene consacrata in aplicarea art. 5 din
Conventie ori de cate ori sunt confruntate cu litigii intemeiate pe
dispozitiile art. 539 C. proc. pen. sau pe dispozitiile art. 9 C. proc.
pen.
12. Caracterul nelegal al detentiei preventive vizate de dispozitiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit fie de catre instanta penala,
prin chiar hotararea de achitare sau prin alte hotarari din care
rezulta clar caracterul nelegal al privarii de liberate sau vinovatia
penala a magistratilor implicati in luarea masurii privative de
libertate, fie de catre instanta civila investita cu solutionarea cauzei intemeiate pe dispozitiile 539 C. proc. pen., insa numai in masura in care in cursul procesului se invoca alte motive decat
cele care au facut obiectul controlului judiciar in fata instantei
penale chemate sa statueze asupra legalitatii masurilor preventive
privative de liberate luate in cursul procesului penal,
in strict acord cu dispozitiile art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie,
respectiv art. 9 C. proc. pen., cat si in masura in care asemenea motive
de nelegalitate, desi invocate, au fost omise de la analiza si
pronuntare de catre instanta penala ori cadrul procesual penal nu a
permis analizarea lor, dupa caz.
13.
Dispozitiile art. 539 C. proc. pen. nu conditioneaza dreptul la
despagubiri de stabilirea nevinovatiei persoanei trimisa in judecata
pentru savarsirea unei anumite infractiuni, ci doar de stabilirea nelegalitatii detentiei,
motiv pentru care dispozitiile citate sunt incidente nu doar in cazul
achitarii persoanei, ci si in cazul condamnarii penale a acesteia, in
masura in care persoana in cauza a fost supusa pe parcursul procesului
penal unei masuri preventive nelegale de libertate.
14.
Dispozitiile art. 538 C. proc. pen. si 539 C. proc. pen., respectiv
dispozitiile art. 3 din Protocolul nr. 7, aditional la Conventie si
dispozitiile art. 5 paragraful 5 din Conventie, art. 9 C. proc. pen.
protejeaza exclusiv dreptul la libertate si siguranta al persoanei.
In masura in care reclamantul invoca incalcarea altor
drepturi, precum dreptul la imagine, reputatie, demnitate, viata
privata etc. actiunea urmeaza a fi respinsa in masura in care cadrul
procesual este fixat de dispozitiile art. 538 C. proc. pen., respectiv
art. 539 C. proc. pen., aceste norme derogand de la dreptul comun,
conform principiului specialia derogant generalibus;
15.
Raspunderea statului pentru prejudiciile vizate de dispozitiile art.
539 C. pr. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie nu exclude raspunderea intemeiata pe dispozitiile legale care reglementeaza protectia altor drepturi fundamentale ale omului sau a unor drepturi subiective personale nepatrimoniale, care, insa, nu in toate cazurile incumba statului sau agentilor sai, ci celor vinovati de incalcarea respectivelor drepturi personale nepatrimoniale;
16. Antrenarea raspunderii in temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie presupune intotdeauna verificarea indeplinirii conditiei nelegalitatii privarii de libertate, fiind irelevanta temeinicia/oportunitatea unor astfel de masuri preventive.
17. Dispozitiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie vizeaza exclusiv masuri privative de libertate,
precum retinerea, arestarea preventiva, arestul la domiciliu, iar nu
masuri restrictive de libertate, precum interdictia de a parasi
localitatea sau tara.
18.
Procedura valorificarii dreptului la despagubiri intemeiat pe
dispozitiile art. 538 si art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 3
din Protocolul nr. 7 si art. 5 paragraful 5 din Conventie se supune principiilor fundamentale ale procesului civil, prevazute de art. 5-23 C. proc. civ., inclusiv principiului disponibilitatii actiunii civile, prevazut de art. 9 C. proc. civ.
19.
In fata instantei civile abilitata sa dispuna asupra dreptului la
despagubiri prevazut de art. 538 C. proc. pen., art. 539 C. proc. pen.
cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 si art. 5 paragraful 5 din
Conventie, dispozitiile legale in discutie au valoarea unor norme de fond, de drept substantial, care nu comporta derogari de la aplicare.
20. La stabilirea intinderii prejudiciului, instantele sunt obligate sa evalueze criteriile obiective prevazute de art. 540 C. proc. pen., precum si consecintele produse asupra persoanei in cauza, asupra familiei acesteia, in masura in care asemenea consecinte pot fi integrate in sfera de protectie a dreptului la libertate si siguranta,
drept aparat prin dispozitiile legale cuprinse in dispozitiile art.
538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 si art. 5
paragraful 5 din Conventie, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
21. Niciunui magistrat nu-i este ingaduit sa interpreteze normele in discutie cu consecinta inlaturarii lor de la aplicare, respectiv a substituirii continutului acestora, expres prevazut de lege, asemenea abordari fiind de natura a constitui continutul abaterii disciplinare, prevazuta de art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicata – incalcarea cu rea-credinta sau grava neglijenta a normelor de drept substantial sau a normelor de procedura, in masura in care faptele nu imbraca forma infractiunii.
22. Actiunea in regres a statului, prevazuta de art. 542 C. proc. pen. reprezinta o facultate a statului, iar nu o obligatie, ea fiind legitimata exclusiv in cazul in care magistratul a provocat situatiile generatoare de daune cu rea-credinta sau din culpa grava (grava neglijenta).
23.
Actiunea in regres, in masura in care magistratul este asigurat pentru
despagubiri in caz de prejudiciu provocat in exercitiul functiunii poate
fi adresata institutiei la care acesta este asigurat.
In toate cazurile
statul trebuie sa dovedeasca in cazul actiunii in regres ca persoanele
in cauza au provocat eroarea judiciara sau privarea nelegala de
libertate, actionand cu rea-credinta sau culpa grava [alin. (2) al art. 542 C. proc. pen.].
24.
Dispozitiile art. 5 paragraful 5 din Conventie care reglementeaza
dreptul la recuperarea pagubei ca urmare a dispunerii fata de persoana
de persoana anchetata/judecata a unei masuri privative de libertate in
mod nelegal sunt identice cu dispozitiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen.
Paguba astfel suferita se recupereaza in conditiile legii, respectiv dupa procedura prevazuta de lege, care poate fi diferita
in functie de motivele de nelegalitate invocate de catre cel pagubit si
care pot atrage fie o procedura speciala precum cea reglementata de
dispozitiile art. 539 C. proc. pen., fie o procedura de drept comun,
precum cea vizata de dispozitiile art. 9 C. proc. pen., cu corespondent
in dispozitiile art. 5 paragrafele 1-4 din Conventie.
25.
Raspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare
ori ca urmare a luarii unor masuri privative de libertate in mod nelegal
in cursul procesului penal reprezinta o forma de reparatie pentru
incalcarea dreptului la libertate si siguranta (reglementat in art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 9 C. proc. pen., respectiv art. 5 din Conventie) si nu exclude
raspunderea statului pentru incalcarea altor drepturi fundamentale ale
omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la
imagine, dreptul le demnitate, reputatie, etc.) cumulul formelor de
raspundere fiind permis in masura in care temeiurile juridice pe care se
intemeiaza dreptul la despagubire sunt diferite si in masura in care
cel chemat sa raspunda este statul, ca o consecinta a
actiunilor/inactiunilor ilicite savarsite de agentii sai.
26.
Dispozitiile art. 9 C. proc. pen. au o sfera mai larga decat
dispozitiile art. 5 din Conventie, caci nu privesc doar masurile
privative de libertate ci si pe cele restrictive de libertate, precum
interdictia de a parasi localitatea sau tara. Asadar, legea interna
prevede drepturi mai extinse decat cele reglemntate de Conventia
europeana a drepturilor omului;
27.
Dispozitiile art. 539 C. proc. pen. au o sfera mai restransa de
aplicare in raport cu dispozitiile art. 9 C. proc. pen., intrucat
vizeaza exclusiv masurile privative de libertate, nu si masurile
restrictive de libertate, norma cuprinsa in art. 539 C. proc. pen. avand
caracter special in raport cu norma cuprinsa in art. 9 C. proc. pen,
care este o norma generala.
28. Respectarea procedurii speciale
de recuperare a prejudiciilor vizate de dispozitiile art. 538 si art.
539 C. proc. pen. reprezinta o reflectare a principiului legalitatii in
domeniu, care la randul sau impune aplicarea regulii de drept cu valoare
de principiu „specialia derogant generalibus”.
29.
Achitarea inculpatului nu reprezinta o satisfactie echitabila completa
in masura in care sunt incidente conditiile prevazute de lege pentru
declansarea dreptului la reparatiune pentru daune materiale sau morale
provocate ca urmare a savarsirii unor erori judiciare sau ca urmare a
dispunerii unor masuri preventive nelegale de libertate, in temeiul art.
538, respectiv art. 539 C. proc. pen.
30.
Deducerea din pedeapsa aplicata (in cazul unei condamnari penale) a
perioadei retinerii si arestarii preventive nu contrazice si nu exclude
valorificarea dreptului la despagubiri reglementat de art. 9 alin. (5)
C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Conventie, precum
nici dreptul la reparatiune vizat de art. 539 C. proc. pen. daca se va
stabili ca vreuna dintre aceste masuri preventive a fost luata,
prelungita sau mentinuta in mod nelegal”.
Accesari:190
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu