Ne aflam, oare, cu adevarat, in fata unui nou inceput? Deocamdata,
nu ma pot lasa contaminat de entuziasmul general, poate si pentru ca
am in urma câteva dictaturi si destul de multe inceputuri. Voi incerca,
asadar, sa privesc totul cu o relativa detasare, deoarece, asa cum am
scris deseori, noua, românilor, ne reusesc foarte bine inceputurile si
inmormântarile. Nimeni nu continua nimic, in politica, dar nu numai,
toti o iau de la capat, de parca nimic n-ar fi existat inaintea lor.
Moartea este, in ultimii ani, cel mai eficient dascal national. Cu
ocazia inmormântarilor, natia afla ca am avut mari personalitati in
toate domeniile cunoasterii, de care, insa, in timpul vietii, nimeni
n-a avut nevoie si, astfel, mergem dintr-un inceput in altul, iar
lacrimile se usuca inainte de a fi acoperit sicriul cu pamânt. In acest
an, de exemplu, Marin Preda ar fi implinit 90 de ani. A trecut de parca
nici n-ar fi fost. A lasat o opera extraordinara, câteva romane care ar
ocupa un loc de cinste in orice literatura importanta. M-am gândit
deseori la ceea ce avem in realitate si la putinul cu care am iesit in
lume. Din pacate, experienta anilor postrevolutionari dovedeste cu
prisosinta ca renuntam usor la libertatea pe care am dobândit-o dupa
enorme sacrificii, ne delegam raspunderea unor indivizi pe care nu-i
judecam atât dupa fapte, cât mai ales, asa cum s-a intâmplat in ultimul
timp, dupa modul in care izbutesc sa-si foloseasca decibelii. Ne-am
obisnuit sa acceptam cu mai multa usurinta minciuna decât adevarul, iar
frica este un pretext pentru a nu actiona, a nu ne asuma nicio
raspundere. Un nou inceput, insa, nu trebuie sa fie schimbarea unei
echipe cu o alta, ci coborârea pe terenul faptelor si al adevarului, Un
spatiu in care lichelele nu tin cursuri de demnitate, idiotii nu dau
lectii de inalta cultura si stiinta, iar nebunii sunt lasati, pe cât
posibil, in seama medicilor. Oricum, dupa Revolutie am pierdut totul:
industrie, finante, sanatate, educatie, iar de câteva zile, am inceput
sa pierdem si pamântul, la un pret de nimic. Prin urmare, suntem
obligati sa incepem sa ne regasim, nu inainte, insa, de a intelege cât
de aproape suntem de fundul prapastiei, de – n-am nicio indoiala –
sinuciderea noastra ca popor. S-au facut toate experientele posibile:
cu hoti, cu prosti, cu lichele ori cu naivi, ne-au condus cine a vrut si
cine n-a vrut, dar daca tinem sa existam in aceasta lume, care nu
cunoaste mila si intelegerea pentru cei slabi, tara trebuie incredintata
oamenilor destepti, pe care inca ii mai avem. Si care nu se jeneaza
sa-si spuna români, si nu persoane cu identitate multipla, ca sa
utilizez noua sintagma cu care ies la bataie fostii internationalisti
proletari deveniti apoi europeni si globalisti, a caror grija era ceva
mai demult ce zice Moscova, iar acum se intreaba zilnic ce zice
Occidentul. Nu isi doresc decât sa fie slugi recunoscute. De altfel, am
avut mereu câte un bau-bau, un judecator sever, la a carui protectie
apelau toti. Cu candoarea sau ignoranta papuasilor care au crezut ca era
zeu, divinitate suprema, avionul ce trecea mereu pe deasupra lor. Pe
parcursul vietii mele, n-a fost bine sa fii antigerman, antifrancez,
antienglez, antiamerican, antisovietic, antislav, in general,
anticomunist, iar apoi procomunist. Acum, cel mai grav este sa fii
antioccidental si, mai ales, antiamerican. Daca esti antiromân nu-i
nicio vina, ba dimpotriva. Multi au trait si mai traiesc foarte bine
comercializând nu numai istoria, ci si antiromânismul. Uneori ma gândesc
la intelectualii de dupa Marea Unire, care au revenit acasa ridicând in
scurt timp tara in rând cu alte state care contau atât de mult.
Vremurile s-au schimbat: alt secol, alte maniere. Se câstiga mult mai
bine din denigrare. Nu stiu ce nume vor purta mai târziu acesti ultimi
ani postrevolutionari: democratie cu fata vulgara, democratie ca la usa
cortului sau, cum mi se pare mai corect, desavârsirea recolonizarii
României. Marin Preda vorbea de era ticalosilor. Din nefericire,
ticalosii din epoca despre care scria erau mult mai putin perniciosi
decât cei de azi. Poate ca titlul unei tablete din „Imposibila
intoarcere“, volum aparut in 1971, ar acoperi mult mai bine adevarul
unui timp in care ticalosia a atins perfectiunea. Este vorba de
„Neobosita inventivitate a tipului infect“. Dar oricum se va chema
epoca, o axioma nu va putea fi trecuta cu vederea. Este vorba, se
intelege, de „Iarna nu-i ca vara!“ – care este, in realitate,
chintesenta gândirii filosofice a anilor din urma, caci altceva, in
afara de hotii, injuraturi, santaje si manele, nu va ramâne. Si nici nu
va avea cum, caci se vede numaidecât, majoritatea personajelor care
populeaza acest timp si acest spatiu par desprinse din Zola si din
Balzac si, fara posibilitatea de a gresi, din anii de inceput ai „epocii
de aur“. Va trebui sa treaca mai mult timp pâna când institutiile
statului se vor reabilita in ochii oamenilor caci nu mai suntem de mult
la usa cortului, ci adânc pierduti in cort. Un cort bizar, un cort
jalnic pentru anul in care ne gasim. Si pentru ca vorbeam despre
personaje, in trecere, imi vin in minte doi inalti functionari carora
le-am cautat nu prea demult un loc intr-unul din romanele mele. Primul –
inalt, usor aplecat de spate, purtând ochelari cu rame demodate, cu o
frunte coplesita de riduri –, chiar daca te intâlnea de zeci de ori
intr-o zi, te intâmpina in loc de salut cu „Nu ne vom face bine
niciodata!“, spus conspirativ, de parca abia atunci ar fi aflat aceasta
taina. Nu il interesa urma ta de speranta, daca ai si tu o parere sau
daca gândesti altfel, el iti comunica singura lui concluzie, din care
decurgea si tonul viitoarei discutii. Si, ca atâtia altii, isi spunea cu
deosebita siguranta concluzia, atâta doar ca restul lumii era vinovat
ca am ajuns aici. Un masochist: parca se bucura ca toti suntem egali in
mizerie, spaime si neputinta. Celalalt personaj, cu infatisare de agent
secret de pe strada bravului soldat Svejk, este obsedat de Apocalipsa.
Stiau aia vechi ce stiau, ca doar n-au gresit niciodata. Crapam, sa ne
fie de bine, dar as muri impacat daca as fi sigur ca vor crapa si
astia!“ Biblia, numeroasele articole ce se inmultesc pe masura ce
calendarul se apropie de data fatala, cartile despre alte proorociri
ratate sunt pietre care-i paveaza drumul spre moarte. Nu are prea mare
importanta ca va disparea si el cu acest prilej, ci faptul ca vor muri
aia si ala. Daca imi amintesc de el este pentru ca a-ti dori sa mori
deodata cu capra vecinului nu face parte din specificul national. Iar
apoi, nu este singura solutie, moartea, ca sa te eliberezi de o obsesie.
Ma aflam in Viena când un post de televiziune anunta, printre multe
altele, ca Apocalipsa din 21 Decembrie, prevestita de calendarul mayas,
nu va mai avea loc. M-am gândit imediat la omul meu, si nu numai la el.
Ce se va face el fara apocalipsa? Pe cine va gasi vinovat ca nu se bate
cu aia si cu ala? Pâna acum, alaturi de numele si de ineptiile unor
politicieni si ale câtorva gazetari, funesta data era rostita atât de
frecvent, incât, pe masura trecerii timpului era mai prezenta chiar
decât numele lui Traian Basescu, care, orbit de lupta cu Ponta si
Antonescu, scapase ocazia sa se pronunte si despre ea. Dar cum nici
Barroso si nici van Rompuy nu si-au facut cunoscute opiniile, fenomenul
cosmic ramâne nelamurit din punct de vedere românesc. Sigur, as fi
necinstit daca nu as recunoaste ca faptul ca lumea nu se va sfârsi la
data pomenita nu m-a lasat indiferent, dar n-am respirat mai usurat,
deoarece când vine vorba de posibile catastrofe esti inclinat sa crezi
in ele, sa le astepti: cutremure, eruptii solare, vulcani si uragane.
Pentru oricare dintre ele suntem prea slabi, prea fragili. Din pacate,
ne-am obisnuit sa traim printre catastrofe de tot felul: de la cele pe
care ni le ofera cu generozitate o natura tot mai agresata la cele
datorate idiotilor. Cunoastem foarte multe taine ale omului si ale lumii
in care traim, dar la nici una dintre cele mai importante nu avem
acces. Oricum, sunt convins ca, pentru mine, respectiva zi nu va fi ca
oricare alta, deoarece mereu exista suficient loc pentru neprevazut si
necunoscut, chiar si in cele mai banale situatii. De altfel, un maestru
in arte martiale isi sfatuia elevii sa fie pregatiti pentru orice si, in
mod deosebit, pentru nimic. Privind situatia dintr-o perspectiva mult
mai simpla, pentru mine, ziua cu pricina nu este dintre cele de care
simt nevoia sa-mi amintesc cu placere. Un psihanalist s-ar grabi sa
vorbeasca de traume infantile, caci, având o oarecare vechime pe planeta
aceasta, data cu pricina, in afara de Solstitiul de iarna, mai este si
ziua de nastere a „genialului conducator al popoarelor“, Iosif
Visarionovici Stalin, ale carui maniere au prins radacini trainice si
pe „pamântul vechii Dacii, când mai mare, când mai mic“, vorba poetului.
Astazi, privind in urma, ne este greu sa ne imaginam o viata normala,
fara agitatia primitiva a paranoicilor. Imi amintesc uneori ca, inainte
de a ne intreba ce mâncam, cu ce ne imbracam, ce facem de Craciun, cine
a mai fost omorât in luptele din munti, cine a mai fost trimis la
inchisoare, pe vremurile acelea, preocuparea tuturor elevilor si a
invatatoarelor trebuia sa fie: cum intâmpinam ziua de nastere a
generalisimului Stalin? Eram obligati sa-i scriem scrisori in care sa-i
multumim pentru viata noastra fericita si pentru ca ne-a eliberat, sa-i
trimitem poezii, desene si mici jucarii facute in orele de lucru manual,
bete incrustate, farfurioare scobite in lemn, animalute din coceni de
porumb. De la el ni se trageau toate, si nu numai noua, ci si popoarelor
lumii. El a facut si a gândit totul si, se intelege, lui i se aduceau
la cunostinta succesele. S-a construit o fabrica? Stalin a facut-o! S-a
nascut un copil? Stalin l-a facut!, cum glumea N.D. Cocea. A venit
apoi un inceput de martie 1953, când putinele radiouri existente atunci
au anuntat vestea incredibila a incetarii din viata a genialului parinte
al popoarelor. Parea sfârsit de lume, preludiul unei catastrofe
cosmice, un eveniment cu consecinte greu de anticipat. Vecinii mei
spuneau insa cu o satisfactie nedisimulata: „Nu l-a rabdat Dumnezeu!“.
Isi aminteau, fireste, de arestarile in miez de noapte, de munca
fortata si de darile insuportabile. La scoala, in schimb, eram pregatiti
pentru momentul inmormântarii, când toate sirenele aveau sa sune, sa
bata clopotele bisericilor, iar oamenii trebuia sa se opreasca pe loc
oriunde se vor fi aflat. Eram, tin minte, in Baia Mare, in fata
cinematografului „Minerul“, emotionat de gravitatea evenimentului.
Atunci, când au inceput sa bata clopotele si sa sune dramatic sirenele
de la Uzinele Phoenix, unde lucra tatal meu, am vazut primul accident de
masina din viata mea. Un barbat aflat la volanul uneia dintre putinele
masini din oras si-a imbratisat femeia, asezata pe scaunul vecin, iar
vehicolul s-a oprit intr-un castan spre hazul neasteptat al celor de
lânga mine. In ziua imediat urmatoare, am descoperit niste lucruri
foarte simple, si anume ca nimic nu se intâmplase, toate erau la locul
lor asa cum le stiam: turnul Stefan, un fel de brat ciung indreptat spre
cer, casele, luna si stelele, dealurile din jur cu verdele cel mai
verde in anotimpurile cu mai mult soare, Ignisul si Gutinul sub care, in
Cavnic, descoperisem cu alt prilej stâlpul cu o inscriptie foarte
veche ce consemna o victorie importanta a localnicilor: „Anno 1717 usque
hic fuerunt tartaris“ (pâna aici au ajuns tatarii). Semn ca nimic nu
dureaza si ca totul se poate reduce la o fraza pe un stâlp, pe un
mormânt ori pe o pagina de carte. A urmat un alt 21 decembrie, cu 23 de
ani in urma, când eram convins ca atât de mult asteptata apocalipsa
nationala are loc. Din nefericire, n-a fost sa fie. Nimic din ce am
visat atunci, in noptile când soarta Revolutiei nu era decisa, când
stateam in fata armatei fara sa stim daca va primi ordin sa traga. Cine
ar fi banuit ca tara pentru care atunci am fi murit daca ar fi fost
nevoie va ajunge in unul dintre cele mai jalnice si mai rusinoase
momente ale istoriei sale? Cine ar fi banuit ca un popor, acelasi care a
facut Revolutia, va ajunge sa joace intr-o piesa atât de oribila? Cu
toate astea, ma incapatânez sa cred ca, de obicei, in decembrie, istoria
a fost generoasa cu noi si sunt convins ca nici in acest decembrie nu
ne va ignora. Mai ales ca nu sunt prea sigur ca voi mai avea nervi
pentru o noua iluzie. Si pentru ca am spus apocalipsa, imi vine
involuntar in minte celebrul film al lui Francis Ford Coppola:
„Apocalypse now“. Privind in jur la ceea ce odinioara a fost o tara, imi
dau seama ca politica poate fi mai distructiva decât napalmul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu