Umilit şi umiliţi

În zilele acestea s-a vorbit mai mult ca oricând despre umilinta. Discutia a fost provocata de  presedintele patriei, care a ajuns la concluzia ca detine functia cea mai expusa umilintelor. Cu alte cuvinte, din perspectiva sa, numai presedinte sa nu fii!
În ceea ce ma priveste, ma grabesc sa recunosc sincer ca nu ma simt bine când nu numai cei ce conduc Statul sunt, pe drept sau pe nedrept, umiliti, ci si orice sportiv, artist, om de stiinta, simplu cetatean, caci vorbele respective, dar si faptele celui care le-a iscat, se rasfrâng si asupra mea. Multi ani, asadar, am dus în spinare, indiferent pe ce meridian ne-am fi aflat, vina de a trai în regimul Ceausescu, de a suporta teroarea si, fireste, comunismul cu particularitatile lui balcanice. În acelasi timp, marii lumii îl primeau, îi satisfaceau toate capriciile, pe când noi, simpli cetateni,  gazetari, scriitori, specialisti, ce vom fi fost, suportam acuzatia de a-l avea în fruntea statului. El vindea, la propriu, cetateni români de diferite etnii, dar nimeni nu sufla o vorba despre cumparatorii care erau la fel de vinovati. Pâna si dizidentii, în lumea dizidentilor, mai târau dupa ei „prestigiul“ tarii. Dupa Revolutie, am carat în spinare mineriadele asa cum li s-a parut multora, si nu faptul ca l-am rasturnat pe cel mai brutal dictator si ca libertatea a fost platita cu sânge. Astazi, suntem obligati sa suportam izolarea, mahalaua  si degradarea pe care le datoram clasei politice „în frunte cu…“ sau „sub conducerea înteleapta a…“– ca sa folosesc foarte potrivitele sintagme ale activistilor de altadata. A fost la îndemâna oricui sa observe ca fiecare interventie a presedintelui a fost,  vorba poetului, „lung prilej de vorbe si de ipoteze“. Ca barbat cu cea mai importanta misiune în stat nu a stiut sa ierte si sa înteleaga, prin urmare, era firesc ca la rândul sau sa nu fie iertat. S-a vazut ca presedintelui  îi place lupta, dar daca nu stapânesti toate armele, poti pierde usor, mai ales când din arsenal îti lipsesc generozitatea, prietenia, compasiunea, întelegerea si respectul pentru adversar. Din Evul Mediu încoace, sau din epocile în care existau doar stapâni si slugi, obiceiurile s-au mai schimbat pâna si în mica noastra Valahie, chiar daca nu toate. Asa ca sa te pazeasca Cerul de razbunarea slugilor care, la noi, cum reiese din opera gazetareasca a unora, sunt în asteptare, cu bagajele facute, desi cocosii n-au cântat a treia oara. În acelasi timp, o alta parte a servitorimii da semne grave ca si-ar pierde memoria, iar nu putini lucreaza din greu la biografii noi revazute mult si adaugite, contrar învatamintelor istoriei – ca prin smecherii poti câstiga o lupta, doua, dar nu si razboiul. Prin urmare, m-am oprit asupra câtorva dintre amanuntele pe care le-am observat urmarindu-i la televizor evolutiile zilnice pentru ca, sincer, ma preocupa tristetea prezidentiala, mai ales ca nu o data m-am întrebat care sunt cauzele ei si daca îl tulbura sau preocupa într-o mai mare masura si tristetile noastre, daca pentru Domnia Sa acestea au vreo importanta. Personal am schimbat cu Domnia Sa vreo trei fraze o singura data, când m-a „eliberat“ din functia de presedinte al I.C.R. iar înainte de asta, doar niste saluturi, la aeroport, când asistam la plecarile si sosirile celor doi presedinti care l-au precedat. Cu toate astea, însa, am ajuns sa-l cunosc mai mult decât mi-e necesar. Ca  presedinte, a detinut totul, inclusiv afectiunea de care Ceausescu s-a bucurat  doar în cele câteva zile ale „Primaverii de la Praga“. Prin urmare, vina pentru sentimentul care-l obsedeaza îi apartine în exclusivitate. Privindu-l de pe bancuta mea neangajata politic, sunt convins ca în acest moment nu vorbele care i s-au spus si nici chiar inventarul pacatelor sale, absolut reale si incontestabile, ar trebui sa-l umileasca, ci câteva întâmplari petrecute sub ochii nostri în aceste zile. Nu mai vorbesc despre starea jalnica a învatamântului si sanatatii, despre anonimatul desavârsit în care se zbate tara, ci despre câteva nenorociri mai convingatoare decât tomuri întregi de analize. Este vorba despre eleva de 10 ani care a murit înnecata într-o hazna în curtea scolii, tragedie care nu s-a petrecut unde va prin tarile bananiere care, de altminteri, încet-încet, au cam început sa ne depaseasca în multe privinte. Sigur, decesul elevei ar putea trece drept o pura întâmplare, daca în realitate n-ar fi o consecinta logica a unei stari de lucruri si a unui mod de a gândi. Ne este imposibil sa ignoram faptul ca sute de mii de copii au abandonat scoala din cauza mizeriei, elevi transportati la scoala în portbagaje, copii care vietuiesc pe lânga gropile de gunoi si asa mai departe. Îmi vine în minte o poveste auzita demult, în Bucovina: un înalt personaj de spita împarateasca, participant la o vânatoare, se pomeneste într-o situatie bizara, în afara logicii sale si, desigur, a regulilor vânatorii. Vrând sa-i faca o farsa, taranii au îmbracat o pisica în blana de iepure si au adus-o în bataia pustii înaltului personaj.  În timp ce trage, distinsul vânator vede cum iepurele se catara în copac. În consecinta, de îndata ce descopera adevarul, înaltul personaj, simtindu-se profund umilit, nu ezita sa-si traga un  glonte în cap. Ma întreb acum, ce ar trebui sa faca autorii morali ai numeroaselor tragedii care se petrec neîncetat sub ochii nostri? Am aflat în aceste zile înca o întâmplare demna de altitudinea intelectuala si morala la care a ajuns clasa noastra politica. Un deputat al partidului aflat la Putere a împartit flori si martisoare curvelor originare din România care-si faceau meseria pe o strada dintr-un oras sicilian. Omul nu a pierdut prilejul sa le sfatuiasca sa dea pe la consulat si pe la biserica, dar sunt sigur  ca n-a uitat sa le spuna si cu cine trebuie  sa voteze. Despre discount nu s-a aflat nimic. Este inutil sa ne întrebam cât timp va trebui sa treaca pâna când  politicienii nostri se vor încumeta sa viziteze si niste universitati sau institute de cercetare, unde sunt multe românce destepte, frumoase, carora le-ar face placere sa li se spuna din când în când ca tara lor este mândra de ceea ce fac. Faptul ca dialogul cu curvele pare mai important decât cel cu specialistii, cu oamenii de carte este un alt motiv de umilinta. A noastra, a tuturor. Dar unul dintre cele mai jalnice si mai umilitoare  momente ale istoriei noastre postdecembriste este cel legat de Universitatea de Medicina din Târgu Mures. Nu stiu cum se va transa disputa, dar adevarul e ca pe unguri orice ai face nu-i poti muta din secolul XIX, în timp ce secaturile noastre nationale dau orice numai sa ramâna la putere fie si o zi în plus. Ungurii stiu prea bine ca nu vor gasi niciodata parteneri mai buni si mai dispusi pentru orice troc. Cu  foarte multi ani în urma, Fanus Neagu a fost întrebat ce ar vrea sa fie daca n-ar fi scriitor? Raspunsul pe care l-a dat n-ar trebui sa uimeasca pe nimeni: „Ungur din România!“ Îmi amintesc ca în timpul îndepartatei mele studentii se vorbea cu aceeasi încrâncenare despre Medicina în limba maghiara, la care profesorii nostri se întrebau nedumeriti: „Cum îl întrebi pe bolnav: ce  te   doare sau de ce etnie esti? Si, daca nu-i stii limba sau nu ti-o stie, ce faci? În tara ta te duci cu translator la bolnavi sau îi refuzi pe cei ce nu stiu ungureste? Folosesti translator pentru a descifra o foaie de observatie?“ Fireste, ungurii pot cere orice,  în viziunea lor ei au numai drepturi si abuzeaza de ele pentru ca s-au asociat cu niste pigmei morali si spirituali care sunt dispusi sa-si vânda pâna si istoria, traditiile, nu numai pamântul cu toate câte se afla pe el. În Târgu Mures se învata de mult în limba maghiara. Doar lucrarile practice se fac în româna, cum e si normal. Dar politicienilor maghiari si aceasta li se pare mult, desi Statul român nu cred ca are obligatia sa le întretina toate fantasmele imperiale si sa-i salveze de esecul economic si moral la care  cei din „arcul guvernamental“ au adus tara. Acum nu cer, ci dicteaza. Chiar daca si ei stiu ca bantustanele nu mai sunt o solutie. Si nici n-au fost vreodata recunoscute de O.N.U.  Am spus-o deseori ca respect foarte mult cultura maghiara, inclusiv pe colegii mei din Cluj, cu care în umilitoarea epoca de aur am fost pe aceeasi baricada. De asemenea, ma simt apropiat de profesionistii unguri care pentru noi, cei ce i-am cunoscut, sunt simbolul lucrului bine facut. Îmi displace însa ca ajunsi în Capitala, ungurii au devenit mai balcanici decât balcanicii. Dar  pentru ca vorbeam de umilinta, ar fi trebuit sa se stie ca românii nu sunt nici orbi, nici surzi si nici imbecili. Sunt doar mai rabdatori si mai înceti în reactii. Lozinca pe care am auzit-o mai insistent ca niciodata în noaptea de 19 spre 20 martie, la Târgu- Mures, Most vagy soha – Acum ori niciodata, ar trebui înteleasa cum se cuvine. Exista pretentii carora azi, mâine sau oricând li se va raspunde: Soha – Niciodata.