Pâna la ora când scriu acest text, în afara de inaugurarea
Stadionului National si de scandalul inevitabil în jurul Imnului
national, singura noutate din viata Capitalei este, nu am nici o
îndoiala, omida paroasa, Hiphantria Cunea. Dar nu pentru ca a aparut,
deoarece la noi nimic nu e imposibil, aberant, de necrezut, ci fiindca
autoritatile sustin ca ar putea fi distrusa înainte ca ploile toamnei si
gerurile iernii sa-si faca datoria. Guvernantii nostri sunt maestri în a
distruge educatia, sanatatea, viitorul tarii, batrânii si bolnavii, dar
nu si niste fiinte marunte ca omizile, sobolanii sau tântarii care –
daca nu cumva au fost declarate de dreapta! – sunt insensibile la
aroganta, ura si bodyguarzi. Pe insula noastra ignorata de lume, nimeni
nu învata nimic desi, daca ar avea cultura sau macar curiozitatea sa
priveasca dincolo de propria ograda, ar descoperi ca, în momentul de
fata, este un sezon foarte prost pentru dictatori. Si, desigur, pentru
multimea de suporteri care, întotdeauna îi împing în fata pentru ca ei
sa poata fura în liniste. Oricum, este bizar ca, în ciuda sutelor de
exemple oferite de istorie, nici un amator de dictatura n-a învatat ca
distanta dintre aplauze si huiduieli este foarte mica. Cei ce te lauda,
te si fluiera cu aceeasi pasiune în momentele de cumpana. La Ceausescu,
de exemplu, în doar câteva minute, aplauzele frenetice, entuziaste, au
fost urmate de huiduieli. Gaddafi, caruia sefii celor mai importante
state, precum si serviciile secrete ale acestora îi satisfaceau toate
capriciile, chiar si pe cele mai bizare, a fost abandonat fara
remuscari, de parca nici n-ar fi existat. Un alt nume important al
istoriei Egiptului, si nu numai, Hosni Mubarak, bolnav de cancer, cum se
spune, a fost dus la Tribunal, nici mai mult , nici mai putin, decât
într-o cusca de fier, cu toate perfuziile în functie. Si de asemenea
exemple sunt pline istoriile, dar ciudat este ca niciunul dintre cei
aflati în fruntea vreunui stat nu se gândeste ca, având aceleasi
obiceiuri, ar putea avea un asemenea sfârsit, ca va ajunge sa plateasca
erorile facute, pentru dispretul fata de cei pe care pretind ca îi
guverneaza. Experienta arata ca nu exista subterfugiu la care sa nu se
apeleze pentru pastrarea puterii, indiferent de treapta sociala pe care
se afla amatorii. Mai nou, în P.D.L. se intra contra trei pâini, dar
noutatea n-ar fi prea mare, caci calitatea de a fi membru s-a platit, nu
prea demult, si cu maturi. Iata, chiar si în aceste zile,
partidul-stat face eforturi deosebite pentru a-si convinge membrii, iar
apoi lumea, ca ar fi momentul sa se rebrenduiasca. Adica, sa-si piarda
urma, ca nu cumva alegatorii sa-si aminteasca de taierea salariilor, a
ajutoarelor de orice fel, de batjocura fata de o populatie exasperata,
în rândurile careia pensionarii sunt principala tinta a setei
distructive a guvernantilor. De altfel, tentativa de schimbare treptata a
culorii partidului din portocaliu în verde nu poate mira pe nimeni: a
fost socialist, este popular si, daca interesele o vor cere, se va da
ecologist. Daca ar fi dupa fapte, partidul cu pricina trebuia demult sa
adopte culoarea celei care-l tine la putere, mai ales ca i-a satisfacut
unele dintre cele mai antiromânesti nevoi: UDMR! Nu stiu ce ar mai
trebui sa faca acestia pentru ca guvernul sa le comunice numele tarii în
care traiesc si îsi construiesc fara nici o jena bantustanul. Cât
despre amenzi, sa nu mai vorbim. Dar, indiferent sub ce culoare s-au
asezat ori au luptat, pedelistii au aplicat fara nicio abatere o singura
doctrina: pe cea a rabinului din Buhusi! Acesta îsi sfatuia enoriasul
sa-si umple casa cu tot mai multe animale – în parabola noastra: dari,
impozite, biruri –, dupa care sa se elibereze de ele treptat. Cum se va
întâmpla curând si la noi înainte de alegeri. În rest, pe lânga eterna
propunere de schimbare a Constitutiei – pe care, se stie, nu o respecta
nimeni – , ramânem la vechile obsesii: campania electorala permanenta,
regionalizarea, turismul si Muzeul comunismului. Din pacate, daca mergem
cu sinceritatea pâna la capat, exista mai mult decât un muzeu, exista o
adevarata rezervatie a comunismului care, deocamdata, poarta si un
nume: România.
S-au imaginat romane despre tari conduse de maimute, de pitici sau
de cai, de capete patrate sau numai tuguiate, de humanoizi ori de
diversi roboti mai putin luminati, istoriile prostiei au înregistrat si
faptele prostilor ajunsi în fruntea unor state, dar Tara lui Nimeni si
Nimic ar putea prezenta o curiozitate aparte pentru intelectualii
iubitori de turism, mai ales ca ar avea sansa sa vada pe viu câteva
personaje din romanele latino-americane. O lume, asadar, fara legi, fara
reguli, în care fiecare face ce vrea, bate sau condamna dupa bunul
plac, santajul si nerusinarea n-au limite, mitocanii si analfabetii s-au
urcat de pe peluzele stadionului direct pe peretii bisericilor. Crimele
si hotiile cotidiene, razboaiele cu sabii si pistoale dintre diferitele
bande care înpânzesc tara, sinuciderile datorate mizeriei, copiii
abandonati sau raspânditi prin canale, numerosii politisti care,
obligati de saracie, pactizeaza cu hotii si cu escrocii sau iau bataie
de la acestia sunt câteva detalii dintr-o tragedie sinistra în care
personajul principal este poporul român. În urma cu douazeci de ani,
toti acesti locuitori si-ar fi dat viata, unii au si facut-o la propriu
pentru a scapa de comunism. Cine si-ar fi închipuit ca tocmai
capitalismul, societatea pe care o visau îi va omorî, dar fara gloante,
prin mizerie, umilinta si dispret. Intelectualii, ca de obicei,
absenteaza, iar celor care sunt… prezenti, li se potriveste rugamintea
celebrului Sapamurad Niazov despre care am scris si cu alt prilej. „Îi
rog pe lucratorii de creatie: nu ma laudati excesiv, nu ma preamariti,
spunea presedintele. Suport cu greu aceasta. Daca aici ar fi o groapa,
as cadea în ea în urma laudelor voastre. Ajutati-ma sa traiesc
linistit“. Ei însa, nu si nu! Niazov stia prea bine câta îndîrjire si
consecventa zace într-un asemenea tip de intelectual. Ma gândesc de pe
acum la spectacolul pe care îl vor oferi luptatorii anticomunisti de
astazi când mandatul presedintelui Basescu se va apropia de sfârsit.
Unii, eternii deschizatori de pârtie, au si dat primele semne
de…democratie! Dar cum poate fi definit un intelectual în zilele
noastre? Într-un timp al hiperspecializarilor, multi dintre cei ce ne
conduc au diplome universitare cumparate si obtinute înainte de a fi dat
bacalaureatul. Nu au habar sau nu-i intereseaza ce se întâmpla la noi
în tara, dar plâng amarnic soarta americanilor, a nemtilor si
spaniolilor, cumplita criza care-i încearca. Silicoanele, soldurile si
manelele tin loc de cultura, iar analfabetii si fufele dau lectii de
morala. Pe cele raspândite în lume, unii le doresc acasa pentru a
„produce“ de dragul si spre binele patriei. Daca risipim aurul, macar sa
ne recuperam „fetele“, o avere nationala si ele, în ipoteza ca cei ce
nu obosesc a inventa noi biruri ar sti sa le foloseasca pentru a
acoperi golurile lasate de exploatarea Rosiei Montane. Mai demult, în
vremea în care activistii de partid sau oamenii politici, cum li se
spune astazi, nu le stiau chiar pe toate, iar specialistii nu erau
ignorati, una din marile noastre bogatii, apele minerale, era exploatata
cum se cuvenea dat fiind ca noi, românii, detinem o treime din apele
minerale ale Europei, iar cel mai avantajos turism era cel balnear.
Facultatile de Medicina aveau catedre de balneologie si pregateau
foarte buni specialisti, iar când e vorba de dobândirea sanatatii, a
vigorii trupesti si spirituale sau de atenuarea unor afectiuni datorate
vârstei, oamenii nu fac mofturi, nu au mari pretentii, importanta este
vindecarea. În vremea Anei Aslan, nume celebre ale artei si politicii
internationale cunosteau drumul spre Bucuresti chiar daca aeroportul
era sarac, fara produse si fara o circulatie mai mare decât al unui
aeroport satesc din America. Care dintre pacienti era preocupat de
faptul ca nu aveam sosele, mâncare, libertate? Din pacate, unele
statiuni care au dus în Europa faima acestui spatiu geografic, dupa sute
de ani de functionare, au ramas în paragina si arata mai prost decât
îsi poate închipui cineva. Alta, mai veche, de numai 2000 de ani, este
tot cam pe acolo: Baile Herculane (Aqua Herculis, Herkulesbad). În locul
unor branduri ineficiente, comice, este suficient sa pomenesti niste
nume cunoscute întregii lumi ca statiunea respectiva sa fie privita cu
interes. Împaratul Traian, în 102 d.H, a pus bazele Bailor Herculane,
iar împaratul Franz Iosef, împreuna cu frumoasa si inteligenta sa sotie,
împarateasa Elisabeta ( Sisi), au fost de mai multe ori la tratament,
încredintati ca „aici, pe valea Cernei, avem cea mai minunata statiune
de pe continent“. O fraza despre aceasta statiune din jurnalul lui Sisi,
împarateasa atât de pretuita si astazi, ar face mai mult decât toate
eforturile celor ce încearca sa aminteasca lumii nu neaparat ca poporul
român are mari valori, ci ca exista ei! De fapt, istoria fiecarei
statiuni balneare este înca un argument în favoarea acestui tip de
turism. De turism cultural nu cred ca se poate vorbi deocamdata. Doar
de turism rural, cel mult. Oricum, cred ca este foarte important sa te
întrebi carei categorii de turisti te adresezi. Si fiindca vorbim despre
ce le-am mai putea arata turistilor, pe lânga „traseul rosu“ (pe urmele
lui Ceausescu), una din marile aberatii ale acestui moment este
tentativa unora de a înfiinta Muzeul comunismului, cel mai convingator
argument ca enoriasii lui n-au nici o legatura cu realitatea. Care
realitate ne demonstreaza cu cifre ca în actualele conditii, Ceausescu
ar câstiga alegerile din primul tur! Priviti cu toata obiectivitatea,
suporterii Muzeului nu sunt decât niste bieti propagandisti de partid
care se bazeaza pe marea ignoranta a celor ce ar putea finanta un
asemenea proiect. Iar apoi, când dezafectezi spitale, când comasezi
universitati si desfiintezi scoli, când o mare parte dintre acestea nu
au aviz de functionare, numeroase cursuri tinându-se „provizoriu“ în
case taranesti, iar multe dintre masinile ce ar trebui sa trasporte
elevi sunt pe butuci, nu cred ca un asemenea muzeu este prioritar.
Comunismul sau ce a fost el, este, fara îndoiala, o parte a istoriei
noastre, si nu va putea lipsi din niciun manual de istorie, dar
important este si cine scrie acest delicat capitol. Oricum, studiul lui
trebuie lasat în seama cercetatorilor si nu a activistilor
verzi-portocalii care, în anii cei mai tristi, au trait prin zonele
selecte ale Capitalei fara sa fi aflat ce au însemnat cartelele de
carne, pâine, ulei si zahar. Ca sa nu mai vorbim despre c.v.-urile
parintilor acestora. Pentru istoria noastra, un Roller si un Raport
Final sunt suficiente. De zeci de ani s-a cultivat atâta ura si atâta
ignoranta încât avem nevoie de alte muzee, de multa cultura pentru a
uita ce a fost si, mai ales, ce este. Iar apoi, nu ne grabeste nimeni si
nici nu exista pericolul sa se reîntoarca aceasta orânduire în
conditiile feudalismului nostru si a sclavagismului spre care ne
îndreptam. Asadar, înainte de a face primul pas spre o asemenea aiureala
propagandistica, ar trebui sa privim cu raspundere în prezent, dar si
în trecut, spre a vedea ce a mai ramas din urmele trecerii noastre prin
istorie, caci eroii adevarati au fost aruncati de pe socluri de catre
niste bieti pigmei care n-au stiut niciodata ca, înainte de a fi
europeni, am fi obligati sa fim români! Ca trebuie sa traim într-o tara
adevarata si nu într-un spatiu al tuturor clanurilor si bisnitarilor. Si
pentru ca avem atâtia judecatori si democrati care n-au facut nimic
atunci când era foarte greu, nu pot uita sfatul unui adevarat sfânt,
Alexandr Soljenitîn, sfat valabil pentru toti cei din Est: „O, voi,
urmasi ai nostri, fiti cu bagare de seama atunci când îi judecati pe
cei ce au trait în Rusia în acesti cumpliti saizeci de ani sovietici“.
Textul acesta a fost scris în toamna lui 1978. Peste un timp, alungat
din tara sa, Soljenitîn spune urmatoarele: „Pâna la discursul rostit la
Harvard credeam cu naivitate ca traiesc într-o societate în care poti
vorbi ce gândesti si nu trebuie sa o lingusesti. Se vede treaba ca si
democratia asteapta sa o lingusesti. Atât timp cât spuneam în URSS
<sa nu traim în minciuna> era bine, dar când spun în Statele Unite
<sa nu traim în minciuna>, mi se raspunde: «Carabaneste-te de
aici!»“. De unde se vede ca adevarul nu este nicaieri un oaspete dorit.
Ca marile puteri economice si propagandistice vând, înainte de toate,
legende. Ceea ce am aflat si noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu