E o viermuială teribilă zilele astea în rândul
oligarhiei românești. O pleiadă de oportuniști s-au îmbățoșat la gândul
că le-a revenit în sfârșit rândul la ciolan, că revolta populară
catalizată de tragedia Colectiv este oportunitatea perfectă pentru o
rotație pe posturi. Piața striga aseară “Vrem dreptate, nu anticipate”
și tind să le dau dreptate, nu trebuie să irosim acest moment dramatic
reîncălzind ciorba stricată a politicii românești, legitimând pentru a
N-a oară prin votul nostru aceiași ticăloși. Spre deosebire de alte
momente ale istoriei recente, aici nu ne confruntăm cu un inamic bine
definit și pe care piața îl poate elimina chirurgical, ci de o boală
cronică, difuză, care necesită un tratament agresiv și de durată.
Așteptarea mea de la președintele Iohannis nu este
să se “consulte” cu reprezentații unor găști ahtiate după putere, ci să
le impună acestora un plan real de asanare morală a statului. Am
sintetizat câteva puncte nevralgice care pot deschide în opinia mea
calea spre schimbarea reală pe care ne-o dorim.
1. Reforma reală a finanțării partidelor.
Să ne înțelegem, fără pluralism politic nu există nici dreptate, nici
prosperitate iar fără bani nu se poate face politică. Legea românească a
finanțării partidelor, inclusiv varianta recent modificată, nu prevede
nicio o pedeapsă penala, ci doar incompatibilitatea și returnarea
sumelor utilizate ilegal. Cu alte cuvinte, dacă te-am prins furând, dai
frumos înapoi ce-ai furat și ești negustor cinstit. Asta deși în alte
state (care nici măcar nu rambursează de la buget cheltuielile
electorale) finanțarea ilicită se pedepsește cu decenii de închisoare.
Mai miră pe cineva că în ultimii 25 de ani suveica
„contracte cu statul – mediul politic” a funcționat la capacitate maximă
? Partidele au devenit practic anexe ale capitaliștilor de cumetrie
care le finanțau și care adesea au ajuns să le și conducă.
2. Liberalizarea mediului politic. Pe
bune, nu joc de glezne. Reducerea numărului de semnături la înființarea
unui partid a fost o cacialma. Cele 25.000 de mii de semnături, odată
obținute, permiteau partidului să depună candidaturi în orice alegeri
locale sau naționale, cu plata unei cauțiuni financiare de ordinul a
câteva sute sau mii de lei – rezonabil totuși. În noul sistem „cu trei
semnături”, un partid care depune liste complete pe București va trebui
să aducă 76.000 de semnături de la 18.000 de oameni, iar un partid
național va aduce minim 1,2 mil. semnături de la 500.000 de oameni,
adică în jur de o tonă de hârtie. Practic, în majoritatea comunelor și
orașelor mici vor exista câțiva candidați de la PSD/PNL și sateliții
lor. Halal democrație.
Numărul de semnături trebuie să se schimbe la 0.5%, fără
plafoane rural/urban, pragul electoral trebuie redus la un post de
consilier local sau județean, primarii și șefii de consilii județene
trebuie aleși în două tururi.
3. Administrația locală. Punctul
ăsta merită articole întregi. Fondurile deturnate din bugetele locale
sunt principala sursă de finanțare a partidelor românești, întrucât
cheltuielile bugetului central și achizițiile ministerelor sunt în
general rigide și foarte vizibile. În schimb îi este foarte ușor
primarului care are în special cheltuieli de bunuri și servicii să
deturneze un procent semnificativ din niște contracte relativ mici,
puțin vizibile și unde decizia îi aparține lui sau unui grup restrâns de
colaboratori. Primăriile sunt pușculițele politicienilor români.
Când vedem zilele acestea primari, prefecți, consilieri
arestați de DNA, e o greșeală să credem că am înlăturat exponenții
corupției din sistem. În realitate aceștia sunt perfect integrați în
logica de funcționare a administrațiilor locale, fiind doar
ghinioniștii, flamboaianții care au fost prinși. Cetățenii devin și ei
complici în sistemul care le fură viitorul și viețile. Decât să aleagă
un primar izolat politic și care economisește banii, oamenii preferă
primarul corupt, dar „care face” și din roadele corupției căruia rămân
și ei cu o bancă, un parc, o jardinieră suspendată, un petic în asfalt –
chiar dacă costul real este de 10 ori mai mare.
Ingredientul cheie care facilitează acest carusel al
corupției este alocarea discreționară, politică a fondurilor către
bugetele locale. Rezultă, evident, că dacă vrem mai putină corupție
trebuie să scoatem politicul din împărțirea banilor, e inadmisibil ca
primarii să se plimbe de la un partid la altul în căutarea banilor de la
centru. Traseismul e simptomul, boala e sistemul de alocare politic
„îți dau dacă-mi dai”: semnături, contracte, autobuze cu votanți,
aplaudaci și orice mai are nevoie partidul.
4. Asumarea de către mediul politic a unui cod etic. E
mult până departe, dar asta nu înseamnă că nu se pot lua unele măsuri
azi. Câteva condițiile minimale care trebuie impuse partidelor ce vin la
Cotroceni pentru a cere puterea:
- Senatorii și deputații se angajează să susțină orice
cerere de începere a urmăririi penale; e inadmisibil ca Parlamentul să
se erijeze în instanță paralelă și să blocheze în fașă, definitiv,
încercarea de anchetare a unor fapte penale comise de foști sau actuali
miniștri, vezi cazurile Ponta și Vosganian.
- Suspendarea prin statutul partidului și retragerea
sprijinului politic pentru orice membru pe perioada urmăriri penale,
urmată de excluderea imediată după condamnare definitivă. Vezi cazul
Dragnea.
- Numirea exclusiv prin concurs a conducerii companiilor
de stat și agențiilor de reglementare, a deconcentratelor și a
direcțiilor de specialitate din ministere și primării.
5. Debirocratizare. Oamenii perfect
incoruptibili și criminalii sociopați sunt rari. Majoritatea oamenilor
și deci a funcționarilor, sunt undeva la mijloc: dacă mediul în care
lucrează e unul în care corupția e generalizată, facilă și lipsită de
riscuri, încep să dea și ei curs tentației. Concluzia e că principala
armă împotriva corupției nu e nici DNA, nici recrutarea unor „oameni de
tip nou” care să lucreze la ghișee. Esențială este structura aparatului
public care să limiteze pe cât posibil oportunitatea de a primi șpagă și
să facă cât mai publică decizia administrativă care e mobilul șpăgii.
O măsură excelentă aici ar fi Ghișeul Unic: interzicerea
prin lege ca o autoritate a statului să-ți ceară un act pe care îl
emite o altă autoritate. Există baze de date, există sisteme de
comunicație, trebuie ca instituțiile să le conecteze și să le
folosească. În treacăt fie spus, o interconectare a bazei de date a
poliției locale cu cea a IGSU ar fi scutit pe aceștia din urmă de
penibila scuză „nu aveam clubul în baza de date”.
Mă opresc aici, las pe alții să adauge la această
listă și să vină cu alte idei mai bune. E bine că am ieșit în stradă și
că în sfârșit nu se mai strigă jos Escu, că oamenii văd dincolo de
chestiuni conjuncturale sau de suprafață: sistemul e defect. Anarhia nu
folosește nimănui, hai să ne canalizăm frustrarea și revolta
constructiv: să gândim un alt sistem și să-l impunem.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu